PUTEREA CUVINTELOR

Urmăresc reacţiile unor personaje oarecare, locuitori de pe la noi. Echivalenţele, studiul pentru oameni aleşi,  vecinii, măsura fericirii, mentalitatea unora, masticaţia, rugile către cer în diferite limbi, întorsătura lucrurilor, perseverenţa, abcesul de dinţi, gândul spre pace,  trec avioanele, brăzdează norii lăsând o dâră groasă, toate au un sens, viaţa. Unii dorm 10 minute şi le ajunge. Alţii iau pastille să adoarmă, să se simtă odihniţi. Dimineaţă unul dintre ei va fi un om nou,  un robot care va deveni, subit spiritual     cu o veselie afişată, fiecare va povesti ce i s-a întâmplat ieri, unul nu-l va lăsa  pe celălalt să termine fraza…totul va pluti în aer, toţi vor încearcă să se pună bine cu şeful, el are cârma vaporului, el conduce lumea sa mică, manipulată, un fel de sclavie modernă, „dansaţi, vă rog” cum vă propun, pentru că altfel…pâinea voastră de toate zilele se va schimba în scrum

După douzezi de ani de convieţuire comună, drumurile invizibile dintre noi îmi sunt cunososcute. Le-m ghicit, ştiu în ce tabără să mă afiliez,  cum să joc,  unde să mă expun   cu o mină necesară,  echilibrată, neutră. Putera banului dictează abundenţa gesturilor, sponsorurului i se ridică statuie, el devine măsura cuvântului ca un pantof strâmt pentru un poet, el e privit ca un milionar de cuvinte, i se face reclamă, i se face o emisiune publică, i se ia pulsul până va oferi premiul, ziarele vor publica reclame, se vor anexa lui, subiectul zilei

Mi-am amintit! La premierea mea cu Premiul” B. Fundoianu” pentru poezie, sponsorului i s-a predat microfonul, televiziunea îl filma, plicul său ca sponsor i s-a predat organizatorului, iar mie…în conul din umbră a  sălii mi s-a predat o diplomă. N-am luat cuvântul. Nu am putut mulţumi! Microfonul era ocupat de prezentatorii sponsorului  

 ? Unde-i echilibru, unde-i poetul   

Momentul de fericire  e unicat într-o viaţă de poet! La televiziunea românească sponsorii sunt nişte iniţiale, câte o pătrăţică mică care apare la sfârşitul manifestărilor pe ecran, luaţi exemplu! Puterea banului nu este confundată cu puterea cuvintelor
 
bianca MARCOVICI
GAZETA ROMANEASCA, NOEMBRIE, 2013 TEL AVIV

arta nudului poetic

O PUNTE DE SPIRIT ÎNTRE DOUĂ ŢĂRMURI DE CULTURĂ:

BIANCA MARCOVICI

 

 

În urmă cu vreo câţiva ani mă plimbam printre ruinele, aflate acum în proces de restaurare, rămase întru amintirea gloriei de altădată a Dresdei, un nume de referinţă pentru splendoarea apusă a Europei secolului al XIX-lea. Priveam cu interes şi cu admiraţie ce mai vedeam acum din vechea sinagogă dar şi din vechea catedrală în care a concertat inclusiv Bach. Două magnifice simboluri ale unor culturi plecate din acelaşi trunchi, ajunse în zona sublimului frumuseţii şi apoi spulberate de bombele unui măcel absurd. Motivele acestei barbarii sunt greu de înţeles şi chiar greu de descifrat şi acum, după mai bine de şase decenii. Să fi fost doar înverşunarea combatanţilor, sau poate doar ura ca formă de manifestare a răului, ori numai sfânta noastră invidie cea care mult prea uşor ne întunecă minţile? Cine ştie… Cert este că acele superbe simboluri avuseseră parte de glorie dar şi pătimiseră împreună ceea ce ne spune parcă mult mai multe despre adevărata noastră natură şi ne-ar arăta, poate, calea către iubire dacă am avea înţelepciune. Numai că, înţelepciunea…

          Pitită undeva într-un sertăraş al amintirilor şi aceasta ar fi avut, cred, soarta celorlalte, respectiv uitarea, dacă nu aş fi citit într-un volum de poezie al doamnei Bianca Marcovici următoarele versuri: Oraşul zdruncinat de bombe care a plătit/un preţ de nedescris/clădiri refăcute,/dar ploaia nu a putut spăla funinginea/de pe clădirile arse./Undeva o sinagogă priveşte oraşul. (Sinagoga din Dresda) Iată că, într-un fel deloc uimitor, la fel ca mine, poate chiar apropiat în timp, şi ea gândea cam la fel privind măreţele ruine ale Dresdei.

          Cum însă nici lectura volumului de poezie: Arta nudului poetic, din care am citat şi pe care Bianca Marcovici mi l-a dăruit cu o elegantă şi generoasă dedicaţie, nu este chiar o poveste obişnuită am să încerc să o descifrez, în sensurile ei tainice acelea care ţin de ceea ce numim, de regulă, căile cele nepătrunse, fiind eu un om căruia îi place să creadă într-o lume în care miracolele se arată acelora care cred în ele, cum bine spunea prietenul meu, înţeleptul doctor Schor.

          Prin urmare, arhitectul dar şi talentatul grafician Edi Matess, ieşean de origine, la fel ca şi autoarea volumului, este colaborator de mai mulţi ani la revista Asociaţiei Literare „Păstorel” şi, în acest context, avem o relaţie prietenească. Eu citisem mai multe poezii însă şi proze ale doamnei Bianca Marcovici, o prezenţă virtuală dar foarte activă în discuţiile despre poezie care se desfăşoară în cadrul întâlnirilor de la Uniunea Scriitorilor, filiala Iaşi. Aveam totuşi senzaţia că lecturile nu-mi conturau sau poate că nu puteau defini o personalitate pe care o intuiam mult mai complexă, mult mai profundă şi mai cuprinzătoare decât ceea ce întâlnisem în lecturile mele, recunosc, din varii motive, nu prea extinse.       

          De ce intervine Edi Mattes în această istorie? Pentru că anual în Iaşi are loc un eveniment cultural-sportiv întitulat: „Iosif Mattes, in memoriam”. Este vorba de tatăl lui Edi sportiv de performanţă şi conducătorul Clubului de box ieşean timp de mai multe decenii. Desigur la manifestări este prezent întotdeauna şi Edi. În anul acesta el a primit volumul amintit de la Bianca Marcovici, însă eu nu eram în ţară aşa că acesta mi-a parvenit printr-un alt prieten comun fost coleg de liceu cu cei doi. Precum spuneam, necunoscutele căi se deschiseseră pentru a-mi îndeplini o dorinţă şi cred că Bianca Marcovici „a aflat” aceasta prin acel subliminal despre care vorbim mai mereu dar nu prea ştim mare lucru. Aşa se facă că, după cam două zile de la evenimentul amintit, citeam cu sufletul la gură poemele din volumul primit. Poeme pe care le cred, foarte sincer, o chintesenţă a personalităţii şi creaţiei acestei fascinante autoare.

          După o primă lectură am închis volumul şi am început să gândesc. Ceea ce citisem acum nu semăna cu aproape nimic din ce mai citisem ca poezie. Prin urmare am redeschis volumul şi am reluat lectura. De data asta cu mare atenţie, cu pauze între poeme, cu un creion alături şi cu capul plin de întrebări. Fiindcă acesta este unul din rosturile poeziei. Să ne invite la meditaţie să încercăm a găsi, dacă putem, răspunsuri la tulburătoarele interogaţii care deseori se nasc din lectură apoi să vedem ce şi cum am înţeles ce a dorit să ne transmită autorul. Mai ales când aceasta se numeşte Bianca Marcovici şi ştii că are marele talent de a lăsa în spatele textului subtile nerostiri şi incitante trimiteri spre orizonturi de cunoaştere în care ideile se interpătrund dând naştere unor texturi complicate şi nu de puţine ori înşelătoare. Nu poţi citi aceste poezii în tramvai, spre exemplu, sau în parc şi să ai pretenţia că ai înţeles mesajul. Nici nu cred că aceste poezii vor fi recitate de copilaşi în faţa musafirilor, nici la serbările de sfârşit de an şcolar şi, exclus a fi cântate la petreceri. Ele au un alt nivel, alt rost şi, de ce nu, altă chemare. Spre dezbaterea filozofică sau către un model de poetică în care să găsim mai multă înţelepciune, un model care să incite la un dialog sincer între oameni cu vederi diferite asupra lumii sau a vieţii, acel admirabil dialecticon la care ne invitau grecii din antichitate…  

Dar, mai intervine o discuţie! De ce oare: Arta nudului poetic? Destul de simplu, cred! Poezia doamnei Bianca Marcovici este lipsită de preaplinul jocului  metaforelor, de exaltarea hiperbolelor, dar şi de o simbolistică excesivă. Prin urmare, fără a pierde nimic din ceea ce numim poezie, aceasta devine extrem de sinceră, profundă, cu ritmuri şi armonii interioare mai dificil de sesizat, asemănătoare întrucâtva acelor incantaţii rostite în limbajul aspru şi direct al vechilor rabini. Acela pe care noi, astăzi, chiar dacă nu-l mai înţelegem, îl simţim în străfundul fiinţei în acea zonă pe care tindem să o numim inimă dar de fapt este suflet. 

Rigoarea întregii creaţii din volum este una firească, întrutotul racordată autoarei, de profesie inginer, dar nu trebuie să ne inducă în eroare şi să o considerăm prea tehnică. Nu, are tot ce este necesar pentru a fi poezie, inclusiv mesaj, senzualitate discretă, sensibilitate, sau umor rafinat.

Uneori versurile sunt un avertisment: Casa mea e locul unde am prins rădăcini/Un cuib de păsări definitiv/mi-e frică de spitalele anoste/acolo unde trupul omenesc devine o fabrică de produse. (Casa mea). Alteori o nostalgie amară şi cât se poate de general valabilă este cuprinsă în doar câteva cuvinte: Eu am peste douăzeci de ani de când alunec/din propria-mi viaţă precum săpunul din mână. (Oamenii mint). Găsim şi o declaraţie de „avere”, asta ca o tristă ironie a faptului că trăim într-o lume în care „a avea” pare mult mai important decât „a fi”: Nu număr banii/ci bucuriile./Averea mea sunt nepoţii/şi gândul la stabilitatea noastră/ca popor iubit de Dumneazeu/încă ales.(Averea mea, nedeclarată). Un sfat izvorât dintr-o milenară experienţă, menit să ne arate că în viaţă sunt lucruri mult mai importante decât banii, acelea care, odată pierdute, nu mai pot fi răscumpărate cu bani, oricâţi de mulţi ai avea, ci cu un preţ mult mai mare,  unul care ar putea fi plătit doar prin sacrificiul unor generaţii… Şi nu putem să nu recunoaştem faptul că evreii ştiu cel mai bine ce înseamnă asta.

Şi cu cât umor, Bianca Marcovici priveşte lumea prin prisma modei: Moda şleampătă ne-a invadat lumina/Burţile sunt expuse ca un trofeu/Pălăriile au boruri pleoştite/Buricul expus ca un diamant neşlefuit/Mă duc acasă./Am văzut destul! (Jartiere).  Şi oare cui se adresează acest reproş nedeghizat: suport căldurile/suport frigul/ dar nu rezist/la cocktailul deghizării obligatorii (Diezul). Lumii, în general, sau acelora care ne silesc să purtăm tot timpul masca unui carnaval grotesc şi să ne ascundem în spatele ei omenia, bunătatea ori nevoia de comunicare sinceră?

Dar oare este sfârşit rolul femeii cea care de-a lungul mileniilor a fost factorul de echilibru al societăţii omeneşti: Femeia slabă şi furioasă hotărăşte/Să spună lucrurilor pe nume/Tăcerea din ultimii ani/A făcut-o mai demnă/Şi-a smuls cuvintele din inimă/Şi le-a dat viaţă/Rezultatul e magic. (Insulta lunii). Într-adevăr, câtă nevoie este de acest glas puternic şi demn al femeilor din întreaga lume. Una dintre extrem de puţinele şanse de salvare! Asta pentru că şi preţul păcii este unul cumplit de scump: Preţul păcii noastre l-am plătit scump!/ Să medităm puţin/ la echivalenţe:/O viaţă contra o mie!  (O viaţă contra o mie).

Şi aş dori să închei acest parcurs voit sumar printre versurile doamnei Bianca Marcovici cu unele pe care le-aş dori citite de toţi acei cuvântători ai teatrului absurd care fac din cuvintele patrie şi patriotism un altfel de talcioc. Cum evită să mai citească româneşte/iar nepoţii nu ştiu decât cuvântul/”mămăligă”./Voi avea grijă să-mi traduc/din vreme/numele meu şi al soţului/cu litere latine/acolo/unde vom dormi/ca într-o cadă de beton prenupţial. (Aspectele mele).

Nu cred că lectura aprofundată a acestui volum poate lăsa cititorul indiferent. Iar cea mai firească reacţie ar fi aceea de a deveni mai bun. Prin urmare, merită!

 

 Mihai Batog-Bujeniţă

primit de la autor

15.11.13

spectacol

O altă întâmplare ciudată

Prietena mea m-a invitat la un concert la” Auditorium” Haifa. Bineânţeles ca „OLA HADAŞA” era o mare onoare. Primise două bilete de la primăria Haifa. Prietena mea era divorţată. O casă destrămată la o vârstă târzie presupune o schimbare drastică în cea de a doua viaţă…

Am ajuns târziu la spectacol. Deja sala era arhiplină, cu greu am reuşit să ajungem la locurile noastre în ultimul moment. Luminile aproape stinse şi apariţia prezentatorului m-a făcut să-mi dau seama că voi fi martoră la un  spectacol ciudat.

În fapt totul începuse să mă intrige. De obicei sora mea care cânta ca violonistă în orchestra filarmonicii mă invita la concerte simfonice ştiind ca eu îndrăgesc concertele de vioară, tocmai pentru studiasem vioara vreo 17 ani. De data asta spectacolul venit în turneu din America începuse cu un balet cu bărbaţi semidezbrăcaţi…Lucrurile s-au complicat în timpul spectacolulu,i dansau îm chiloţi şi cu papioane la gât ţi cîte o banană în mână .Sala era în delir.   Mai spun că era plină de femei, ici colo câte un bărbat pe post de păzitor al spectacolului. Nu spun că spectacolul nu era bun. Şi soliştii cântăreţi aveau voci finisate…dar şi ei cîntau semidezbrăcaţi nu a apărut vreo doamnă să cânte. Lângă mine o gravidă în luna a 9-a sălta de mama focului. Mă gîndisem că acuşi o să nască  de la atâta efort .Hormonii doamnelor se manifestau fără perdea… La un moment dat au fost chemate doamne, fetiţe să se fotografieze pe scenă, alături de prezentatorul în chiloţi negri numai o funie, cu fundul ras…şi cu papion. Zeci de candidate urcau sus şi au primit la plecare fotografii înrămate. Prietena mea a fugit şi ea pe scenă iar la plecare. Eram cât pe ce s-o pierd definitiv. Noroc că şi-a amintit de mine…   trebuia să mă ducă acasă cu maşina. Într-un târziu a apărut cu fotografia şi cu un autograf de la tipul ales să se fotografieze . Amândoi erau fotogenici, o amintire de o seară destul de demnă, partea de jos nu apărea în fotografie!

Bianca Marcovici

(C)