dosarul

REBELA

Dintr-o dată a trebuit să-mi amintesc de unul din profesorii mei de vioară, Beiu Vladimir. Am primit un e-mail, de la cineva, care, citise dosarul de securitate al tatălui său. Îmi comunică despre nişte scrisori comune, tandre între ei… că ar vrea să ştie mai mult de tatăl ei şi de domnul Beiu, după cum a citit: ” fost general de armată şi au stat împreună în închisoare!”

Nu ştiu dacă să-mi amintesc de copilărie, după atâţea ani!

Încep să-mi înţeleg copilăria traumatizantă, sub un alt aspect, pe care atunci

nu-l bănuiam.

Vioara mea de o patrime mă aştepta pe pat. Mama o împrumutase de la Biblioteca „Liceului de muzică şi artă plastică”, „Octav Băncilă”, Iaşi. Reuşisem la selecţia copiilor pentru clasa întâi. Mă aştepta repartiţia la un profesor de vioară. Întâlnirea a fost programată cu toată clasa. Am aştept câteva ore până a apărut. Mi s-a părut bătrân, dar poate era tânăr. Nu mi-a pus imediat vioara în mână, era rând mare până ce m-a luat în seamă.

-Deoamdată mişcări de arcuş, zice profesorul, să-i simţiţi greutatea, „să vă căţăraţi pe el ca o pisică”, dar numai cu degetele. Bineînţeles ca atingeam parul de cal şi era tot cu grăsime. Dar am învăţat să-l ung cu sacâz. Orele s-au repetat mereu la fel. Toţi eram aduşi la grămadă. El întârzâia tot timpul, ore întregi. Dacă nu erai bine pregătit te trimitea acasă. Doar câteva minute ne acorda. Uneori mai mult, însă nu eram eu aia… cu care merita să-şi bată capul. Părinţii mei erau săraci. Vizitele de acasă, seara, se lăsau cu băute. Făcea cu mine câteva arcuşe şi mă trimitea să mă culc. Mai târziu ne aducea la alt copil, la casă lui, să ne pregătească mai serios pentru concursuri. Din toţi copiii lui am reuşit eu si Luana printre primele din Liceu. Am plecat prin turnee unde cântam duete! Aveam codiţe şi eu şi Luana. Iar fundele ne erau mai mari decât capul!

Mamele ne însoşeau peste tot. De la Geantă Manoliu, manualul de început la Concerte de Vivaldi, Bach nu a fost chiar aşa un drum greu! Revenind la profesorul meu, Beiu Vladimir îmi aminesc că nu mă iubea… Lipsa lui de tandreţe, duritatea sa, gesturi , mişcări bruşte, îmi apar şi acum în faţa ochilor, ca un evantai al neindulgenţei faţă de mine, lucruri care, mai târziu m-au influenţat mult, devenisem o rebelă.

Îmi amintesc că nu ne cânta la exemplificări. Mă întrebam de ce nu pune mâna pe vioară? Acum, după mulţi ani înţeleg totul. Generalul de armată, detaşat să fie profesor de vioară? Ciudat! Dacă aş fi ştiut i-aş fi înţeles reacţiile bizare.

Prin clasa a cincea, a şasea am auzit de la părinţi că profesorul meu e bolnav. Mai târziu am înţeles că-i cedase inima, un infarct. Fusesem redistribuită la alt profesor. Mai întâi am făcut ore de vioară cu un înlocuitor, elevul Iţikovici Silvian, mai apoi cu prof. Dragoş Cocora, venit de la Timişoara.

Dar am fost foarte supărată. Prof. Beiu Vladimir s-a întors din spital, după recuperare de sănătate, şi nu m-a mai luat înapoi în clasa lui de vioară. Şi-a oprit numai copii din familii bogate. Eram foarte tristă! Ultima dată când făcusem ore cu el la familia Loana Iosub, după ore de studiu, terţe, coloane, octave, toate la perete, rezemată…s-a pus o masă numai cu pahare de cristal şi mâncare servită de o servitoare. Domnul Iosub avea o fabrică de vinuri. Tatăl meu şi mama mea lucrau la Ţesătura! Nu era prima dată când am simţit ce înseamnă să fii săracă! Fiecare bănuţ conta. La grădiniţă , la şcoală, nu primisem niciodată vreun cadou de la Moş Gerilă. Ai mei nu serbau nicio sărbătoare. Doar bunicile ne aduceau de Purim dulciuri şi de Hanuca, cadouri. Părinţii mei erau extrem de munciţi şi săraci. Cei trei copii, adică noi, ocupau mai tot timpul lor liber, să ne educe sau să se joace cu noi, după ce stateau la tot felul de cozi să ne aducă mâncare ieftină din care se pot prepara multe prin înlocuitori! De exmplu, mama mea reuşea să facă din două ouă mâncare pentru toţi copii. Un fel de scrob ameţit cu făină. La masa de prânz ne obliga să mâncăm supa cu multă pâine, să ne săturam. Odată am refuzat supa… iar mama mi-a turnatat-o în cap. Orice reacţie de apărare îmi era interzisă. Rebela din mine căuta independenţă. Cred ca din acest motiv m-am măritat foarte devreme! Totul se trăgea de la generaul meu, refuzat de mine, care, l-a cererea părinţilor mei , a fost pus să discute cu mine, să rămân la Liceul de vioară, pentru că sunt foarte talentată. Cântasem Concertul de Max Bruch…Aplauzele m-au făcut să mă s imt vedetă. Da, l-am refuzat pe prof. Beiu Vladimir!Toţi înlocuitorii lui-ca profesorii-, nici ei nu au reuşit să mă convingă să rămân, chiar dacă, am fost adusă în faţa unei comisii speciale de redresare a copiilor neascultători, care nu urmau „linia partidului” să fie pregătiţi pentru „Cântarea României”. Balada de „Ciprian Porumbescu ” şi „tradafirii mei” după Florin Bogardo, o puteam cânta oriunde, fără nicio aliniere. Asta a fost răzbunarea mea că m-a abandonat în anii copilăriei, acest profesor, Beiu Vladimir, venit de la Bucureşti!

Nu-mi închipuisem că mă pedepsisem pe mine!

Am continuat la o altă şcoala, încă 5 ani. Acolo am studiat ce am dorit. Mai tîrziu am dat un concert la filarmonica ieşeană, din partea Academiei de Artă.

Acum cîteva zile , prof. Beiu Vladimir, general de armată, nici nu exista în copilăria mea! Poate a şi murit!

Bianca Marcovici

nervi de serviciu

nervi de serviciu

de bianca marcovici [Levana ]

2010-05-30

Uneori poveştile de sănătate se complică. Nu ai pe cine da vina pentru chef de lucru, pentru clipa criminală ce o şterge pe cea din urmă, pentru birocraţie. Timpul intră în sac, intră la apă sau, se solidifică pe a cincea dimensiune a lumii, curbura spaţiului. Când nu poţi răsufla ca lumea, stând rezemată de un scaun care a luat-o la vale, şi remarci că te-ai trezit pe jos, brusc pierzându-ţi fixaţia zilnică, planşele de construcţii,( care nu se limitează numai la masă, curg pe jos…trebuie să le întinzi, uneori ţinându-le în mână, citindu-le pe neresuflate, doar pentru a construi un rând de antemăsurătate, deviz, adunând, scăzând, măsurând, neuitând cumva vreo alternativă) Toate te fac să înţelegi, că te afli pe pardoseala cafenie, alunecând, din cauza prostiei tale, necalculând cum se conduce un scaun cu rotile ruginite, înţepenit ca un cărucior de cumpărături care nu a fost aruncat la timp la fiare vechi!.

Ca din senin m-am trezit într-un scaun pe rotile adevărat! Nu ştiu cine m-a redus din starea în care mă aflu. Mai mult, am fost plimbată cu liftul, mai apoi adusă de la etajul 10, la parter, chiar de doctorul instituţiei, mai pe urma la cabinetul său, acte, demersuri, consult. Bineînţeles mi-a propus să mă ducă la ” accidente de serviciu”, adică să mă verific acolo, că aici nu era destule aparate de consultat… Nu m-am dus. M-am simţit destul de bine, m-am ridicat cu greu şi am luat-o din loc spre casă, cu maşina, conducând într-o poziţie contorsioantă. Dar, până la urmă, patul de acasă m-a primit cu bucurie, mi-am luat nişte medicamente să mă amorţeasca, nişte creme pentru dureri…Odihnă, doar până a doua şi dimineaţă, cînd am pontat la serviciu, uitând că, uneori trebuie să te gândeşti şi la sănătate, renunţând să fii un robot perfect, doar şi el trebuie uns!.

Am mai trecut un timp, tot clipele lipsite de conţinut, şi am făcut , totuşi un examen cerut de ortoped. Da, după lovitura asta s-a tasat ceva, s-a lipit ceva din verigi, toate astea provocându-mi durerile alea de nesuportat, care nici cu „nabucco”, medicament fantastic, nu de cântat… nu mi-a folosit la nimic, nu mi-a trecut durerea, apărea cînd nu mă aşteptam, mai ales după băirea celor 3 nepoţiei în cadă…, ridicari inerente, doar n-o să-i las o veşnicie în baie, cică să pescuiască nişte peşti de plastic! Între timp am cerut un scaun înlocuitor, pînă una alta stând pe un scaun stabil, dar fără rotile şi fără formă ortopedică, o poziţie cum se poate mai neodihnitoare în faţa calculatorului, care au dus în loc la ameleorarea deciziilor mele, legat de scaun, să mai încerc să introduc un dosar de sănătate, cu copiile medicale în care să dovedesc faptele întîmplate, bineînţeles din cauza scaunului meu ruginit. Să nu-şi vină să crezi, cei de la personal m-au sunat să mă duc să aleg un scaun –ca model, plimbându-mă şi discutând cu vreo 3 oameni angajaţi să lucreze, şi pentru scaunul meu rotativ! Credeam că voi primi scaunul pe loc…Da, de unde! Tocmai mi-am ales „modelul” cel mai simplu, scund, ortopedic. Mi s-a spus că îl voi primi în curând, aşa mi s-a promis în noembrie, 2009. Nu mi l-a dat pe ăla care mă aşezasem confortabil, nu ca la dentist, aş fi vrut eu să trag un somn pe la prânz cum vezi prin filmele americane, dar era doar un „model” pe care trebuie să-l vadă toţi viitorii abonaţi cu probleme de spate, ca la magazinul de mode, rochia definitivă, sau poate husa! Dar scaunul văzut de mine, era prototipul de arătat nu de primit…Erau în biroul tinerelului care se ocupa cu comanda pentru scaune, circa 5, 6 scaune, masive, ortopedice, toate exemple bine păzite, lipsea un căţel vioi să latre… Cel mai impresionat, dar de neatins era scaunul său. Masiv, cu pernuţă specială, te puteai lăsa pe spate, ca în filmele americane, cred că puteai să tragi şi un pui de somn. Şefu pe scaune stătea pe unul ortopedic nemaivăzut! Şi alături, la ceilalţi tineri sau tinere ,colegi de camere, de pe tot culoarul, care lucrau în acelaşi domeniu , mai la toţi scaunele erau oropedice, parcă de muzeu, colorate, fine, elastice. Numai canapeaua cea roşie , model buze de femeie, a lui Dali, cel văzut de mine la Paris, mai lipsea!

În gândul meu, te pomeneşti că toţi suferă de probleme de disc ca şi mine,

adică o mică fisură dansatoare pe discul meu de aruncătoare de disc pe planşe!?

Chiar îi căinam în gând, vai, tineri cu armata făcută şi bolnavi?! Da de unde… Aveau butonul în mână, cred! Altfel nu se explică. Comandau şi pentru ei. Era clar ca bună-ziua, nimeni nu vedea ce era de văzut. Dar, după ce a lansat comanda pe calculator pe un program SAP, ultramodern, scaunul meu s-a pierdut pe faxul memoriei. N-a ajuns. Justificari mi s-au făcut, suficiente, dar scaun tot n-am primit!

Fiind expediată de la una la altul şi invers, ca un balot purtător de ghinion! Începând de la plimbările mele la parter, doar… doar cineva s-ar înmuia să-mi dea, cel puţin, un model oarecare de scaun ortopedic, aflat în camerele alea, unde, pe ele tronau doar câte un rusac răzleţ, doar atât… Au trecut deja destule luni de zile… Între timp, tinerelul a plecat la un nou curs, iar noua şefă pe scaun m-a convins că scaunul o să vie, în curând, dar cel care aprovizionează, ba nu răspunde la telefon, ba nu a primit noua ei comandă, pentru acelaşi scaun care, probabil a sosit la sfârşitul lunii ianuarie dar, a dispărut sub fundul unei tinere cu picioare lungi şi burtica goala…sau vreun nou şefuleţ de ocazie care vrea să-şi bea cafeaua într-o poziţie confortabilă, numai să nu verse cafeaua, pe noi pantaloni croşetaţi de bunica! Cam toate secretarele suferă de boala asta, a spatelui… dar nu ştiu exact unde le este localizată această fisură!

O să îmi spuneţi că aşa se lucrează pe la noi? Alţii nici nu primesc scaune, sau îţi aduc de acasă. Se poate…Depinde de serviciu şi condiţile de lucru. Din experienţa mea de serviciu, 13 ani la un Trust, am avut numai problema fumătorilor şi delegaţiile în toată ţara. Am fost un constructor cu fustă. Aici însă am învăţat să port pantaloni. Toţi fumau cu excepţia mea… Am inhalat suficient şi mulţi ani fumul şi fumurile şefilor, care nu puteau lucra fără să ţină ţigara în mână.

Într-o zi, pe nepusă masă, după aproape 6 luni, scaunul meu aşteptat a sosit. Trimisul special cu scaunul pe etaje mi-a făcut o teorie nemaipomenită: cică să ţin mâinile rezemate pe toată lungimea, până la cot, să nu sufăr de spate…Vă promit că o să am grijă, altfel calculatorul meu o să mă spună şefilor luminaţi.

Bianca Marcovici