Dintr-o dată a trebuit să-mi amintesc de unul din profesorii mei de vioară, Beiu Vladimir. Am primit un e-mail, de la cineva, care, citise dosarul de securitate al tatălui său. Îmi comunică despre nişte scrisori comune, tandre între ei… că ar vrea să ştie mai mult de tatăl ei şi de domnul Beiu, după cum a citit: ” fost general de armată şi au stat împreună în închisoare!”
Nu ştiu dacă să-mi amintesc de copilărie, după atâţea ani!
Încep să-mi înţeleg copilăria traumatizantă, sub un alt aspect, pe care atunci
nu-l bănuiam.
Vioara mea de o patrime mă aştepta pe pat. Mama o împrumutase de la Biblioteca „Liceului de muzică şi artă plastică”, „Octav Băncilă”, Iaşi. Reuşisem la selecţia copiilor pentru clasa întâi. Mă aştepta repartiţia la un profesor de vioară. Întâlnirea a fost programată cu toată clasa. Am aştept câteva ore până a apărut. Mi s-a părut bătrân, dar poate era tânăr. Nu mi-a pus imediat vioara în mână, era rând mare până ce m-a luat în seamă.
-Deoamdată mişcări de arcuş, zice profesorul, să-i simţiţi greutatea, „să vă căţăraţi pe el ca o pisică”, dar numai cu degetele. Bineînţeles ca atingeam parul de cal şi era tot cu grăsime. Dar am învăţat să-l ung cu sacâz. Orele s-au repetat mereu la fel. Toţi eram aduşi la grămadă. El întârzâia tot timpul, ore întregi. Dacă nu erai bine pregătit te trimitea acasă. Doar câteva minute ne acorda. Uneori mai mult, însă nu eram eu aia… cu care merita să-şi bată capul. Părinţii mei erau săraci. Vizitele de acasă, seara, se lăsau cu băute. Făcea cu mine câteva arcuşe şi mă trimitea să mă culc. Mai târziu ne aducea la alt copil, la casă lui, să ne pregătească mai serios pentru concursuri. Din toţi copiii lui am reuşit eu si Luana printre primele din Liceu. Am plecat prin turnee unde cântam duete! Aveam codiţe şi eu şi Luana. Iar fundele ne erau mai mari decât capul!
Mamele ne însoşeau peste tot. De la Geantă Manoliu, manualul de început la Concerte de Vivaldi, Bach nu a fost chiar aşa un drum greu! Revenind la profesorul meu, Beiu Vladimir îmi aminesc că nu mă iubea… Lipsa lui de tandreţe, duritatea sa, gesturi , mişcări bruşte, îmi apar şi acum în faţa ochilor, ca un evantai al neindulgenţei faţă de mine, lucruri care, mai târziu m-au influenţat mult, devenisem o rebelă.
Îmi amintesc că nu ne cânta la exemplificări. Mă întrebam de ce nu pune mâna pe vioară? Acum, după mulţi ani înţeleg totul. Generalul de armată, detaşat să fie profesor de vioară? Ciudat! Dacă aş fi ştiut i-aş fi înţeles reacţiile bizare.
Prin clasa a cincea, a şasea am auzit de la părinţi că profesorul meu e bolnav. Mai târziu am înţeles că-i cedase inima, un infarct. Fusesem redistribuită la alt profesor. Mai întâi am făcut ore de vioară cu un înlocuitor, elevul Iţikovici Silvian, mai apoi cu prof. Dragoş Cocora, venit de la Timişoara.
Dar am fost foarte supărată. Prof. Beiu Vladimir s-a întors din spital, după recuperare de sănătate, şi nu m-a mai luat înapoi în clasa lui de vioară. Şi-a oprit numai copii din familii bogate. Eram foarte tristă! Ultima dată când făcusem ore cu el la familia Loana Iosub, după ore de studiu, terţe, coloane, octave, toate la perete, rezemată…s-a pus o masă numai cu pahare de cristal şi mâncare servită de o servitoare. Domnul Iosub avea o fabrică de vinuri. Tatăl meu şi mama mea lucrau la Ţesătura! Nu era prima dată când am simţit ce înseamnă să fii săracă! Fiecare bănuţ conta. La grădiniţă , la şcoală, nu primisem niciodată vreun cadou de la Moş Gerilă. Ai mei nu serbau nicio sărbătoare. Doar bunicile ne aduceau de Purim dulciuri şi de Hanuca, cadouri. Părinţii mei erau extrem de munciţi şi săraci. Cei trei copii, adică noi, ocupau mai tot timpul lor liber, să ne educe sau să se joace cu noi, după ce stateau la tot felul de cozi să ne aducă mâncare ieftină din care se pot prepara multe prin înlocuitori! De exmplu, mama mea reuşea să facă din două ouă mâncare pentru toţi copii. Un fel de scrob ameţit cu făină. La masa de prânz ne obliga să mâncăm supa cu multă pâine, să ne săturam. Odată am refuzat supa… iar mama mi-a turnatat-o în cap. Orice reacţie de apărare îmi era interzisă. Rebela din mine căuta independenţă. Cred ca din acest motiv m-am măritat foarte devreme! Totul se trăgea de la generaul meu, refuzat de mine, care, l-a cererea părinţilor mei , a fost pus să discute cu mine, să rămân la Liceul de vioară, pentru că sunt foarte talentată. Cântasem Concertul de Max Bruch…Aplauzele m-au făcut să mă s imt vedetă. Da, l-am refuzat pe prof. Beiu Vladimir!Toţi înlocuitorii lui-ca profesorii-, nici ei nu au reuşit să mă convingă să rămân, chiar dacă, am fost adusă în faţa unei comisii speciale de redresare a copiilor neascultători, care nu urmau „linia partidului” să fie pregătiţi pentru „Cântarea României”. Balada de „Ciprian Porumbescu ” şi „tradafirii mei” după Florin Bogardo, o puteam cânta oriunde, fără nicio aliniere. Asta a fost răzbunarea mea că m-a abandonat în anii copilăriei, acest profesor, Beiu Vladimir, venit de la Bucureşti!
Nu-mi închipuisem că mă pedepsisem pe mine!
Am continuat la o altă şcoala, încă 5 ani. Acolo am studiat ce am dorit. Mai tîrziu am dat un concert la filarmonica ieşeană, din partea Academiei de Artă.
Acum cîteva zile , prof. Beiu Vladimir, general de armată, nici nu exista în copilăria mea! Poate a şi murit!
Bianca Marcovici