mereu numărămne uitam la cer
ne căutăm steaua aia pe care s-o prevenim
să nu cadă…
le vrem pe toate,
ale familiei, ale prietenilor, ale poeţilor.
mereu numarăm ce avem în carul cel mare
biana marcovici
Halta Haifa
Eşecul comunicării
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bianca Marcovici din Haifa [levana]2006-02-12 | |
locomotivele mele trec pe sub geam
chiar dacă văd marea, Golful
prima imagine se suprapune
fluieră în miez de noapte
şueră precum glonaţele răzlete
artificiile le confund,
nu ştiu dacă e razboi sau pace,când le audmă îndrept tiptil spre geam
să văd priveliştea
poate-s arabii din cartier
care se roagă la megafoane,
poate-s artificiile de la o nuntă,
poate-i ramadanul,
e atât de aproape şi sinagoga
se aud cântece de sărbători,
se roagă „ai nostri” să fie pacemarfarele nu se demodează în halta Haifa,
nu trebuie să fie în pas cu moda.
nepotul denumeste deja trenul („rachevet „)
nu-l confunda cu o jucarie.
trenul, avionul,
eşecul comunicării
drumuri paralele.
bianca marcovici
de adrian grauenfels [nepotul lui rameau ]
2006-06-22
Să rămâi tu, nebună şi puţin altfel
cum te-ai vrea, cum te-ai visa
ca un inorog cu simţuri nărăvaşe
cu toate cuvintele întinse la maxim
cu trăirile doldora în cei dragi
să ne surâdem, unul, altuia
să adormim freamăt în flori
să se facă brusc dimineaţă, roua
să lăsăm urechile să-ţi asculte cântecul
rotund, eliptic, fior
de ziua ta, de 22..
*
şterge virtualul
lasă doar urmele mele pe nisip
şi dîra alba de pe cerul albastru…
urma avionului tău de hârtie
fără pilot vom ajunge să zărim
colapsul internetului-
levana
(repostat de Noemi)
2006-06-20
nu vreau să-ţi întorc cuvintele pe dos
simt că undeva epuizarea mea fizică
îti va îngrăşa
cernoziomul inspiraţiei
poate eu voi fi fundul de ochi
a lui Apollinaire
poate numai cuta sa de pe frunte
şiroaie curg prin ea.
B.M
***
****
dacă tu ai înţelege
nevirtualul din păstrarea cuvîntului
dacă migala sulfetească
ţi-ar scoate ochii minţii
să mă rogi să fiu
să mă rogi să te mîngii
să mă cuvînţi înaintea atingerii
dacă..
BM
Ceva rãmâne
Un poem care nu moare astăzi
când ceva rămâne după noi:
un semn de recunoaştere
un tabiet păstrat de generaţii
o reţetă de bucate pe un colţ de hârtie
gustul pentru viaţă sau nu,
fotografiile uitate
ceva rămâne în urma noastră:
muzica sufletului tânăr,
paginile mâzgălite nedescifrate,
vocea amintirilor leneşă
pagini de reviste netăiate!
ceva rămâne după noi: cărţi plimbate
peste mări şi peste ţări
într-o limbă necunoscută nepoţilor,
nişte albume pline cu decupări
de poeme, premii şi vise,
lucruri împăturite, respinse –
bizare nostalgii închise în seif
şi banii de coşniţă adunaţi
după scheme precise dictate de vânt
dilema îmbătrânirii nefiind elucidată
în noul mileniu al discuţiilor inutile –
rămâne să coşi într-un
şirag amintirile (ne)scrise
fără sentimente,
dificultatea inadaptării a devenit
– colac de salvare –
Bianca Marcovici
preluare
Expozitii si muzee, autor: Dan Romascanu , de Bianca MARCOVICI
(Material propus pentru publicare la data de: 23-10-2006)
cu arpobarea autorului
Am vizitat citeva expozitii in Bucuresti in aceasta saptamana. Cel putin trei dintre ele mi se par remarcabile si voi relata despre ele pe scurt in ceea ce urmeaza. Subliniez ca mi se pare cu atit mai important continutul lor cu cit forma de prezentare comerciala si publicitara lasa inca mult de dorit.
Voi incepe insa cu o expozitie despre care nu voi scrie, sau mai bine zis despre spatiul ei. Muzeul de Arta Nationala expune o serie de peisagistica si gradini in pictura romaneasca in Sala Tronului. Spatiul este taiat de labirintul panourilor, dar nu am putut sa nu ma infiorez la vederea decoratiunilor si a tavanului pictat in heraldica
provinciilor romanesti, si portretele domnitorilor neamului romanesc.
Da, eram in sala in care probabil au stat pe tron la ceremonii Carol si Ferdinand, si mai tirziu din pacate si presedintii dictaturii comuniste. O sala vibrand a istorie, care merita a fi vizitata pentru ea insasi.
Si despre spatiul expozitiei de vis-a-vis, la Biblioteca Centrala Universitara merita sa scriu ceva. Sunt exact cele trei sali de colt de la primul etal, spre Calea Victoriei si Cretzulescu, salile care mai pastreaza fosnitul cartilor de specialitate dar si a Istoriei Literaturii Romane a lui Calinescu pe care le-am citit in acea perioada. Distruse de incendiu si gloante in 1989 ele au fost splendid renovate si adapostesc astazi expozitia lui Nicapetre, sculptor si pictor roman nascut la Brailita in 1936 si exilat in Canada din anii 80. Astazi Nicapetre este recuperat de arta plastica romaneasca, muzeul din Braila i-a deschis o sectie permanenta, iar aceasta expozitie inaugurata la 9 octombrie este prima sa expozitie majora in Capitala de la reintoarcerea in spatiul fizic romanesc. Spun spatiul fizic, pentru ca pe cel spiritual el nu l-a abandonat niciodata, mai mult el este cel care l-a extins prin creatia sa pe oriunde s-a aflat.
Intial sculpturile sale par a-l aminti pe Brancusi (cu care artistul, pe care am avut onoarea sa-l cunosc personal seamana si la fizic), dar variatii de o extrema finete si oiginalitate preiau formele Brancusiene si creeaza un spatiu spiritual aparte ca in ‘Elegia pentru fiul pierdut’ sau in ‘Regele si Regina’. Asimilarea altor spatii spirituale, in special cel grecesc clasic si confruntarea cu materiale
diferite intr-o simfonie de forta plastica si expresivitate fac din vizitarea expozitiei acestui artist o experienta unica si de calitate.
Aripa din spate a Casei Poporului a fost plombata in mod discutabil cu doua ascensoare exterioare si transformata in Muzeul National de Arta Moderna (MNAC). Este cam orice in afara de muzeu, dar spatiul de expunere este generos, lumina cadea bine intr-o zi senina de Octombrie
si in timp putem spera ca acest spatiu sa devina echivalentul romanesc al Centrului Pompidou. Aici expune Dumitru Gorzo, nascut in 1975 la Ieud in Maramures, unul dintre cei mai in voga si discutati artisti plastici romani de astazi. Creatia lui Gorzo prezinta aspecte originale si ideatic si in forme. Iconoclast innascut Gorzo refuza
conventiile si in spunerea artistica si in mesaj, dar si in forma.
Imbinand tehnici ca basolerieful pictat si colajul aparent, el propune o relatie neasteptata intre opera de arta si consumatorul ei, jucandu-se in mode creator cu culorile si dimensiunile. Dincolo de aparenta naiva a lucrarilor sale de mari dimensiuni, se dezvaluie la apropiere o tehnica diferita, rafinata si cizelata, care merita o vizionare mai intima si mai atenta.
Inchei tripticul de expozitii cu cateva randuri despre expozitia de fotografii a artistului finlandez american Arno Rafael Minkkinen. Reunind 12 cicluri de fotografii realizate intre 1970 si 2005, expozitia propune corpul omenesc, al autorului in cele mai multe cazuri ca un element care completeaza natura si creaza unghiuri, forme si relatii complet neasteptate, imagistica de calitate si spectaculara, dar si simbolica. Omul face parte din natura, si chiar daca unealta de creatie a fotografului este tehnica, esenta integrarii umane in natura propune o simbolistica naturista, cu elementul de creativitate si surpriza de care numai fiinta umana este capabila.
Prin expozitia lui Mikkinen spatiul cultural bucurestean pare integrat in miscarea muzeistica si artistica mondiala, si este reconfortant sa constati aceasta tendinta de dialog, fireasca pentru o tara care face eforturi de a se intoarce si integra in normalitate si in circuitul culturii contemporane.
http://romanialibera.com
limba altora e facuta din milioane de firmituri minore
cine inteapa primeste inapoi de la providentza
blindetea mi-e in firea si caldura sufleteasca
nu veninul
niciodata nu arunc caciula cu presupuneri
ieri am sarutat mezuza
urmez drumul ei
numai sa fiu lasata in pace
in liniste
cine sterge viatza altuia sa primeasca
acelasi lucru de la EL
eu nu voi face nimic nimic
levana
rameau Says:
August 6th, 2007 at 3:10 am
nimic nu este evident
nici macar Cel de Sus
daca nu faci nimic
in numele Lui!
MW
rameau Says:
August 6th, 2007 at 1:10 pm
atit timp cat nu-ti schimbi masca de gaze
simbolul tragediei prin care am trecut
Razboiul din Golf
eu fiind nevoita s-o port ca turista, neintelegand limba doar panica…
mi se pare o cacealma figuratica
indiferent, daca nu-ti place chipul tau,
daca nu vrei sa-l expui nici macar cuvintelor virtuale
poti, foarte bine sa inchizi ochii
si sa te odihnesti.
nimeni nu speculeza ura
ca o masca de GAZE . de cabaret?
cum am spus si repet
eu nu fac nimic, nimic
pentru ca am fost nevoita sa port adevarata masca
ca turista, nu ca nou venita in tzara,si nu ca ORMANEMT
si sa privesc antidotul injectabil, etc, ore
prima racheta a cazut la Haifa
cutremurul cladirii in care am stat la sora mea
s-a resimtit mai puternic ca cel de la Iasi, din 1977!
si inca ceva
amenintzarea in sine si traumele prin care am trecut cu toti
trebuie sa ne faca sa nu privim acesta masca
decit in caz de fortza majora.
sper ca am foast inteleasa.in semn de protest foloseste altceva
levana
Marcovici
Rediscurs fără număr
în curând şi tu te vei volatiliza în pierderea necesară aruncându-mi din cînd în când o privire fugară
din ce în ce mai singuri. clape la unison fredonează melodia nescrisă încă
mai nimic din ce îmi inchipuiam. nu mai sunt în stare să mă reiau să-mi caut largheţea gestului
de redeschidere a geamului spre largul mării privit de la etajul zece.
doar tu presupui ce se întâmpla cu mine?
nu vrei să-mi zici nimic. trebuie doar să înţeleg din discursul tău
ce te macină ce te cuvântă –
şi cît alţii presupun virtualul din mine -mărăcini şi flori de cactus înflorite –
doar o zi
doar sărutul de pe obraz, şters după. ca o profanare, acolo pe scările despărţirii.
n-am vrut să-ţi stric nici măcar singuratatea.
Esti posesiv
Eşti posesiv
îmi place cum îti stăpâneşti femeia
îmi place cum îti arunci năvodul
Să prinzi sirenele –
Cînd e ziua ta
Să-ţi zic scorpion cu fundă la butonieră,
Sa-ti spun ca tunsoarea te-a slăbit mult
în veninul dulce
Să-ţi zic cît te recunosc şi cît nu
Să-ţi compun pe Rahmaninoff
un poem rediscurs
Sinucigaş?
agoraONline, octombrie, 2004
Bianca Marcovici
***
mi-am luat o zi să mă simt ca un bărbat
să n-am grijă de nimeni
să nu mă supun, mai bine zis ritualului femenin
numai de a dărui fără a primi
nimic în schimb
să mă simt egoistă ca şi tine
în ziua asta coaptă de cireşe, născută fiind
născută fiind la 7 luni
cică mama mea mi-a zis
că ar fi durut-o măseaua de minte
de aia a ajuns să mă nască cu un coşar
ieşit din sobă, negru, culegându-mă de pe podea…
într-o zi dogoritoare de duminică!
nu mi-a zis Narcisa,
nu m-am uitat în apă să-mi văd chipul
să mă îndrăgostesc de mine
nici acum nu am curajul să ma privesc!
***
mi-am închipuit că mă vei uita
recuvinte în camera galbenă
a visului stacojiu
s-au diminuat, seva s-a poluat
redeschid o nouă pagină
nici prin cap nu-mi trece
să te seduc
să-ţi iau alte „carcase de peşti”
să te condamn la nesupunere faţă de propria-ţi imagine
când, mai mult
ai devenit irezistibil doar în cuvinte
MAMA MEA(z”l)
mama mea mă aştepta la geam
să vin s-o văd
să vin s-o ascult
mama mea mă aştepta la geam
îmi cunoştea maşina, alarma, pasul
vorbeam prin semne până ajungeam!
mama mea mă aştepta la geam
ore întregi
privind o stradă
cu circulaţie infernală
Şi în ziua aceea,
nebând şi nemâncând
tâmpla îi devenise grea
iar inima-i arse sufletul
privind la strada de lumini!
mama mea mă aştepta atunci
la geam.
agora, iunie, 2004
Dumnezeu e femeie
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bianca Marcovici din Haifa [levana]
2006-09-10 | |
Barbut si colecţia mea de muze se potriveşte
nici eu nu joc zaruri cu voi.
nu ma pricep sa trişez nici să le amestec.
nu-mi vinde nimeni un pont
şi nici nu-mi dă bineţe
să-mi mearga oarecum altfel,
să nu mă irosesc în gafe depline
pentru că le calculez :
şase şase
Fiecare carte în oglinda Muzei
Prefăcută în Alba ca Zapada.
cărări bătute de vise şerpuite
să mă renască pipăindu-mi pulsul
care-şi accelerează bătăile,
tot mai des tot mai des
am crezut în forţa prieteniei
îmbătrânindu-mă înainte vreme?
E un fel de speranţă cu tine. o neutralitate elveţiană.
Ştiu că n-am reuşit să ţin o legătură de suflet
Nici nu-mi pasă, aşa am fost construită
Să-mi cuceresc Muzele să le subjug
Mai apoi să le atribui puteri magice
naivitate pe care o voi plăti
cu un poem de fiecare dată.
cec în alb
lacrimi nedresate de conştientul perfid.
„Dumnezu nu joacă zaruri cu universul”,
doar se preface la Ierusalim, acolo unde-i piatra de 600 de tone!
cât e de stupid acest joc de barbut,
alege până şi moartea aparenă dintre oameni,
imprimindu-mi-o pe faţă.
Bianca Marcovici
partitura la doua miini nu se scrie
in felul asta
chiar daca nordul e presat de viceversa
chiar daca ai kareul de Asi intre degete
ceva lipseste
cel care-ti prevede chiromantia poemului.
ai totul
nu irosi vacarmul din tine
cit mai suna a muzica
a surrlealism
a apogiatura tril
a virilitate
pe game nedefinite
ti-ajunge pauza, clausutrarea. cearta cu tine insuti.
ai karee de Asi
cineva iti numara pasii
li
puterea cuvintelor
minimum tel aviv
de la o cititoare din
Tivon
BIANCA – Încercare de “ biografie “ cu propriile ei citate ( “ PUTEREA CUVINTELOR “ )
Micile luminiţe aruncă nada amintirilor spre Iaşul unde zăpada era molfăită de cizmele amintirii (6), desfăcînd în mii de fire ghemul cel vechi al amintirilor de aur (50), lăsînd în urmă albume pline cu decupări de poeme, premii şi vise (5) din vremurile pălmuite (28).
Sufletul i-a vibrat marcîndu-i copilăria (15), în special datorită muzicii – singurul lucru frumos care îi aparţinea fiind sunetul viorii – care nu falsifică rezonanţa ei (18), cînd chiar un fir de nisip încolţeşte pe cînd din fundal se aude Balada lui Ciprian Porumbescu (15), cînd improviza pe o coardă (27), coarda sol – plină de prospeţime, vocea omului transpusă de Paganini (9).
Atunci, la vremea tinereţii, cînd nu te doare decît sufletul (51), a cunoscut şi dragostea – primul impuls erotic al mâinilor necuprinse (29), cînd puterea cuvintelor lui făcea ca doar de la prima silabă să-i simtă bătăile inimii (10), cînd implorarea de a-l ţine de mână îi dădea speranţa zilei de mâine (15) iar privirea sa luminoasă – aripă şi vis cu stele (16) ; şi a iubit mult mult (26), gîndea că poate să topească, cu răsuflarea, stalactitele (34). Se simţea fericită, pentru o clipă nestăpânită şi rară (37).
Bianca a trecut prăpastia tapiţată de rezonanţe între trecut şi viitor (31), zburînd cu trenul amintirilor în oglinzi paralele (46), chemările zăpezilor fecunde lipind ciob cu ciob la porţelanul minţii (33)
Şi-a luat cu sine steaua (11) căci poporul rătăcitor e într-ânsa (12), i-a făcut luciu (11) şi a purtat-o ca scut (5). S-a îndreptat spre malul presimţirii (29) pe podurile de peste mare (29), cu cântecul uitat al dezrădăcinatului (30).
A găsit o ţară sfântă care devine ameţitoare, te apără de toate relele de cînd e lumea şi pământul, Amin ! (27). Aici va fi cândva bine (27).
Ajunge în Haifa zidurilor de sprijin (45), un cerc magic necesar (50), sau în Ierusalimul – cu străzile pline de binecuvântări (61).
A continuat să scrie, nu totdeauna a fost corect înţeleasă : strângea mereu din dinţi cînd cei nepregătiţi citesc mereu cortina (7). Va plăti cu izolarea (14) ; hei ! nimeni nu-i cu ea ? (47) ; nefiind sufletistă preţuieşte mult mai mult (17) – precum crede, esenţialul – de referinţă – fiind în inima ei (19). Îi place să comunice printr-o trăire fără răspuns (29) ; suportă durerea dar nu şi ameţelile (48) ; uneori acceptarea e necesară, un sâmbure de adevăr trebuie înghiţit (52) ; cînd ţâşneşte adevărul crud – nu se poate inventa surzenia, muţenia sau orbirea … drept
scut (53), cel puţin – o apărătoare mentală forţată de împrejurări (50).
Se consideră propriul său judecător, se devoră prima ; se întâmplă că, vrînd să spună lucrurilor pe nume, un vârtej o scufundă – o ridică la suprafaţă, doar o secundă, înainte de înec (31) ; neînţeleasă afacere de cuvinte plisate (35).Se întâmplă şi pagini albe – ce sînt ca o zi din viaţa ei pe care nu poate s-o umple (33), dar crede în lumina întunericului (49), în transcripţia luminii (45).
– 2 –
Puterea cuvântului ne va supune şi sârguinţa eliptică de a presupune şi a spera (25), cuvântul fiind o nesecătuită armă (36) ; în universul limitat al cuvântului dresat de molii, suntem mânuiţi cu sfori invizibile dar bine calculate, neînţelegîndu-se om cu om (40). Secretul puterii poemului, frica anonimatului, frica depărtării (52). Energia poemului (47), poemul fiind cifrat (45).
Timpul – o preocupă cu insistenţă : odată, nu simţise încă cum totul e trecător (55) ; clipa îi aparţinea întrutotul (7) ; ceasul lui Dali curge ca nisipul de pe mal care dispare la atingere … (44) ; prea târziu a ajuns scrisoarea neuitării (43) ; nu avem timp să ne decidem îndeplinirea (39) ; diagrama reabilitării nu are timp prielnic (33) ; deducţiile sub ameninţarea clipei irosite (9).
Construieşte castele de nisip care ţin (51), îi surîde sufletul în oglindă (6).
Niciunul din noi nu a găsit cu cale să se-mpace cu sine (30). De ce mă supui tu, cel verificat de aştri şi sori ? (35). Oricum, bătrânul salcâm pe marginea lacului meu – ne va supravieţui, fireşte (39) ; pe cînd partenerul înfulecă din belşug aerul curat, ei îi lipseşte tocmai aerul (55).
Întâlneşte ecuaţia orbirii : el era convins că dreptatea e a lui, ea era convinsă că omul nu se poate schimba în timp atât de mult încât s-o poată umili ; ecuaţia orbirii devenise mută (58) ; el înţelege totul, numai ea e nedecisă (52).
Încă nu a păşit pe covorul roşu derulat pe scările lumii (34).
Bianca ştie că te recunoşti învins de tinereţe, îţi iei bicicleta ergonomică şi pleci de acasă, zeu (52) însă priveşti apusul soarelui, grandoman, ca pe o binecuvântare (44), cu îndurarea odihnei (51), abuzînd de propria-ţi disponibilitate (50), cînd totul e istorie şi nostalgie (49)…
Se gândeşte la destin – nespus sau spus la infinit, o movilă de aur aruncată în mare, cuvinte de nisip (46) ; spre luceafăr – aerisire deplină (50).
Zitta Blutstein
apărut în Minimum, red.şef Al.Mirodan,
One Response to “cineva m-a citit”
levana Says:
August 6th, 2007 at 3:13 pm
vorbele au ascuţişul săgeţii
în ochiul al treilea
îţi citesc gândurile
nu-ţi clădi castele de nisip
peste templul meu lăsat în paragină.
aşa cum e
îmi aparţine
ca şi pământul meu
bianca marcovici
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=5545
am vazut intr-un film
robotii se supara pe oameni si preiau conducerea planetei
poezia, relicva ei stantzata pe nervii nostri, pe sufletul nostru devine
afis de lux
levana
Tue, 14 Aug 2007 18:11:22 +0000
http://rameau.wordpress.com/adrian-grauenfels/#comment-446
Ştiu, eşti supărat pe toate fufele care au plecat cu amanţii virtuali pe de-adevăratelea, şi eu sunt plictisită de cei 4 …5 scorpioni ai mei care nu reuşit să-i dresez să-mi zică măcar : bună-dimineaţa! dar mie nu-mi pasă eu am viaţa mea prea plină şi ce dacă mă ignori … vina nu e a mea, cum ţi-am zis trăiesc viaţa altuia mult mai intens. mi-am propus o lună plină, diseară e pentru racul doi paşi înapoi, numai el o vede, o simte si o adoră.lună oraculară. nici măcar leii adormiţi nu o privesc pentru că molfaie gumă de mestecat cu ochii spre asfaltul topit de dorinţi, fiecare işi urmăreşte pasul său ordonat să nu cadă în groapa cu leii fixişti din fabulă. m-am culcat pe o rană şi croşetez goblenuri. vin acuşi invadatorii verbali, un marinar doi marinari să-mi usuce creierul în cuvinte tehnice în ivritul consular. dispar
levana
de Bianca Marcovici din Haifa [levana]
2006-01-31
=
Cauţi
„shalom, haverim ” !
Cauţi cu lumânarea pragul
sprijinindu-te de pereţii
sufletului
EL SE AFLĂ UNDEVA
VOM AJUNGE
ÎMREUNĂ…
la acelaşi prag
ivit din senin prea devreme
sau prea târziu
lucru previzibil
aceeaşi cădere în neantul ambalat
în culori stridente cu funde
şi dedicaţii pe coperţi mici
( se vinde ca pâinea caldă
pe valuri de nisip )
căutând bărbatul-prag
să mă ia în braţe
acum când nu mai pot privi
mâinile necântătoare
şi vioara-povară
acum când sfârşitul lumii
se află pe o plută.
poemul nu-mi mai dă nici
o şansă.
(boker tov, in ivrit, buna dmimineaţă
şalom, haverim în ivrit, pace, prieteni!)
din antologia „ULTIMA GENERAŢIE, PRIMUL VAL”
EDITURA „MUZEUL LITERATURII ROMÂNE”, BUCUREŞTI
2005
noemi
libertatea de a câştiga
poezie [ ]
drogul mioritic
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bianca Marcovici din Haifa [levana]
2006-02-23 | |
colecţia mea de muze
nici eu nu joc zaruri cu ele.
nu ma pricep sa trişez nici sa le amestec.
nu-mi vinde nimeni un pont
şi nici nu-mi dă bineţe
să-mi meargă oarecum altfel,
să nu mă irosesc în gafe depline
pentru că uneori le calculez :
şase, şase
Fiecare poezie în oglinda Muzei
prefăcută în Alba ca Zapada fără pitici
să mă renasc pipăindu-mi pulsul
care-şi accelerează bătăile,
tot mai des tot mai des
am crezut în forţa prieteniei
îmbătrânindu-mă înainte de vreme
biopsia lacrimilor n-a ieşit bine
nici gustul lor.
Ştiu că n-am reuşit să ţin o legătură de suflet
Nici nu-mi pasă, aşa am fost construită
Să-mi cuceresc muzele să le subjug
Mai apoi să le atribui puteri magice,
naivitate pe care o voi plăti scump
cu un poem de fiecare dată…
cec în alb pentru (ne)numita mea dragoste
lacrimi nedresate de conştientul perfid.
„Dumnezu nu joacă zaruri cu universul”,
doar se preface.
cât e de stupid acest joc de barbut,
alege până şi moartea aparenă dintre noi
imprimându-mi-o pe faţă.
drogul mioritic,
curmarea bruscă,
adio cometă de februarie,
libertatea mea e prea scumpă!
Bianca Marcovici
Haifa
22,februarie, 2006
apărut 3.03.06
galeria agora
amprente
presa [ ]
recenzie- Centrul Cultural Piteşti
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bianca Marcovici din Haifa [levana]
2006-01-05 | |
Lector
Victor STEROM
Bianca Marcovici
Amprente
Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2000
Cu succinte prezentãri de Nicolae Manolescu, Ion Holban, Radu Bãrbulescu si Grete Tartler
Bianca Marcovici (nãscutã Grimberg la 22 iunie 1952 si trãitoare în Israel, din anul 1991) este fondatoarea Filialei Iasi a Asociatiei de prietenie România-Israel. Poezia sa a fost tradusã în ebraicã, englezã si germanã. Poeta Bianca Marcovici locuieste între extremele unei realitãti agitate, asemenea arborelui în furtunã.
Autoarea îsi supravegheazã continuu „tinuta” versurilor. Poemele din acest volum dovedesc în lectura lor subsidiarã o voce poeticã reflexivã.
„am vrut sã ajung violonistã si n-am ajuns./
am vrut sã compun muzicã/
am improvizat mult/
m-am înselat crezând cã voi ajunge/
captivã viorii,/
sunetul s-a stins/
în minte ca si-n degete./
nici un oracol/
nu mi-a înapoiat sufletul profesorului/
mort prea devreme/
la vârsta coacerii/
sâmburelui adãpostit de mentor…/
sâmbur uscat încetul cu încetul/
-pântec neluminat./
m-am trezit apoi ca dupã un somn pe o banchizã./
nu-i deloc usor s-o apuci pe un alt drum/
pe o altã cãrare/
cu mult mai întunecoasã”
(semnul întrebãrii).
centrul cultural piteşti
Prăjina
Elita s-a izolat pe un munte de ceară
Cineva a aprins focul
în apropiere
încet încet muntele a început să se topească…
Aşa că
„Nici cu prajina nu le ajungea-i la nas”
celor incluşi în aşa zisa elită-
Prajina nu se topea ci creştea văzând cu ochii
Elita , încet încet şi-a dat seama
Dar a fost prea târziu
A început să se topească şi ea…
Cei salvaţi din elită aveau galoşii plini de ceară
Stinşi în gheaţă
Nici dializele nu mai puteau ajuta Elita.
Nici nimic.Totul se potriveste si se interpretează.
Nici o statuie.
bianca marcovici
16.08 (c)
Evrei, treceti Nistrul!
sursa:
ADEVARUL
( 2002-08-24)
Ieri, la Uniunea Scriitorilor, a fost lansata, in prezenta autoarei, o carte emotionanta: „Evrei, treceti Nistrul”, de Sonia Palty. Dincolo de trista parafraza din titlul ce trimite cu gandul la un cunoscut ordin, volumul scriitoarei stabilite din 1961 in Israel, fosta ziarista la „Romania Libera”, inchide pagini ale unor tulburatoare marturii din lagarele mortii transnistrene in care, intr-o zi din toamna lui 1942, a fost aruncata, cu intreaga familie bucuresteana si o adolescenta de numai 14 ani, viitoarea prozatoare. Asa cum au subliniat toti cei prezenti la evenimentul aparitiei celei de-a doua editii – cu sprijinul Ministerului Informatiilor Publice si al Fundatiei Culturale Libra – cartea este un document al suferintei umane, al supravietuirii, dar si al sperantei si al solidaritatii, scrisa cu seninatatea omului care iarta, dar nu poate uita, prima depozitie directa despre deportarile din Transnistria, dupa stiinta cunoscutului editor si critic Magdalena Bedrosian Popescu. La randul ei, scriitoarea, astazi in varsta de 74 de ani, i-a evocat pe „cei care nu pot fi uitati, oamenii ramasi acolo, in Transnistria, fara mormant, ale caror nume si destin atroce au ramas in memoria copilei devenite, dupa un an si doua luni de iad, un om „silnic maturizat”. Intregul tiraj al cartii se va distribui bibliotecilor din tara si celor ale comunitatilor romanesti din strainatate.
Copiii si nepotii sint cel mai frumos lucru din viata omului. Cred ca asta-i clar. Te umplu de feicire,uneori de nervi de-ti vine sa-i sugrumi unori esti trist pentru ei dar in mare sint fericirea vietii noastre.A vietii fiecaruia dintre noi.
Vine azi fericirea vietii mele fiul si-mi zice, mamaaaaaaaaaaaa, si-asa nu esti hotarita ce vrei sa faci mai departe.Ti-am gasit ocupatie. Bine zic, unde? Ce ocupatie? Ceva amanunte ai, fericirea vietii mele ?
Da zice, susnumitul, ti-am gasit de lucru-n Ghana.
Ha?( mi s-a facut negru-n fata ochilor).Mai tu te vrei orfan de mama ! Aia maninca blonde la micul dejun.Ce-ai turbat?
Fiu-meu ma priveste dintr-o parte cu mila si indoiala
Ce sa manince la tine? Nu te supraaprecia pe post de hrana hranitoare. Am fost la intilnire cu ambasadorul Ghanei si vrem sa facem o afacere acolo.
Inteleg, si-aveti nevoie sa sacrificati pe cineva la ritualul de incheirea contractului.Ce mama dracu, seman eu cu Ifigenia?
Mama, numai pentru inceput o luna doua pina ce ne organizam.
Da, vreti sa vedeti daca ma halesc aia sa puneti si voi piciorul ,inteleg.Dar nu m-ai convins de loc.Nu vreau.
Fericirea vietii mele pleaca dezamagita.
Suna telefonul
Hanaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa?
Da.
Era Liora,doamne apara si pazeste.Mi-am facut cuce cu limba-n gura.
Hanna te invit la nunta.
Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, da care nunta? Nunta lui fiu-meu.
Pai nu s-a nuntit deja?
Ba da, da-n Germania acu facem nunta si-aici si va invit si pe voi.C o sa-ti aduca invitatia.
Acu-s in dilema.Din doua rele s-o aleg pe cea mai buna.Nunta fericirii vietii lui Liora poate fi la fel de periculoasa ca si Ghana.dar mai scurta.Ma duc la nunta si nu-n Ghana. Daca scap cu viata si de nunta asta …
Hanna Fratu