Recenzie de la Iași cu ocazia inaugurării sediului Junimea, lansare de carte, 15/02/2020

Curcubeu peste Haifa

                                                                                                                         Ioana Coșereanu-Vasilescu

             Cred că cel mai frumos loc pentru a viețui este Poezia sau dacă nu sunteți de acord atunci scrisul, căci aici este locul unde gândurile se adună laolaltă și te poți hrăni cu ele fără a mai avea nevoie de nimic altceva. 

Bianca Marcovici a spraviețuit, cred eu, cu mai ușor, departe de locul venirii sale în lume, Iașiul cărunt, cum spune ea într-unul din textile sale, având alături poezia, cuvintele izvorâte din eul său intim făcând-o de multe ori să renască sau chiar să se simtă acasă. Am auzit-o spunând la una dintre întrevederi: aceasta cred că va fi ultima carte. Nu am crezut-o, știam că nu va fi o spusă de care va putea asculta. Iată că am avut dreptate căci acum, prin Editura Junimea ne întâlnim din nou cu poezia sa cu gândurile ei așezate în Curcubeu peste Haifa (Iași, 2020 ) și de unde aflăm (pentru a câta oară?), că versurile (de data aceasta au și un subitlu, Manuscris de poeme Dada) sunt o compoziție muzicală, în care sunetul dictează cuvintele, sau cum spune exact textul,  sunetul îmi dictează puterea cuvântului, și parafrazând, iar eul neavând nici o taină descoperă că Inspirația e dictată de cineva din mine./ Am o dublură. Odată am fost violonista din mine, Altădată inginera din mine, altădată autodidacta… / toate functie de locul unde trupul meu a fost mutat… însă toate adunate acolo unde din balconul casei poate fi dictat ritmul cuvintelor, chiar al vieții poetei și unde orizontul premonitoriu anuntă pericolul. 

A rămâne pe loc, a nu gusta din ipostazele, diversitatea lor, înseamnă a nu te descoperi și a bate apa-n piuă până doare. Despre visuri ireale spun sau vorbesc cuvintele versurilor din poemul, Poezia e o compoziție muzicală. 

Noul volum al Biancăi Marcovici și versurile cuprinse aici devin un spatiu al ipostazelor de viață în diversitatea lor încat suntem purtați pe o scenă imensă de trăiri, de experiențe care au transformat eul îmbogățindu-l, făcând sinele să vibreze la lucruri care posibil ca altfel să nu fi fost nici observate. Următorul text, Poezia nu are trup, adâncește părerea că poezia devine un personaj fără nume și trup, o fantasmă de moment a unei constructii unice/ un fel de buncăr (așadar un loc de refugiu, de tihna, de meditație, de întâlnire cu sine ) cu ustensile virtuale/ Care ajută să rezume un roman de cuvinte,/ Explicative, sterile, frustrări, găselnițe, borș de urzici./Firave încercări, lipsa inspirației, gustul amar!/ Poveștile despre infern, suferințe și pedepse fizice/ Într-o regie cosmogonică/ Cu drone și submarine fără pilot. 

Versurile acestea concentrează de fapt ipostaze ale lumii contemporane în care viețuim, esența experienței-traumă prin care trece sfletul poetei și al nostru, bunăoară.  Solstițiul meu este semnul meu, oferind sens trăirii face astfel loc trupului speranței. Cunoșterea sinelui, (titlul altui poem), care dacă măsoară totul în cuvinte, te poți impotmoli, te învârți în cercul care nu te lasă să descoperi miezul ca un dirijor, fără acoperire muzicală, căci bagheta sa nu simte sunetele, astfel pagina sa rămâne neîntoarsă.

Altădată textul poetic se apropie atât de mult de realitatea alăturată încât constată că Azi și surzii au cuvântul/ Fac selfie cu scena goală/ În epoca pierdută, se naște întrebarea, Cum poți scăpa și de neghină ?,  atunci cand totul se șterge treptat în ritmul curgerii timpului, într-un ticăit neîntrerupt, Ceasul lui Dali fără oră ticăie perpetuu., în  poemul Astăzi toate gândurile se rostesc. 

În acest fel aflăm și altceva despre poezie, Poezia nu este o decizie subtila,  ne spune autoarea prin titlul unui alt poem, explicația ei răsună ca o reverberație, precum sunetul care-și reproduce nota răspicat ca a scrie într-un passe – par – tout și cand ai putea avea credința că ai parcurs tot, că ai ajuns aproape de ultimul adevăr, constatăm că nu, nici măcar norul din pictura abstractă nu poate însemna că poți descoperi virulența furtunii apăsătoare/ Și imprevizibilă. Și albastrul intens al lui Chagall… sau lacrima căzută pe geamul închis de suferințe/…. Iar fața stă lipită de tabloul viu al lumii tale. 

Acesta este unicul adevar. Și astfel poezia poate fi în scoica ce o asculți cum vuiește, iar cuvântul destinat poemului și uitat într-o pată de cerneală lasă în urmă decizii… Astfel decriptăm textele manuscris dada din volumul, Cucubeu peste Haifa, și descoperim un univers deghizat, contemporan cu noi, aruncat undeva într-o gaură neagră, din care ecoul se răsfrînge asupra noastră ca un avertisment existențial: virtualul a clipit acum o clipă, trăiește-ți clipa acum, cât mai profund și renunță/ la pantofi cu toc, starea gri, rezolvările pripite/ glasul tău nu-l mai aud, ai amuțit prea repede ! (Blestemul celor morți la Holocaust)

      Versurile Biancai Marcovici au ajuns la o maturitate de simțire și de gândire în care întâlnim prezentul acesta deghizat în nisipuri mișcătoare pe care nu le mai ocolim, au devenit teritorii sigure prin care pendulăm aiuriți de facebook, de televiziuni, toate aproape devenite teroriste în direct căci ne invadează cu crime, cu balbâieli criptate ce încâlcesc si mai mult mințile știutoare de nimic, când unghiurile de vedere sunt și ele manipulate, cu ochi ce nu se mai pot privi în ochi, prefăcându-ne că totul este bine și cu tik-tok-ul care-i învată pe copii că a deveni monstru e frumos și că e binele de care avem nevoie azi. 

Acum poate că citind, cintind și versuri ca acestea, ar trebui să ne trezim, poate încă nu este prea târziu, Poate că, bunul simț ascuns după uși vede poezia vieții pe care Ai luat-o ca pe un hobby/ Nu ca pe o invazie de cuvinete/ ce-ți dislocă cea mai/ Puternică stâncă/ Din granitul naturii mele./ Nu ai înțeles că trec pe lângă tine/ Precum norul de deasupra capului/ Încet ca un punct de reper/ EFEMER. (Nu ai înțeles niciodată)