invitat, Sorin Anca, Galateea, Germania

poetul trimite:

 

iata un set de poeme:

(rugã)

azi când crimele au nume frumoase
ºi când stelele mucegãiesc
nemilos înghesuite-n hambarele observatoarelor
ce-aº mai putea sã-þi cer
în schimbul unui gând albastru?
aº cerºi un cub de alabastru
dar veºtile ce vin sunt nefalsificate
cum cã statuile mele zac deja
înecate la margine de þãrm
azi când le cresc pruncilor
dinþi muºcãtori în pântec deja
ºi când toamna nu mai are decor
cu ploi nãucitoare vin timid înspre tine
vin implorându-te-ndelung rãbdãtor din priviri
sã nu mai ºtergi tabla
cu acest burete-mbâcsit de ulei
mereu înainte de a-mi expune ºi eu
umila lecþie-nvãþatã sub tei…

(maritimã)

obositã-i clipa
sã mai spumege valul
ºi-amorþitul þãrm totuna-i cu largul
c-o daltã de zbor la maxim arcuit
un albatros gigantic
sparge în þãndãri vãzduhul
furtuna-i un dulãu mohorât
rãsturnat la picioarele tale prelungi
te-apleci sã-i dezmierzi neputinþa
lãsând în colþul privirii
sã sângere fãrã-ndurare amurgul
de ce iubito mã prefac în nisip?
iatã cum mã preling
deja nu mai am cãlcâie
iatã cum mã preling prin clepsidrã
lãrgindu-þi þãrmul
pregãtindu-l parcã
pentru un enorm naufragiu
ºi-oraºul meu e departe e stins
e cuprins de sufocare iatã altã victimã de-a ta
ai vrut la mare ai vrut în val
ºi-acum mã transparentizezi
cu un singur gest de-al tãu protocolar
cum n-aº urî largul acesta
când mã înlocuieºte mereu…

 

 

(cum sã nu doarã)

cum sã nu doarã
teaca cea fãrã de spadã
ºi ºarpele privat de aripi
(ºi ce trist e ºi vãzduhul
izbit mereu de-aceleaºi pãsãri
ºi de-aceleaºi raze)
cum sã nu doarã
aceastã moarã sedusã
doar de vântul hain
înnebunesc lucrurile
în propriile firi neschimbãtoare
înnebuneºte aerul
rãscolit mereu
de-acelaºi plãmân
cum sã nu doarã
aceastã umilã petecire de steag
cu aceeaºi cârpã-nsângeratã
a prezentului lasciv
cum sã nu doarã
cã tot sãpând
cu tot mai grele târnãcoape
nu ne e dat sã dãm nicidecum
în ochii morþilor
de vestita comoarã
a luminii de-nceput
cum sã nu doarã
bucuria acestei mame
care n-are habar
cã nãscându-te
tocmai încã un trup þi-a ucis…

 

 

(spre siguranþã)

se þine umbra cu netrebnice ºi odioase crlige
agãþatã de mine
cu dinþii mã þin fãrã sã vreau
de ceea ce stã prevestit
în crâncen duel mi-e aripa cu aerul tot mai vâscos
ºi intru-n raza radarului tãu de parcã aº intra
în carnea unei mame bãtrâne ºi sterpe
ar fi timpul sã dorm puþin înainte de trãdare
înainte de-a fi sãgetat de-a ta privire molipsitoare
deºi râul mi-e martor
cum cã picioru-mi gol trecându-l
n-a lãsat în urmã aceastã dârã de otravã
care-a rãsturnat fulgerãtor
lumea scãpãrãtoare a peºtilor
m-am întors deci doar spre a respira
nu însã spre a-mi îndoi genunchii
am venit sã fiu sigur cã va rãmâne-n stâncã
spada pe veci împlântatã…

 

 

(tescuire aproape târzie)

sã mã bucur oare
cã ciorchini rãscopþi
ºi ciclopici
de materie vie
mai atârnã încã-n
via realitãþii mele
sau sã-ndemn
la pornire culesul
c-un chiot azvâlit în sus
teascul mã-mbie
sã nu mai pierd timpul
prielnic unui buchet ales
sã curgã deci mustul
în lipicioase ºiroaie
spre alcoolul definitiv…

 

 

(încondeiere blestematã)

îmi alunecã mâna din sânge când scriu
pieptul de sub armurã
când îl reamintesc pe tata
deºi se pare cã-i deja foarte târziu
de-a mai da ordin
sã izvorascã în fântânã apa
mi-e somn ºi ochii de tuº
nu-s de oprit din încondeierea
(a tot ce-n vãz pot a reþine)
cu semne de nedescifrat vreodatã…

 

 

(a conta sau a nu mai conta)

nu se mai ºtie
cine pe cine-a sedus
în cele din urmã
ºi-n care parte
s-a-nclinat cu adevãrat
balanþa inimii
desposedatã de eden
(mãrturiile le mãturã
mereu un înger
înaintemergãtor paºilor
ºi privirilor noastre
în continuã desfrunzire)
ºi poate nici nu conteazã
cât timp zãpezile-s
încã albe în spectre
iar rãspântiile
mai rãzbesc
sã nascã un drum
oricum orice þipãt
se opreºte
în stâncã
ºi orice flacãrã
respirã prin scrum –
noi suntem
jãratecul straniu
ºi-amar
fanta între douã buze
de pãmânt stingher
de ce am plânge
(înconjuraþi
de-atâta rouã)
cât timp
nu se ascunde
încã întru-totul zidul
de firul cu plumb
chiar dacã
doar pe orizontalã
mai atârnã
de-nþelegerea noastrã
tãinuidu-ºi elegant
ºi cu-ndârjire
noima suspicioasã
copacul însã
se rãsfirã-n luminã mereu
chiar dacã-n scorburã
ºarpele coace-n limbã veninul
care poate foarte curând
cu uitarea ne va reîntregi…

 

 

(toceºte-mi nervii dar nu mã lãsa însetat)

nu-mi retrage narcoticul insomniei
tocmai acum
când ochiul iatã stã cãscat
înspre adâncul
luminii nemaiorbitoare
ºi nu ridica din nou
zidul de-ntrupare
în clipa solemnã ºi capitalã
între paºii aceºtia nupþiali
care iatã se-ndepãrteazã dansând
de alcãtuirea-mi realã
am zãbovit în aºteptare rãbdãtor,
am tescuit toþi ciorchinii clipei
fãrã sã-mi fie dat
sã mã înaripez o singurã datã mãcar
cu licoarea lor
(despre care se spune cã alungeºte
aripile pânã la lunã)
am sãpat tunel din mijlocul odãii
pânâ-n grãdinã
sã nu te afle când bãteau
cu pumnii-n geamuri ºi uºi
plini de urã
ºi deºi în ochii lor mã profilam
tot mai suspicios
eu nu te-am coborât niciodatã din flamuri
nu te-am uitat niciodatã afarã-n potop
îngenunchiat te implor
nu mã deposeda de aceastã unicã ºansã
lãsând pleoapa sã cadã ca o cortinã
între mine ºi adâncul care-ncet
îndreaptã-nspre mine
o alãptare ca de mamã adoratã
nu invoca în toiul acestei
reînviate ºi multrâvnite primãveri
ultimul act…

 

 

(corpul în spiralã)

îmi manevram umbra spre centrul
celei mai posibile amiezi însorite
de parcã toatã identitatea
mi-ar fi fost deodatã
în mare pericol
însã în drum spre pãmânturi
sârme ghimpate-mi sfâºiau
carnea fragilã de pe tâmple
n-aveam însã timp
alte hãrþi sã desfãºor pe genunchi
goneam
ºi mureau mãcelarii de foame
goneam
ºi-n urma mea aureola
precum o cometã ceþoasã
îºi desfãºura dispariþia
zãpezile aveau febrã
ºi nu mai ningeau
þeava de puºcã pe soldat îl devora
iar eu pe mine
fãrã putinþa-mpotrivirii
mã rostogoleam disperat
spre acest decor
inodor
insipit
incolor
imobil ºi totuºi posibil
de-atâta imposibilitate-n acþiune
stai
þipã deodatã o trâmbiþã
mare cât tot vãzduhul spre mine
opreºte-te
struneºte-þi firea
nu vezi cã roibul de sub tine demult a murit
ºi doar copitele-i mai zvâcnesc
precum o inimã zmulsã din piept
ºi þinutã în palmã
opreºte-te
rãzboiul s-a sfârºit
chiar ºi fãrã tine chiar ºi fãrã învinºi
doar rana n-a uitat sã-ºi deschidã
larg pupila spre tine
hai îngenuncheazã acum liniºtit
în odaia ei caldã
ºi numãrându-þi picioarele
vei vedea
cã nu poþi fi nicidecum omidã
numãrându-þi clipele zilele
sãptãmânile lunile anii
vei vedea
cã nu poþi fi nicidecum fluture
ascultã
înspumarea valului e o iluzie
doar liniºtea
cea nevãzutã
trage-n cântare
fie ea cât de-adânc îngropatã în el
totu-i camuflare
înþelege
inima-i singura goanã desãvârºitã
ºi singurul anotimp al lumii acestui trup
deci nu-þi mai tot manevra în disperare umbra
spre centrul celei mai posibile
amiezi însorite
umbra-i acasã oriunde
chiar ºi atunci când refuzã
sã te urmeze pas cu pas
clipã cu clipã
nu mai gonesc am rãcnit
nu mai pot goni am þipat
cu trâmbiþa inimii
spre trâmbiþa vãzduhului
ºi de-odatã începu sã se crape de ziuã
neaºteptat ºi-n inima mea
care de data aceasta
nu se mai lãsa ademenitã
de farmecul macilor nãucitori
ci de lanul cel aurit ºi copt de grâu…

 

 

(idee)

întru-totul seamãnã iatã
piramidele-n deºert cu ideea mea
de faraoni
ºi inima cu cea de inimã
însã mult mai mare
mult mai încãpãtoare
atât de încãpãtoare
încât ar încape toþi zeii
cantr-un singur cult în ea
iatã cum ideea mea de inimã
e însãºi inima
idee pe care refuz s-o mai schimb…

 

 

(mulþimi vide)

s-a-nfundat amarnic
hamlet lumina
prin scocuri
curg iatã uneltiri
tot mai repezi
ºi tot mai tulburi
deºi plouã
cu reverenþe
ºi cu ºoapte
tot mai dulci de alint
s-a-nfundat în ochii
care-ºi vând
în necontenire simþurile
umbrelor acestui zid
care oricum
oriunde-ai fugi
te va-nconjura
cu sfâºierea fiarelor sale
prea târziu
ai tras semnalul
de alarmã
de ce nu te-ai pripit
de ce n-ai scos cuþitul
înainte
de-a se îndrãgosti
de teacã
lãtratu-þi prea lãuntric
la lunã
se pare
cã n-a fascinat
decât luna
obosindu-o-n
cele din urmã
ºi-alungând-o-n
ceþuri de sânge
ca-ntru-n laþ
de ce nu i-ai destãinuit
ºi puntea
bãtutã demult
deºi netrecutã nicicând
între inima ta scorburoasã
ºi ofelia
despre aceastã ranã
pe care preabine-o vedeai
cum înfloreºte aiurea
s-a-nfundat amarnic
hamlet lumina
ºi adevãrul geme
ºi are febrã ºi râie…

 

 

(ca ºi când prunii)

ca ºi când prunii
n-ar fi încã
izgoniþi din rai
îºi despletesc zãpezile
deasupra mea
ºi doar clipa
cu picioarele ei nenumãrate
ºi lungi
aleargã spre alcoolul viitor
sporind fãrã-ncetare
beþia mea fãrã de leac…

 

 

(eu singur)

eu singur ºi numai eu
port vina
acestor teribile invenþii
de ºine ºi roþi
întru desãvârºirea
întrupãrii vitezei definitive
ce desfrâu
cã m-am nãscut
ce neruºinatã
îndrãznealã cã sunt
timpul ar fi rãmas
dormind în cuºcã,
n-ar fi ieºit niciodatã
în curte afarã
n-ar fi lãtrat
n-ar fi rupt lanþul
ºi turbat pe nimeni
cu siguranþã n-ar fi muºcat…

  SORIN ANCA

6 gânduri despre &8222;invitat, Sorin Anca, Galateea, Germania&8221;

    • Acum vreo doua saptamini a reventi si mi-a scris la serviciu, era tot vechea adresa.
      Aici nu o am!
      Si-a sters blogul cu Galateea. A vut o criza cind i s-a stricat tiparnitza!
      levana

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s