Anunţ

ANUNŢ

Conferinţa anuală internaţională
Patrimoniul cultural evreiesc – parte a patrimoniului românesc şi mondial
Bucureşti, 28-29 mai 2009

Universitatea din Bucureşti şi Centrul de Studii Ebraice Goren Goldstein vă invită la Conferinţa anuală internaţională Patrimoniul cultural evreiesc – parte a patrimoniului românesc şi mondial.
Profesori universitari şi cercetători din România şi din străinătate (Israel, Franţa, Ungaria, Turcia) vor conferenţia despre patrimoniul iudaic şi influenţa acestuia asupra culturii locale şi mondiale, dezbătând starea actuală şi problemele cu care se confruntă eforturile de reabilitare, restaurare şi opţiunile de conservare a patrimoniului iudaic din România. O sesiune specială este dedicată monumentelor de cult iudaice – sinagogile – şi artei lor.
Evenimentul este deschis publicului şi va avea loc în zilele de 28-29 mai la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti (Str. Edgar Quinet nr. 5-7, Bucureşti, sala 120 şi sala de consiliu).

Cu ocazia conferinţei va fi expusă la Facultatea de Litere expoziţia foto-documentară “Culorile timpului: Arta sinagogală în Moldova”, aparţinând Institutului Cultural Român din Tel Aviv.
Fotografiile prezentate în această expoziţie sunt opera lui Teodor Răileanu, jurnalist şi fotograf. Ele au fost realizate în cursul unei călătorii făcute la sinagogile din Moldova în primăvara anului 2007, în care l-a însoţit pe dr. Ilia Rodov, profesor de artă iudaică la Universitatea Bar-Ilan din Israel. Călătoria a fost parte a unui proiect de cercetare al Institutului Cultural Român din Tel Aviv.

Gabriela Ştefan
IC.R.TEL AVIV

între cuvinte

Între cuvinte
poezie [ ]
Eşecul comunicării

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de bianca marcovici [Levana ]

2006-05-22 | |

Între cuvinte

N-am să adaug nimic

la ce am scris pâna acum

ca să corectez cumva

lumina cuvintelor

n-am să aştept nimic de la nimeni

atunci când între cuvinte

e prea puţină tăcere

nici nu vreau să mă închid cu cei mici

să-i învaţ expresii cuminţi.

N-am să arunc nimănui în ochi

focul poemelor mele

n-am să caut sensuri care napârlesc.

Refuz tot ce seamănă cu sărutul părintesc

dăruit prea târziu sau aşteptat prea mult

între cuvinte.

Bianca Marcovici
Iaşi, 1985 , Marii anonimi, Editura „Junimea”
pentru concurs au fost 400 de manuscrise-debut-

Pictorul Romeo Niram – singurul strain din Garda Regala a Spaniei

Pictorul Romeo Niram – singurul strain din Garda Regala a Spaniei

Artistul plastic roman Romeo Niram a fost invitat sa faca parte din Garda Regala a Spaniei (Reales Tercios), fiind primit cu gradul de locotenent. Colonelul Miguel Angel Galan Segovia a vazut, intamplator, picturile sale si a ramas impresionat, prezentandu-l pe pictor superiorilor sai.

La propunerea Generalului Manuel Fuentes Cabrera – Presedintele Garzii Regale, Romeo Niram a realizat o pictura pentru Printii de Asturia, Felipe si Letizia, care isi aniverseaza luna aceasta 5 ani de la casatorie. Artistul roman va inmana Printilor tabloul, pe data de 27 mai, in cadrul unei ceremonii private.

Acesta este primul tablou realizat de Romeo Niram pentru Casa Regala, urmand sa ofere, la propunerea Garzii Regale, o alta pictura Regelui Spaniei Juan Carlos I.

Reales Tercios este un corp de elita, cu o indelungata traditie, fiind fundat in sec. al XVI-lea, si apartine de Ministerul de Interne. Romeo Niram este primul strain care a fost acceptat ca membru, din istoria acestei Institutii.

Tabloul realizat pentru Printi este un ulei pe panza de dimensiuni mari, iar rama, de aproape 3 metri, a fost realizata de un alt artist roman din Spania, Bogdan Ater, si reprezinta “Poarta Sarutului” de Constantin Brancusi.

Denumit “Poarta Sarutului din Asturia”, tabloul este un portret al cuplului princiar, in care pictorul si-a continuat seria de manifestari artistice legate de admiratia sa pentru opera lui Brancusi.

Criticul de arta Prof. Dr. Begoña Fernández Cabaleiro vede in aceasta pictura o “expresie a imbinarii a celor doua culturi, cea romaneasca si cea spaniola”, artistul folosind si elemente din opera lui Salvador Dali. Printul Felipe este infatisat purtand uniforma de Comandat al Fortelor Armate si tinand in mana Crucea Asturiei iar Printesa Letizia apare ca o Madona daliniana. Cei doi sunt incadrati de o constructie arhitectonica ce sugereaza Poarta Sarutului, insa reprezentata in maniera lui Salvador Dali.

Din compozitie mai fac parte si elemente pictorice proprii lui Leonardo Da Vinci, criticul de arta subliniind prezenta acestor 3 mari repere din arta universala: Brancusi, Da Vinci si Dali. “Avem de a face cu o opera de arta de o mare indrazneala, nu este deloc usor sa imbini pictura renasterii cu cea suprarealista si cu sculptura, dar, chiar in acest gest de extravaganta artistica sta originalitatea si stilul, deja inconfundabil, al lui Romeo Niram, care isi dovedeste inca o data, atat admiratia pentru compatriotul Brancusi cat si calitatile de mare portretist. Din aceasta aparent nevinovata joaca printre mai-marii lumii artei, se naste pe panza lui Niram o opera de arta spaniola, romaneasca si universala.”

FOTOGRAFII: http://www.niramart.mosaicglobe.com


Defeses Fine Arts
PR Agency

Representante:
Movement for Contemporary Art, Portugal (MAC)
Niram Art Magazine, Spain
Ater Mundus Contemporary Art Furniture, Spain
Espacio Niram Bar & Lounge, Spain
Nicole Blanco Art Gallery, Spain

Defeses Fine Arts on YOUTUBE: http://www.youtube.com/user/defesesfinearts

Mirel Brateş, Israel

MIREL BRATEŞ

„Una-i Ştrul/ şi alta Şmul”…
(fragment de roman)

Bernard Moradin-Stern îşi pregătise, ca de obicei, un bruion şi mai multe tabele sinoptice pe care, „închis” în biroul său, le studia cu glas tare, foarte atent, concentrat. Unul dintre cosocietari, Mosari Schein, acţionar mărunt dar psiholog de reputaţie internaţională, făcuse odată remarca următoare: „Moradin-Stern poate parcurge un bilanţ financiar tot aşa cum un Barenboim examinează, suveran, o piesă muzicală descoperind imediat tonuri, sunete, falsete, pasaje distonante sau tempo-uri incomplete care, sigur, altora le rămân neobservate”.
Ar fi vrut să verifice câteva însemnări dar, privindu-şi ceasul, îşi aminti că programase să ia dejunul împreună cu Michael Rudel. În mod obişnuit, când prânzea singur, cobora la barul Kapulsky, situat la mezaninul Bursei de diamante. Localul era gălăgios, se vorbea întruna şi repede, israeleşte, însă linia de serviciu pe scaunele înalte din faţa tejghelei era promptă şi el putea să termine masa în cel mult jumătate de oră. Astăzi se folosi de dreptul lui consorţial ca să-l invite pe Rudel în sufrageria rezervată consiliului patronal la ultimul etaj al blocului-turn, în cupola Iaffe nof – un fel de belvedere rotativă. Vizitatorul aşteptat, oaspetele de fapt, unul foarte frecvent mai ales într-o anumită perioadă cu scandaluri penale în presa tel-aviviană, era, indiscutabil, piesa de greutate din lumea propriu-zisă a literaturii româneşti din Israel, iar carismaticul Bernard Moradin-Stern, deşi absorbit de managementul unei renumite dinastii financiare, instaurase, fără urmă de „poză”, un soi de cordialitate cu elita intelectuală a comunităţii româneşti; prezenţă autoritară dar învăluitoare şi calmă, el însuşi intelectual bine informat, capabil să dezvolte o teorie, să emită asocieri despre literatură, istorie şi mentalităţi, făcea figura unui magnat darnic, mărinimos, cu deschidere de spirit, pe care îl cultivau, în aventura lor de a supravieţui, mica breaslă scriitoricească şi câţiva muzicologi. B.M.-S. era speranţa tuturor de-o sponsorizare sau a unor profituri de orice fel; sensibil, generos, impresionabil, se lăsa tapat cu multă uşurinţă. Niciodată de pozeuri şi diletanţi, indiferent cine încerca să acceadă în favoarea vreunuia. Refuza ferm, liniştit, politicos, dar cam rece şi nu lipsit de o notă maliţioasă: „Îndemnul meu, deşi nu cred în <> literare, e că scriitorii au nevoie de o piaţă adevărată şi nu doar o joacă de-a publicatul…” De aceea, aroganţi şi ranchiunoşi, sau numai ingenui, îl vorbeau de rău, că-i întortocheat şi meschin, colportau că a încerca să te apropii de B.M.-S. e ca şi cum i-ai cere audienţă lui Benjamin Netanyahu şi dacă ai norocul să fii admis ca pretendent de stipendii, trebuie să eviţi, negreşit, întrebări de „elementară delicateţe despre receptarea în revistele literare a cărţilor publicate”, la fel cum şi o „speculaţie de burtă-verde”, anume: „Recunoaşterea valorii literare, de foarte multe ori, se traduce prin vânzări – miza financiară, potenţialul comercial al cărţii, adică prin rating-ul de librărie. Or, de vreme ce plăteşti, suporţi prestări de servicii cu tarife discreţionare, costurile mari, în condiţii de monopol, de pe piaţa de carte, normal e să-ţi scoţi banii investiţi, ca în orice afacere capitalistă serioasă… Aşa cred eu ca persoană care se ocupă de literatură din afara profesiunii sale. Ca diletant, adică. Vânzările de artă literară, însă, se supun aceloraşi reguli ca tranzacţiile comerciale cu pietre preţioase – fief-ul meu, ca preşedinte al Băncii de diamante şi, în mod egal, conform cu articolele lui Filip Shapiro, ca „prezident al mecenatului de expresie română din Israel”. În cazul de faţă – adăuga B.M.-S. cu o şiretenie bonomă – doar sponsor, ca… potenţialitate… Cu alte cuvinte, venerabile, e aşa cum spunea, în morala unei fabule din secolul trecut, marele Caragiale: „Una-i Ştrul/ şi alta Şmul”…; una-i magnatul de diamante şi alta…”.

Rudel avea nevoie de un împrumut de patru sute de mii de shekeli, pe termen de un an, ca să lanseze un nou hebdomadar pe româneşte, păstrând titlul celui vechi, care se prăbuşise, şi să recupereze micul apartament în care a funcţionat redacţia „Inclusiv”.
Cu figura lui de robot căruia i se defecta din când în când programul vocal, mai ales atunci când se emoţiona, Rudel pronunţase silabisind caaare (aici se poticnise puţin) s-a pppprăbuşit. El era un extraordinar arhitect de presă, un gazetar de rasă, şi Moradin-Stern, care îl cunoştea destul de bine, încă din şcoală, din România, era convins de faptul că noul „Inclusiv” va fi primit favorabil în tribul românesc – în contra direcţiei oportuniste din lumea redacţiilor de ziare. Totuşi, mută subiectul discuţiei din plan jurnalistic în social.
– Părerea mea, dacă vrei s-o cunoşti…
– Te rog!
– Părerea mea e că ziarele româneşti de la noi trag să moară din pricina amatorismului unui cutare patron de presă – manager à la faimosul Monsieur Jourdain! – dar şi din neputinţa unor grafomani mărunţi, care dacă vor să scrie prin ziarele româneşti, ar trebui mai întâi să înveţe limba română, să pună mâna pe nişte manuale de şcoală primară. Nu mai citesc publicaţiile astea, am renunţat… sunt pline de erori grosolane de stil şi frazare, ca să nu mai vorbesc de cele strict gramaticale. Asta, pe de o parte. Pe de alta, nu e de conceput un ziar cu câteva sute de cititori! E ca o pantomimă, zău! De acord, e şi consecinţa… dramatică… Unii au murit, alţii-s bătrâni, foarte bătrâni… dar, un ziar care apare în două, trei sute de exemplare e un ziar ratat… Vor supravieţui numai revistele care se vor a-dap-ta! În primul rând e nevoie de idei, idei noi cu care poţi să seduci publicul!… Uite-un exemplu: primesc un ziar londonez de după-amiază, Metro. Uneori nu apuc decât să-l răsfoiesc, dar n¬-am de ce să-l pun deoparte, să-l recitesc mai târziu; tot ziarul e pe format tabloid, articole scurte… Mă uit doar la ce mă poate interesa…

Când au ajuns la cafea, discuţia despre seria nouă a publicaţiei lui Mişu Rudel se încheiase. Bernard Moradin-Stern se aplecă înainte, luă cupa de coniac şi-o ridică în faţă, ca la un toast. „Un proiect are mai bine de nouăzeci la sută şanse să devină o himeră, dacă nu forţezi de puţinul de zece la sută… Forţezi prin tenacitate şi râvnă, chiar şi printr-o doză de fanatism… Îţi urez succes! Succese! Matale eşti un jurnalist de mare calibru, ai ceva din Stelian Popescu şi Blumenfeld, ai ceva şi din Pamfil Şeicaru, din fericire, sau din păcate, nu ai deloc meteahna lor pentru şantaje!… Fă o publicaţie bună – un ziar la orizontul masei medii, unde sunt adrenalina şi jocul intereselor, motivaţiile care ţin de sionism. N-am îndoieli că proiectul tău e serios şi că vei reuşi! Aşa încât, continuase el cu fineţe, confesional, împrumutul e aprobat şi, mai mult, vreau să-ţi acord şi o tantiemă de instalare! Mazal Tov!”
Aici Rudel, care-şi schimbase brusc expresia, roşu la faţă, zăpăcit, efectiv, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat ca B.M.-S. să-i spună chiar aceste cuvinte, ţâşni în picioare, îi luă mâna şi i-o scutură violent.
– Eşti un Ghepard lampedusian, un protector pe cai mari… Eşti un Bibescu, prinţul Antoine Bibescu!!! Era foarte emoţionat şi încerca să se calmeze şi să găsească o formulă de mulţumire cât mai potrivită şi, când părea că a găsit-o, izbucni încă uimit, gâfâind: Bbbbernard, eşti un mooodeeel şi un prieten! Să fii sănătos! Eşti uuun Zaddik !

apărut în Ramuri
primit pe adresa perosnală

Nina Cassian, 1957

NINA CASSIAN –

CANCERUL LUMII

Nu trebuie pus globul la microscop,
Nu-s necesare
lentile, radiografii planetare,
ca să convingi poeţii, nepoeţii,
că există un cancer al lumii care, unde apare,
mănîncă, roade frumuseţea vieţii.

Să luăm de pildă,
O insulă-n Pacific
Ca o orhidee-ncrustată
în frunza cea verde-a oceanului…
E Hawai, Hawai, Honolulu Baby,
E Hawai, cu havaieni şi havaiene care cîntă din havaiane
(cel puţin aşa arată filmele americane)
şi-n mijlocul orhideei – un vierme.
Există o insulă în Pacific
Şi-n ea – o bază militară

Ce e „o bază militară”?
Problema nu e foarte clară.
La această întrebare, dumnealor,
Rockefeller – regele uraniului,
Morgan – regele plutoniului,
Dupont – regele tritiului,
au un răspuns al lor,
cînd spun:
„O bază militară este un lucru foarte bun.
Baza militară e un fel de bază
pe care se bazează
concepţiile noastre despre lume.
Baza militară e o binefacere, o binecuvîntare şi-o onoare
pentru micile insule primitive şi fără nume,
pentru măruntele rase inferioare,
baza e o misiune civilizatoare
şi o chezăşie
pentru prosperitatea insuliţelor sărace,
(atît de sărace în zahăr,
în fructe
în aur)
o chezăşie că vor fi bogate
în tunuri şi trupe aeropurtate
Prosperitate! Securitate!”

Răspunsul de mai sus
îl dau trei regi de la Apus
al uraniului,
al plutoniului,
al tritiului,
(Uraniul, Plutoniu şi Tritiu nu sunt trei zei ai antichităţii
ci ai radio-activităţii)

-şi astfel, orhideea Hawaiului
ascunde-n corolă un cancer.

Nu trebuie pus globul la microscop.
Nu-s necesare
lentile, radiografii planetare,
ca să convingi poeţii, nepoeţii,
că există un cancer al lumii care, unde apare
mănînca, roade frumuseţea vieţii.

Zăpada-i albă în Groenlanda
şi marea-i verde ca lavanda.
Săgeţile soarelui se ciocnesc de gheţari verticali
pe ţărmuri fac plajă morsele planturoase
cu capetele lor de samurai bătrîni
şi-n zăpada curată – o pată, o rană.
Albă Groenlandă a fost alterată
căci e coclit în ea
o bază militară.americană.

Da, iarăşi o bază, din nou o bază,
nici mai proastă, nici mai brează,
ca aceea din Hawai.
Ce frig e-n Groenlanda-n luna mai!
…Dar pentru o bază militară
nu contează vremea de afară.
-aşa se face că şi-n Groenlanda
zăpada ascunde un cancer.

Să-drăznească numai să spună
vreun cetăţean get-beget american
că baza militară nu e bună
nici pe continent, nici pe ocean
cum nu e bun un focar de infecţie
în organismul uman,
că-ndată cetăţeanul suspect de-american
e adus si tradus
în faţa comisiei pentru cercetarea activităţii antiamericane
pentru a fi condamnat
şi eventual, cercetat;
să-nrăznească numai vreun cetăţean american
să-ntrebe: „Ce-i asta NATO, PATO, SEATO,
ce fel de păsărească e asta?
Şi ce caută America în Africa, Australia şi Asia?”
că-ndată cetăţeanului american,
pentru că nu înţelege acest nou esperanto
i se pune lacăt:
decît să vorbească,
mai bine să tacă.

Vai, frumoase insule Hawai,
Morgan v-a pus gînd rău.
Şi nu numai vouă, ci şi insulelor Canare
şi Filipinelor, şi Okinawei, şi Maltei, şi Islandei,
vai, vai frumoase insule Hawai,
cercul se strînge în jur,
are treabă cu voi domnul Dupont de Nemours,
vrea…dar ce vrea el oare?

Nu trebuie pus globul la microscop.
Nu-s necesare
lentile, radiografii planetare,
ca să vă convingeţi poeţii, nepoeţii,
că există un cancer al lumii care, unde apare,
mănincă, roade frumuseţea vieţii.

Dar asta nu scrie in prospectele de voiaj.
Acolo se-ntrebuinţează un cu totul alt limbaj:
„Vizitaţi Grecia antică!
Vizitaţi Grecia romantică!
Sărutaţi-vă soţia la poalele Acropolei!
Însuşi Apollo preţuia măslina de Volo,
etcetera…”

Ce nu scrie-n prospecte dar, totuşi, se vede,
e că există şi-acolo
ea,
aceeşi bază,
aceeaşi bază militară de unde urmează
să pornească-n cele patru colţuri ale lumii
şi chiar în Parthenon, dacă s-ar cere,
proiectul menit
să reteze pentru a doua oara braţele Venerei,
şi capul Victoriei de la Samothrace…

…”Pentru că aşa ne place,
Spune generalul să zicem Murray,
noi ştim să umblăm cu civilizaţiile-aceste
că doar nu e pentru prima oară;
Pieile Roşii pot s-o ateste
(mai sunt cîţiva reprezentanţi cari ne-au scăpat!)
O, nu e pentru prima oară.
Cu civilizaţiile e o treabă uşoara
iar insula Creta e-n mîini bune”.

Cam aşa ne spune generalul, să zicem Murray
Şi noi îl credem, se-nţelege.
Cea mai bună dovadă sunt urmele civilizaţiei aztece.

-Nu e părerea mea, spune soldatul Jim.
Ceea ce am făcut cu Pieile Roşii e o adevărată porcărie
de care noi, americanii cinstiţi, roşim.

…Ei, da… Aici e o controversă.

Să ascultăm ce spune o pădure din Peloponez
sau, cum s-ar spune, partea adversă.

Era o pădure de măslini.
În zori, soarele răsărea din mare
ca un imens potir plin cu lavă,
şi vîrfurile măslinilor se umpleau de aur lichid
şi cu cît soarele urca pe cer înainte,
cu atît aurul curgea pe trunchiurile măslinilor
ca o răşină fierbinte,
pînă se făceau bălţi de lumină în iarba…
Alt meşter decît natura
nu lucrase la aceasta operă de artă
şi cîţiva generali din S.U.A.
-socotind că e nevoie de o mînă de om –
au hotărît să facă un aerodrom,
să taie măslinii, să tundă iarba, si aşa mai departe…

Dar iată ce s-a întîmplat.
Un lucru-ntr-adevăr neaşteptat:
mamele din Peloponez au venit şi-au legat
de fiecare trunchi de măslin – un prunc,
un prunc al lor de fiecare trunchi,
şi-au spus:
„Dacă vreţi să tăiaţi copacii, tăiaţi şi copiii;
Copiii si copacii sunt ai noştri,
aerodromul e al vostru (luaţi-l cu voi cînd plecaţi)”.

E şi aici o controversă, dacă observţi,
între generalii din S.U.A. şi mamele din Peloponez.

– Eu sunt de partea mamelor, spune soldatul Jim.
Aerodromurile sunt pentru război, dar eu sunt pentru pace
şi n-am să tai copiii
şi n-am să tai copacii.

O, e totul atît de limpede…
Există un cancer al lumii
pe care încearcă să-l generalizeze generalii din S.U.A.
ca să poată şi să rupă frumuseţea vieţii…

În aceste condiţii, e de văzut cîtă dreptate are
poetul evazionist Cutare
în volumul său intitulat „Atolii”,

cînd scrie textual despre corali:
„Nimic nu-i mai frumos decît coralul.
Al mărilor portocaliu canin
Înfipt în buza cerului senin,
Cînd îl clăteşte soarele şi valul,
Nimic nu-i mai frumos deît coralul!
Atolul, marea, luna, luna,
Mi le-am dorit întotdeauna!”

E de văzut cîtă dreptate are
poetul evazionist Cutare
cînd ce nu vede el e tocmai baza peisajului,
e baza militară
e caria dentară,
e cancerul care mănîncă priveliştea,
bucată cu bucată,
de pe faţa pămîntului?

Se poate, domnule poet exotic,
să pierzi din vedere tocmai ce e mai „străin”
în adevăratul înţeles al cuvîntului?

Ca să descoperi baza militară
nu-ţi trebuia un microscop sau o lupă
ci doi ochi obişnuiţi, de treabă,
ca ai cetăţeanului american care întreabă:
„Ce caută America în Europa,
în Asia, în Africa şi-n Australia?”

Dar nu e nevoie de prea multă discuţie
ca să-ţi dai seama că există un cancer al lumii…
…şi pe urmă discuţia trebuie să aibă o bază,
o bază comună de discuţie,
iar între cetăţeanu-american şi soldatul Jim, pe de o parte,
şi între generalul Murray şi Rockeleller, pe de altă parte,
nu există altă bază, decît o bază militară
care în loc să-i apropie, îi desparte.
De, ce să-i faci?
Dragoste cu sila nu se poate.
Acesta e un adevăr internaţional.
Morgan, Rockefeller şi ceilalţi o spun pe şleau:
„N-avem nevoie de afecţiunea franţujilor,
n-avem nevoie de afecţiunea italienilor,
şi, in general, n-avem nevoie de afecţiunea desculţilor,
a celor care descarcă lăzi, toarnă oţel, ară şi sapă,
a celor care n-au după ce bea apă;
noi tratăm direct cu domnia-sa domnul Ministru,
şi exportăm o mie cinci sute de filme
(printre care unul colosal
cu Rita Hayworth într-un rol de şacal).

şi vrem în schimb,
o bază la Dover, şi în acelaşi timp
una la Calais
şi chiar una în ceţosul oraş Elseneur,
reşedinţa prinţului justiţiar, Hamlet…
…Hamlet… Ei, aş! Literatura minte…
Popoare, uitati-vă istoria
ca să puteţi merge înainte
Cine priveşte în urmă se preface în stană de sare.
Uitaţi-vă istoria, popoare,
Uitaţi-vă istoria şi, dacă puteţi, uitaţi-vă şi memoria!
Cît despre sentimentele voastre, păstraţi-le sănătoase
Şi faceţi ce vreţi cu ele”.

Ei tocmai asta e, Domnule Dupont,
că nu putem face ce vrem cu sentimentele noastre
pentru că a fost odată
un băiat şi-o fată,
el era un baiat cumsecade, se numea Hans sau Kurt
(avea un nume simplu şi scurt)
fata se numea Grete
(Grete se numesc atîtea fete)
şi într-o vară plină de iarbă şi de albine
în care strada frigea ca o plită
au luat-o pe o cărare de la marginea oraşului,
pe o cărare care ducea la o piatră anume,
o piatră a cărei legendă spunea
că îndrăgostiţii care stau lîngă ea
se căsătoresc în curînd…

Vara frigea, gura fetei frigea
şi gîtul ei avea gustul florii
şi părul ei, de culoarea albinelor, mirosea a fîn.

Vara curgea tăcută ca un fluviu bătrîn…

„Peste-o săptămînă, din nou aici, iubita mea…”

Dar peste-o săptămînă, poteca nu mai era,
În jurul ei se-mpletise un gard de sîrmă ghimpată
şi pe o tăbliţă scria „VERBOTEN”;
piatra era pe o potecă minată,
legenda, ruptă-n bucăţi,
şi nunta a fost amînată:
Grete a-nceput să scrie scrisori
pentru că Hans a fost chemat în armată…

Nu, nu putem face ce vrem cu sentimentele noastre,
Poeţii tehnicolori umblă cu capul în nori
dar Dupont de Nemours are picioarele pe pămînt.

(deşi circulă mai mult cu-automobilul).
…De altfel, minte poetul care afirmă
că numai insulele de corali sunt frumoase,
pădurile, apele, stelele.

Frumoasă e şi o firmă de neon albastru pe firmamentul serii,
frumoase sunt şi bretelele,
frumos e şi un automobil ultim-tip;
ba uneori un ceas Universal-Geneve
e mai frumos ca o clepsidră cu nisip
O, da,
frumoasă-i tehnica!

Deci să luăm automobilul şi să ne deplasăm
pînă-n biroul domnului Morgan.

Un covor cît un parc acoperă parchetul,
fotoliile au pluşuri aurii şi violete,
pe biroul masiv străluceşte un cristal cît un patinoar,
pretutindeni sunt butoni de fildeş, mînere de fildeş,
mînere de nichel;
apeşi pe un buton, mînerul se mişcă fără zgomot,
apeşi pe un alt buton, se deschid sertarele
şi apar dosarele
şi apar dolarii şi apar acţiunile;
acţiunile lui Morgan sunt multe şi nefaste
el are cu pămîntul planuri vaste;
de pildă: să-l întoarcă din drum
măcar pînă-n Evul Mediu, ca să ardă în pară şi fum
tot geniul uman, cum a ars Giordano Bruno pe rug.

Dar cum? Cum poate fi lumea întoarsă din drum,
Făcută sa dea înapoi ca racul,
cum dai înapoi ceasornicul, mutîndu-i acul?
Şi-atunci pe cristalul biroului
Mister Morgan aşază o hartă,
-planşa anatomică a umanităţii,
şi cu un stilou aerodinamic,
-o adevarată operă de artă! –
încercuieşte un cerculeţ negru
locurile unde s-a făcut, şi unde urmează
să se facă o nouă bază,
ca să-nceapă o nouă fază…

În mijlocul naturii sau în mijlocul hîrtiilor
un stilou e în stare de multe acte.

Un stilou semnează pacte
sau explodează în mîna copiilor,

dar cu orice ar semăna,
cu un obuz,
cu un trabuc
cu o siringă,
nimic şi nimeni nu poate să ne convingă
că acest soi de cancer – e incurabil…

Eroare, mister Morgan, eroare,
Leacul acestui cancer e cunoscut de popoare
şi putem feri de cancer organismul lumii,
domnule propagandist al ciumii,
domnule mestecator al gumii!

Nu e nevoie să pui globul la microscop.
Se vede cu ochiul liber, lămurit.
În lume leacul acestui cancer a fost descoperit
încă din neuitatul an o mie nouă suteşişaptesprezece
cînd o şesime a globului s-a însănătoşit
şi există azi peste un miliard de activişti împotriva cancerului.

Ei sunt pretutindeni în lume,
ei sunt aproape şi sunt departe,
în Nordul polar
pe statiuni în derivă, sau pe ţărmul solar
al mării, sădind şi făcînd să se-aplece
de roadă, braţul suplu al crăcii;
milioane şi milioane de oameni vor pace,
un miliard de oameni trăiesc şi creiază în numele păcii.

Undeva, pe uzina atomică străluceşte o roşie stea-
şi asta-nseamnă că se vor păstra:
petalele orhideei Hawai
cîmpul cel tînăr din Mai
zăpada curată a Nordului
sărutu-ndragostiţilor
memoria popoarelor
pădurile scăldate-n aur
noile unelte ale omului
roşul mărgean al oceanului
energia atomului
plutoniul, uraniul şi tritiul
(dar fără Dupont de Nemours)
al lunii zîmbet pur
pe-oglinzile brumii
-şi frumuseţea lumii şi frumuseţea lumii…

niana cassian
din volumul:
vîrstele toamnei, 1957

papagalul

poeme

Îţi dădusem o şansă
plimbându-mă prin viaţa ta
vroiam să-ţi respir ambianţa să te culeg din florile împăcării
să te strâng în braţe
precum un copil nou născut
uneori simţămintele depăşesc Arcul de Triumf şi
tot ce năpârleşte-n găoacea liniştii
dar să trec la subiectul fericirii
e ca şi cum ne îndrăgostim de lumină
îţi accelerezi alergarea să treci pragul cîştigătorului.
sfârşitul începutului.

*

mă gândesc să nu îndeplinesc planul luna asta.
goală de remuşcări
să nu-mi fac sânge rău nefăcând faţă intemperiilor curgătoare
dar nici tu nu-mi întinzi mâna de frica răspunderii colective
mă înălbesc în cuvinte. resemnându-mă în apusul de soare
ploile torenţiale mi-au şters drumul de frunze uscate
pagina arată ca o frunză iar lacrima mă îmbată de răcoare
fără putinţă lucrurile se îndepărtează.
estomparea imaginilor redublarea lor şochează.
ai vrut-o

papagalul

Am primit mesajul tău prin papagalul croncănitor
Daţi-mi timp îmi spui, daţi-mi o gură de aer inspirativ
Privind prin lentilele pestriţe neşterse de tivul unei blonde
Uitându-ţi vechile mesaje rău mâncate de întorsături betege
şi servile în casa-mi
căutător de fizice impresii atât de sterile lenea cuvântului
decorticare necesară.

Dar atunci erau alte vremuri
Exoticul meu te inspira. dragonul – semnul meu –
prin focul exactităţii nelegate

Cînd ai pierdut la roata norocului
Neluminate clipe te-au primit în braţe
Ierusalimul meu te va arde cu tot cu penele rărite
Atât de colorate – stridenţe afişe – de neluat în seamă
n-asculta gaiţele, am nevoie de tine ca de aer.
Să nu încerci
Să nu.

bianca marcovici

coşmarul

Totul a pornit de la ceva foarte simplu. O zi de lucru obişnuită la un Trust de Constructii civile şi industriale unde lucram, undeva la ultimul etaj, adică lângă porumbei! Chiar sub uluc erau o multime. Îi vedeam zilnic. Le puneam bucăţele de pâine. Pacea cea de toate zilele. Dar, geamul întredeschis făcea să fie şi mai frig în încapere. Şi aşa eram îmbrăcată ca un scafandru, numai să-mi fie mai cald, să mă pot concentra la proiect, să pot mişca cursorul pe rigla de calcul.
Nu era lumina de la ora 9 dimineaţă, iar cea naturală era insuficientă, nici hârtie igienică la W.C., nici apă, dacă nu-ţi făceai rezerve propri, nici rechizite pentru lucru. Trebuia să-ţi aduci de-acasă până şi creionul! Delegaţiile în toată ţara erau ca o pedeapsă. Nu mai zic de frigul sau căldura din trenuri, după anotimp!
În una din zile am coborât la subsol, în” Sala Calculatoarelor,” calculatoare abia aparute pe meleagurile noastre, unde se dactilografiau materialele concepute de noi, cei de la proiectare, inclusiv prin citirea cartelelor.
Nu era nimeni. Toţi cei 20-30 de colegi se făcuseră nevăzuţi, poate pe la o coadă; se ieşea liber pe uşa de intrare, portarul era “băiat bun” sau, primise ordin să se mai închidă ochii (se dadea ceva, trebuia să prinzi rând, altfel rămâneai flamând, lipsa de mâncare…), poate la alte nivele din cladire.
Am aşezat dosarul pe masă dactilografei şi m-am întors sus, la locul meu de muncă de lânga uluc, camera de fumători în care numai eu nu fumam, dar alt loc de munca nu primisem,trebuia să fiu mulţumită ce inhales,ce mănânc. Mă urmarea “viziunea progresului”, imaginând un viitor in care ordinatorul va putea vorbi şi mă va putea vedea, descifrând nu numai cartelele pe care uneori le predam spre citirea programului de calcul de rezistenta sau tehnologie!
După vreo oră mă trezesc cu şeful secţiei din ” Sala Calculatoarelor”!
Îl salut respectos, crezând că-mi aduce personal materialul dactilografiat! Dar el venise pentru cu totul altaceva:
-”S-au furat niste bani de la noi -imi zice. Ţi-am găsit dosarul tău de serviciu pe masă şi, m-am gândit să te căutăm în geantă!”
Bineînteles ca n-am ezitat, chiar i-am predat şi cheile de la biroul meu. Aşa în faţa celor 40 de colegi ai mei, sală a “sectiei de proiectare” în care lucram toţi la un loc, mese ca la şcoală,copii cuminţi! Nu a găsit nimic, cum era şi normal, astfel am crezut că lucrurile se vor aplana. Dar ţi-ai gasit!
A doua zi am fost invitată la Securitate, vis-a-vis de Teiul lui Eminescu, în apropierea teilor si mirosului de iasomie! Cladire în care şi acum se elibereaza paşapoarte ( dacă nu mă însel) acolo la etajul doi! Tocmai o luasem pe “cea mică” de la camin. M-am dus acolo !
Mi s-a spus doar atât:
-”Ţii se vor lua amprentele…” ( amprente care mai tarziu au devenit titlul unei plachete de versuri, editată prin ‘98 , ”Amprente”)
M-am dus cu inima deschisă. N-aveam nimic de ascuns !
Acum, când scriu aceste note, oboseala unei zile de muncă ar putea să şteargă unele amănunte. Mi s-a spus să-mi las fetiţa în “sala de asteptare”. Acolo era multa lume, necunoscuţi! Am aşezat-o pe “cea mică” pe un scaun şi, i-am dat asigurări că mă întorc în câteva minute:

-”Să fii cuminte, să nu te mişti de pe scaun! – am rugat-o, „vine mama imediat „!

Pătrund într-un loc întunecat, cu multe birouri. Printr-o uşă larg deschisă zăresc o colegă stând cu ţigara în gură, ”piţigăind” cu un tip, care, probabil îi oferise propriul său scaun! Sunt dusă însă spre altă încăpere cu alură de sanctuar.
Mă aflam în” camera blue”, pereţi îmbrăcaţi cu pânză mulată şi perdele similare, în care se găsea un scaun asemanator cu cel dentar, în spatele căruia trona o instalaţie, probabil o “maşină de detectat minciuni! ”Noutate achizitionată recent, în anii de agonie ai regimului ceausist. „Salamandra”, da, parcă într-un film italian văzusem cum e chinuit un suspect cu maşina asta!

Am fost aşezată, mi s-a instalat o bară sub sâni, alţi electrozi pe frunte şi mâini, prinse cu grosolănie parcă de calău pregătind pentru mine scaunul electric. Am fost întrebată dacă sufăr cu inima, dacă am tensiune, dacă suport curentul “puţin” mai tensionat? Parcă ce conta, eram deja legată !

Am tăcut. Totul era atât de bizar că nu mai aveam replică… în cele din urmă am raspuns că nu ştiu, dar, de inimă încă nu sufăr, sunt foarte tânără!

-”Bine, îţi vom pune întrebări şi tu trebuie să răspunzi corect, dacă spui o singură minciună, eu voi afla din foaia care se deruleaza în spatele tău! (mă avertizează omul în halat de doctor, un tip cu chelie, destul de tânar, ochi spălăciţit, frunte îngustă şi dicţie perfectă.)
Circa o oră şi jumatate sau mai mult, mi s-au pus fel de fel de întrebări, însă fără legatură cu subiectul:
-”Ai rude în străinătate?”
-”Te-au ajutat rudele din Israel la cumpararea casei?”
-”Ai furat vreodată?”
-”Ai pus mâna pe geanta colegei?”
-”Ai deschis-o?”
-”Ai manuscrise acasă?”
-”Despre ce scrii?”
-”Ai mai furat ?”
-”O cunoşti pe Nana F?”
-”Vrei sa colaborezi cu noi?”

După ancheta cu ”maşina rudimentară pentru borfaşi”,folosită experimental (am aflat că a fost probată pe mine pentru prima oară), convinşi fiind ca vor reuşi să-mi smulgă nu numai marturisirile dorite de ei, ci să le devin colaboratoare, adică “sa torn” pe unul sau altul, mi-au dat, în sfârşit drumul acasă!
Am trecut iar pe culoarul respectiv, am zărit-din nou- fiinţa careia nici nu-i ştiam numele, şezând picior peste picior, în aceiaşi rochie străvezie, tot mai aproape de şeful securist, aşteptând să mă vadă în postura de hoaţă care şi-a mărturisit păcatul.
Mi-am luat copilul în braţe, murdar din cap până în picioare de petrosin, luat de pe podeaua de lemn, mâinele şi faţa copilului erau negre. Îmi ceruse ceva de mâncare. M-au cuprins ameţeli şi o stare de rău, eram incapabilă să reacţionez.
Dar, fericită că Noemi nu s-a pierdut. Putea foarte bine să plece din sala de aşteptare. Am reuşit să mă târăsc până acasă … luând tramvaiul! Cred că toată lumea de pe stradă şi din tramvai mă privea ca pe o mamă neglijentă care, nu-şi îngrijeşte copilul! Sau, poate, se uita la ochii mei, cine mai ştie cum arătam!
A doua zi zvonul s-a întins. Am fost chemată de şeful meu, ”membru mare” de partid! Domnul Boloş, şeful meu direct s-a simţit lezat şi impacientat că el, el…nu fusese informat!
Se trecuse peste el “la invitaţia” mea la Securitate; el personal, n-avea habar de nimic!
S-a uitat la mine cu o privire care spunea multe, întrebandu-mă, rugându-mă să-i permit să vadă faţa şi mâinile mai atent, vizibile cu leziuni roşii, albastrui lăsate de electrozii prinşi de un nepriceput, obişnuit cu brutalităţile, numai zic ce urme adânci lasase bara de sub sâni,urme încarnate! Mi-a observat ochii roşii până la sânge, ca şi urmele legaturilor strânse, marcate de pete roşii şi umflături. Spaima a pus stăpânire pe el! Ii era frică, gândeam, sa nu cumva să reclam la şefii mei mai mari sau, la Comunitate, să nu cumva să se împraştie zvonul că am fost supusă la tortură. Eu nu mă gandisem la asta …Teama mea era de cu totul de altă natură. Să nu mă simt umilită, doar atât ceream de la viaţa!

M-a rugat să las totul “pe mâna lui”, sâ verifice personal toate cele întâmplate!
Ce a urmat mi-a lăsat urme pe o viaţă: ochelarii de vedere, Syncopa mea de la Braşov ! Poezia…
Ar fi trebuit să-i pun în faţă alt dosar, de poezii publicate în “Cultul Mozaic”, “Cronica”, “Convorbiri Literare”, acolo alături de cei care au fost, la fel, chemaţi în locurile acelea care îţi lasă urme adânci, şenile, şenile! Dovezi ale existenţei mele iudaice chiar Dincolo, pe “plaiul mioritic”! Dar fiecare –în viaţă v-a plăti pentru spusele sau scrisul său, în faţa lui Dumnezeu !” Scriam pe atunci: “n-am sa vând sticle goale/ când n-o să mai am de mâncare”! (Revolta sângelui)

Au fost chemaţi la Secu’ şi alţi colegi. Aproape toţi au fost supuşi, nu mai mult decât cinci minute, de formă, pentru acoperire faţă de mine şi Comunitate, la ” maşina de detectat minciuni”.
Luată la bani mărunţi, colega care a acuzat furtul (cea cu soţul securist) a dezvaluit, până la urmă că, banii –aşa-zis furaţi- au ajuns în buzunarul unui ginecolog care a operat-o înainte cu câteva zile, tocmai “în timpul serviciului”, exact la orele vizitei mele in “Sala Calculatoarelor” (portarul instituţiei, om corect, a depus mărturie!) Înscenarea furtului a fost doar un alibi pentru soţul ei, doar atât!
A fost dată afară din serviciu. S-a aflat că era o profesionistă experimentată în amor “multilateral dezvoltat”, motiv pentru care, soţul ei a obţinut divorţul.
Coşmarul trăit, “camera blue” cu scaunul dentar si vocea securistului, molcomă şi convingatoare, s-a transformat într-un vis obsesiv care nu înceteaza să mă urmarească cu ochii deschişi. Lucrurile nu s-au terminat aici. Soţului meu i s-a înscenat că ar fi bătut un controlor de autobuz, într-un alt cartier în care nu a ajuns vreodată! I se promise marea cu sarea dacă ar fi ştiut ceva despre Nana F. Evreica studentă la medicină care se culcase cu un libanez! Fusese exmatriculată şi expediată „pachet” în Israel (întâmplător o descoperisem în avionul care m-a adus ca turistă în Israel). Mi-am amintit apoi ca acel “călau” mi-a şoptit că îmi cunoaşte “punctul vulnerabil”, adică sotul meu. Singurul lucru pe care il putem face e să dăm în vileag, ce ne stă în putere, chiar peste ani, chiar acum! Probabil că, astăzi lucrurile stau altfel, lumea s-a maturizat, lumea-i mai bună, mai sinceră, are de ales, poate şterge într-o clipă trecutul cu buretele, îl poate modifica, idealiza. Eu nu! Era prin anii 1980 si ceva …şi eram tânără şi încrezatoare. Voiam să cuceresc lumea, dar nu reuşisem decât să cuceresc şi să primesc raţia de 1200 de calorii … era o fericire pe atunci!
Umilirile noastre, cenzura şi eclipsa totală se adeveresc şi acum!
Unii mişună pe internet. Îşi incropesc repede la google o nouă biografie. Zilnic se bat în piept cât sunt ei de jurnalişti scriind denigratoriu despre toţi ceilalţi, care au simţit pe pielea lor pericolul înscenarilor adevărate. In anul de graţie 1983 am debutat cu poezia Auschwitz în revista „Cultul Mozaic” Bucureşti,care începea cam aşa:

nici un avion din lume
nu a bombardat drumul spre Auschwitz!

Şi nu era o statistica 100%, poate unii au încercat, dar nu se vedea cu ochiul liber!
bianca marcovici
1999
(c)

te-aş modela pentru mine

Te-aş modela pentru mine

Să-ţi şterg cuta de pe frunte
Adâncită, atât de expresivă
Atât de poezie
Mergând aşa prin adâncimile cutei,
precum prin adâncimile unei văi.
Explorând-o
Fiecare rădăcină, fiecare pârâiaş de suflet…
Ca o hartă ce trebuie redescoperită
piatră de citit
de lăcrămat, de pus la inimă… Te-aş modela…

Eşti ca o stâncă
numai vremea
o va naşte din nou.

#

„cât eşti atent la ele discriminarea există”
normal să fiu atentă
eu chiar trăiesc între zeci de naţionalitaţi
tu nu…
eu chiar sunt lumea şi tu
ai redus-o la biroul tău
eu o trăiesc însă
nu o privesc.
„moscova nu crede în lacrimi”…
dar noi am fost arătaţi cu degetul
un cuţit de bucătărie a măcelărit mii de ani
Într-o sinagogă moscovită, şi tot aşa!!

să te simţi inorog
un gol nu se poate umple…
vidul dintre noi!
#

בְּעָבְרִי
לְהָסִיר הַקֶּמֶט שֶׁעַל מִצְחֲךָ
חָקוּק עָמֹק וְכֹה מַבִּיעַ,
שִׁירָה
וּבְהִתְהַלֵּךְ כָּךְ בְּמַעֲמַקַּי הַקֶּמֶט,
כְּמוֹ בְּתַחְתִּיתוֹ שֶׁל גַּיְא
בְּסוֹקְרוֹ
כָּל שֹׁרֶשׁ, כָּל פֶּלֶג מַיִם, שֶׁל הַנֶּפֶשׁ
כְּעֵין מַפַּת דֶּרֶךְ שֶׁמֻּכְרָחָה לְהִתְגַּלּוֹת
אֶבֶן בֹּחַן
לִדְמֹעַ, לָקַחַת לַלֵּב…
הָיִיתִי מְעַצֶּבֶת אוֹתְךָ…

הִנְּךָ כְּסֶלַע
רַק הַזְּמַן יוֹלִידוּ מְחַדֵּשׁ
#
„כָּל עֵת שֶׁהִנְּךָ נִזְהַר הַהַפְלָיָה קַיֶּמֶת”
זֶה רַק טִבְעִי שֶׁאֶזָּהֵר
אֲנִי הַלֹּא חַיָּה בֵּין עֲשָׂרוֹת לְאֻמִּים
אִתָּהּ אֵינְךָ
הִנְנִי הַלֹּא עוֹלָם וּמְלָאוֹ וְאַתָּה
הִגְבַּלְתָּ אוֹתוֹ לְמִשְׂרָדְךָ בִּלְבָד
אֲנִי חַיָּה אוֹתוֹ אַךְ אֵינִי מַבִּיטָה בּוֹ
” מוֹסְקבָה אֵינֶנָּה מַאֲמִינָה בִּדְמָעוֹת ”
אַךְ עָלֵינוּ הִצְבִּיעוּ בַּיָּדַיִם
סַכִּין מִטְבָּח רָצְחָה אַלְפֵי שָׁנִים
בַּבַּיִת כְּנֶסֶת בְּמוֹסְקְבָה, וְכָךְ הָיָה!

הַמֶּשֶׁךְ לְהִתְקַרְנֵף
חָלָל לֹא נִתַּן לְמַלֵּא
הֶחָלָל שֶׁבֵּינֵינוּ!

traducere în ivrit , Tomy Sigler

umor cu tomy sigler

Epigrame despre „cel mai nesigur anotimp”

Tomy Sigler

Bătrâneţea a

A îmbătrani se pare
Cea mai sigura povaţă
Fiind ea unica scăpare
De a mai rămâne-n… viaţă!

Bătrâneţea b

Bǎtraneţea-i relativă
Aşa unii o socot.
Eşti întodeauna tânăr
Īnsă… cu mai mult efort.

Bătrâneţea c

A îmbătrâni e un merit
Cât de greu este de- a fi.
Fiind şi unica speranţă
De a mai putea …trăi.

Bătrâneţea d

Bătrâneţea e o boală
Maladie fără leac.
Vine brusc, fără sfială
Şi iţi dă vârtos… de hac!

Regret

Nu-mi pasă că-n tinereţe
Am făcut greşeli de tact,
Regret că la bătrâneţe
N-am să pot…să le mai fac.

Viaţa

Viaţa trece ca şi trenul
Privind în oglindă zău,
İar încep să cânt refrenul
Îmbătrânesc şi-mi pare rau”…”

Timp

Unii spun că timpul trece
Sau că fuge-nşelător,
Adevăru-i, ca nu trece
Trecem noi prin el….de zor!

שבת שלום!
טומי

(c)
copyright TOMY SIGLER