Adam Simantov (z „l),
( în memoriam )
Substitut de prefaţã:
MÃRTURISIRI
Mãrturisesc cã nu am avut abilitatea de a descifra motivaţia poetei consacrate care este Doamna Bianca Marcovici, de a solicita contribuţia unui cvasi necunoscut (numai douã romane publicate) în confreria scriitorilor de limbã românã din Israel; unui practicant al literaturii într-o divizie perifericã de amatori.
Poate un capriciu de moment, poate o extravaganţã imaginativã, poate o licenţã poeticã,sau încã multe, multe alte \”poate\”.
Şi mai mãrturisesc cã am cedat tentaţiei onorante de a exprima câteva consideraţii despre fecunditatea liricã a mereu imprevizibilei poete, care este Bianca Marcovici.
Şi mai mãrturisesc cã în principiu, nu sunt un partizan al prezentãrii tipãrite, sau faţã cu public, a unei scriituri, deoarece, prin forţa lucrurilor, se învecineazã cu teatralul, convenţionalul, artificialul, iar uneori cu derizoriul sau ridicolul solemn.
În marea majoritate a cazurilor, pre sau post-faţatorul ca şi prezentatorul la lansare, se aflã în postura, de voie-de nevoie, a unui presupus mercenar; se simte obligat de \”regula jocului\” prin funcţia ocazionalã, sã omagieze calitãţile unui op, pe care doar specialiştii şi Zeul Timp îl pot aprecia.
Şi mai mãrturisesc convingerea cã toate cele de mai sus, nu încalcã cele ce urmeazã, din simplul motiv cã Bianca Marcovici a devenit, dupã 30 de ani de practicã poeticã, o \”marcã depusã\” cu renume de incontestabilã calitate; a devenit inconfundabilã prin capacitãţile sale creatoare, inventive, de a rãmâne permanent aceiaşi şi de a fi mereu alta, astfel ca fiecare poezie, sã devinã o nouã performanţã liricã.
\”Aburi de femeie\” pare sa se concentreze cãtre sondarea propriului univers interior, dotat cu senzualitate predilect virtualã, afecţiune plinã de coloraturã şi infinitã autodãruire.
Instrumentul liric, capabil sã perceapã si sã vibreze la ultasensibile semnale, este prevãzut cu doar trei coarde, suficiente însã pentru compunerea unor armonii complexe, cele care constitue în realitate componentele sale existenţiale: lãuta- ingineria-poezia.
Posedatã de duhul poeticei, iradiind incantaţii transcendentale, autoarea este permanent cu capul în norii liricii, dar cu picioarele bine înfipte în aridul pãmânt al patriei sale.
Trioletul clasic (rimã-ritm-mãsurã), este modelat într-o manierã personalã: o rimã sublimatã la dimensiuni interstelare, un ritm care face corp comun cu o premeditatã disritmie, în timp ce mãsura respinge etalonarea.
Astfel, fiecare frazare poeticã se propulseazã asemenea unei cadenţe concertistice, parte din ansamblul simfoniei lirismului propriu.
Cotidianul, principala sa muzã, îi furnizeazã un inefabil sentiment de insatisfacţii, generat de distorsiunile vieţii de fie ce zi, banalã, comunã, obişnuitã, din care extrage cu deosebitã sensibilitate şi mãiestrie, esenţele poetice.
Apariţie singularã prin universul expresiv, pe aria liricii de limbã românã, impresioneazã prin trãsãturile aparent antitetice (fragilitate – forţã energizantã, real – virtual, concretul banal-idealul utopic, visarea-realul, solemn – rizibil), ale desfãşurãrii sale spiritual – imaginativ – creatoare.
Iar toate adunate, confirmã cã fiecare nouã apariţie poeticã, (o realã desfãtare spiritualã), devine mai valoroasă decât precedenta.
Fapt ce mã obligã la o ultimã marturisire: \”Aburi de femeie\” se prezintã tocmai ca o probã doveditoare a celor de mai sus.
Adam Simantov
Cântec de alean şi dor:
BIANCA MARCOVICI: „Cireşe amare”,Verlag – Editura Radu Bărbulescu, 2002, Muenchen.
La împlinirea unei vârste rotunde, Bianca Marcovici, ieşeancă la origine, a oferit iubitorilor de poezie un încântător volum de versuri care poartă amprenta tonalităţilor proprii, originale şi specifice, pe care le recunoşti precum melodica lui Mozart sau Bach.
Locuind de peste zece ani la Haifa, a rămas legată de ţara de baştină prin acel cordon ombilical indelebil, care poartă numele de limba maternă.
Această ultimă apariţie cuprinde şi o porţiune tri-lingvă,în care alături de versurile pe româneşte, sunt prezentate traducerea lor în engleză (Noemi Marcovici) şi germană (Radu Bărbulescu).
Bianca Marcovici nu este doar o creatoare care practică fabulaţia versificată, ea este o posedată de duhul poeziei, care hălăduind printre oameni, a găsit locul cel mai prielnic unde să să se cuibărească şi să iradieze incantaţii transcendentale, despre „supravieţuirea impusă de astre”, a unei „întemeitoare a surâsului nefatalist” , care foloseşte un „limbaj erotic finisat de astre”, „în integrala sofisticată a luminii”.
Măiestria poetei rezidă în capacitatea de condensare a exprimării care realizează transmiterea ideilor convertite în vorbire.Să găseşti cuvintele, să le împodobeşti, apoi să le uneşti astfel înât să se transforme în vectori cu adresă la mintea şi sufletul omului, este la îndemâna doar a celor aleşi.
Solicitând „răgazul să termin mesajul de dureri şi uri”, cauzat de „dragostea: cacialmaua uneori fericită”, care îi dă o „senzaţie de vulnerabilitate” pentru că este „fructul zemos din care muşti cu plăcere”,autoarea conchide maliţios, dar şi cu regretele conservării castităţii, că „pentru mine sunt toţi bărbaţii din lume pe care i-am dus cu vorba”…dar „nu m-au atins nici cu o frunză”.
B.M. se află într-o permanentă goană după fata morgană a impecabilului şi ca atare construcţiile sale lirice exprimă un inefabil sentiment de insatisfacţie, generat de ciocnirea cu distorsiunile cotidianului ; consecinţa existenţială provocată de realitatea înconjurătoare, banală, comună dar şi tragică, devine astfel inspiratoarea edificiului său poetic. Un proces generic complex, care o face să descopere că este stăpânită de „un dor de perfecţiune magic, astrologic” dar cu toate că are „pielea tăbăcită de spinii trandafirilor”,nu a „putut schimba nimic din tot ce ni se întîmplă”.
Trioletul clasic (rimă – ritm – măsură), este modelat într-o manieră personală: o rimă sublimată la dimensiuni interstelare, un ritm care face corp comun cu o premeditată disritmie, iar măsura refuză etalonarea.O astfel de proecţie poetică, aparent deconcertantă, profilează o personalitate plină de vigoare.În ciuda unei superficiale fragilităţi. B.M socoate că „între dragoste şi ură / e aceiaşi distanţă/ ca între soare şi lună”….”toate le scriu pentru tine/ ca să te împleticeşti în cuvintele mele”/.
Infinitul variantelor iubirii, pare leit-motivul dominant în „Cireşi amare”: de la dimensiunile cosmice, la cea ţintită, de la cea gingaşe şi feciorelnică, la cea concretă şi pământeană, din toate se degaje izul amărăciunii produsă de imposibilul afecţiunii absolute. Tânjeşte după „redimensionarea iubirii adevărate”, „un fel de
– 2 –
iubire fără atingere vulgară”, solicitând totuşi accesul la „geamul plăcerii”, deşi „nu-i o catastrofă să fii un ideal de neatins”.
Personalitate proteică şi polimorfă, lasă să transpară cele trei peceţi personale care îi marchează existenţa, în care se împletesc poezia, muzica şi matematica:”…salut Axioma mariajului meu / Determinantul mărarului neuscat / Matricea zero a fecundităţii” …”renasc din nou / pe nota do re mi fa sol la si / „…
Cu o sinceritate care frizează inocenţa, îşi expune problematica obsesiv ideală şi senzuală legată : de omul dorinţelor („…hărăzit îmi este / să cuceresc fiecare parte din tine”), de anii pe care i-a adunat („oglinda mutilării vârstei”), de spaţiul galactic (” ne-am clădit cuibul aproape de astre”), de preferinţa pentru o anume culoare („…ca un balsam pe inima subjugată de albăstrelele nopţii selenare”), de vinul roşu („să-i simţim tăria în cerul gurii”), de domeniul virtual („în dimensiunea a patra a spaţiului”), de feminitatea pe care o proclamă ” un fel de orgasm al poetului / orgasmul sufletului / când te simţi inundat / ca un vas transparent”/.
Dincolo de alambicatul aliaj constituit de virtual – ireal – a patra dimensiune, poeta nu uită nici un moment Cetatea, declamându-şi decepţiile şi revoltele („…am aflat cu stupoare despre terorişti, despre şcoala sinucigaşilor”,… „cerul atotcuprinzător …ne defăimează ca popor Ales de Dumnezeu”,…aerul e atât de murdar de declaraţii false”), tragicul vieţii cotidiene (” o moarte azi / o moarte mâine / cine e la rând astăzi, / Shalom Israel, / răspunde..”/, repercusiunile psihice („aşi fi preferat să nu mă droghez cu ştiri rele” ).
şi totuşi ramâne credincioasă poeziei, pe care o consideră „…ca o stea galbenă /pretutindeni produce alergie, / dar eu o port ca un scut”.
Bianca Marcovici luminează mica, dar viguroasa constelaţie a diasporei poeţilor de limbă română din Israel, îmbogăţind patrimoniul ţării de baştină cu valoroase şi înoitoare producţii lirice, ca o tradiţională contribuţie a evreilor la dezvoltarea limbii şi literaturii române.
Prof.Dr. Mihael Elias
Ashkelon – Israel
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 
Adam Simantov – „Un capăt de lume”
note de lectură
(articol publicat în Minimum nr. 224, TEL AVIV, noembrie, 2005, pag 77-78)
O apariţie poetică ce este privită de unii comentatori cu răceala combinată cu indulgenţa ce se acordă unor vestigii comune, care nu au alt merit în afara celui că mai persistă. Pentru ei, pare răsărită din sipetul cu dantele şi levănţică a unor bătrânei simpatici, discret zaharisiţi şi cam simpluţi la minte, sfătoşi şi căptuşiţi cu o voit naivă şiretenie.
S-ar crede că sunt hotărâţi să-şi educe urmaşii în mentalitatea proprie, incapabili să sesizeze trecerea timpului, rămaşi ancoraţi în rigorile versului care a îmbogăţit literatura întregii lumi pînă la începutul secolului XX.
Uimită de această ciudăţenie, pentru a nu risca într-o parte sau alta, critica a preferat să se pronunţe în termeni care nu o angajau în vreun sens. Nici nu se putea. Semnalele la noi ca, întotdeauna sunt elogioase sau au un sfîrşit clarvăzător!
Este vorba de o prezenţă tardivă, un neadaptat la actualitatea a ceea ce ne-am obişnuit a numi vers cu rimă, un contestatar, sau ce anume?
Orice poet al vremilor noastre, pentru a avea vreo speranţă de reuşită, trebuie să-şi demonstreze, cel puţin nealinierea la vechile orînduiri cu aspect formal, care dictau regulile prozodiei unei scrieri ce se dorea a fi poetică.
Citind versurile lui A.S., cu aparenţă de desuetudine şi vapori de naftalină aurită, nu rămâi dezolat de faptul că se exprimă direct, făţiş, poate ostentativ educativ-moralizator precum în fabula „de toate zilele”! Nu cunoaşte discreţia sugerării unui gînd sau/şi sentiment, nu face evocatoare împerecheri de cuvinte, nu pune probleme ce solicită desluşirea ideaţiei, nu se lasă furat de descoperirea unui element din natură, pe care să-l filtreze prin elaborarea proprie.
Volumul se deschide cu un de trei ori „Cuvânt înainte”, profesie de credinţă şi totodată revizuire critică-satirică a canoanelor care dirijează apariţia unei scrieri, continuă cu un „cotidian”-cronică rimată şi apoi cu „un senin temperat” care, banuiesc, vrea să sugereze realitatea zilelor noastre: seninătatea trăirilor este umbrită de multiple ameninţări locale sau globale. M-a surprins autorul, „tînăr” de peste 80 de ani care s-a hotarît să iasă în lume cu o a treia carte de o asemenea factură. Chiar era şi timpul să ne pună cineva la punct că „nu există un capăt de lume”, dar ce există ?!
De foarte mult timp, consumatorii de versuri reprezintă o minoritate raportată la volumul cititorilor de literatură. Uneori remarc că poezia rimată se consideră numai ea poezie. Scrie pentru publicul nostru, noi ne vindem ziarele lor, deci trebuie să fim vânzători! Eu mai scriu şi pentru cei de Dincolo., asta în paranteză, fiind zise!
Situaţie explicabilă, poate, de condiţiile de adresabilitate (care ţine de autor) şi receptivitate (care este hotărîtă de pregătirea şi dispoziţia lectorilor de a accepta o anume scriitură).
Poetul este sfârtecat de dilema născută din dorinţa de a denunţa trăirile proprii şi discreţia cu privire la respectul pentru viaţa intimă. Ori ce autor se poate dedubla. De aia scrie… să fie puţin singur. Prin forţa faptelor, se naşte o cale de mijloc, un fel de „nici prea-prea, nici foarte foarte”, care se oglindeşte în accepţia cititorului (care se lasă educat şi apoi antrenat), prin interpretări mustind imprevizibilul.
În cazul de faţă, autorul se prezintă ca un adept al vechii poezii explicite, de tip epic. Consumatorul de versuri primeşte materia gata gândită, nu-i rămâne decât „oboseala” asimilării pamfletice!
Sarcasm, ironie, persiflare, satiră, autoderiziune, sunt ingredintele preferate de autor, pentru a developa în tonalităţi jucăuşe, slăbiciunile vieţii noastre, cea de toate zilele: snobismul, intriga, bârfeala, viaţa mondenă, parvenitismul, exclusivismul, goana după senzaţional, invidia, dragostea de frumos-cultură şi cîte altele. Un critic social, care pentru a-şi vehicula mesajul, înlocuieşte dicţia solemnă cu un surâs spiritual ca ambalaj atrăgător, ce închide uneori propriile noastre slăbiciuni şi/sau patimi.
La prima citire, versurile par uşoare, problematica minoră însă cotidiană, banalul adus în poezie, prezentarea în stilul anilor pregătiţi numai pentru poezia cu rimă.
Şi totuşi, ne pun pe gânduri, pentru că se află în dezbatere realităţile, cotidianul, absurdul lucrurilor, iar acestea nu au cum fi perimate, mai ales la noi unde totul te cam intrigă!
Şi dacă ne obosim să mai şi medităm puţin, descoperim o scriere ce evocă în formă premeditat demodată, cu o intrinsecă bonomie, racilele care ne fac viaţa amară în societatea din care cu onoare, facem parte. Un fel de megafon al cotidianului care nu te lasă rece!
Un exemplu printre multe altele, care confirmă, dacă mai era nevoie, valoarea primordială a mesajului exprimat deschis în expunerea poetică, cu talent tineresc, un „debutant” care aspiră la ce şi eu aspir.
galeria agora, iunie, 2005
bianca marcovici
***
AVENTURĂ LA PARIS
Intensul azuriu de culoare incertă,
mi-a amintit de Parisul
lustruit în alb strălucitor.
Eram de gît cu un iubit,
totul părea un mit,
un fel de legendă,
deşi era un timp ploios,
cu pietre ovoidale
ce semănau cu „Domnişoara Pogany”,
fecioara lui Brîncuşi,
cel care-a zidit coloane, mese şi uşi.
Treceam pe lîngă pietoni
ieşiţi de prin muzee renumite,
ciudat că păreau feţe întîlnite
la alte orare,
pe meridiane diferite,
din vieţi anterioare.
Cred că era un carnaval universal,
spectacol stradal.
Rembrand venise cu „Bathsheba”
şi „Ovreiul” lui la braţ,
Miro cu „Arlechinul”,
Degas cu-a lui „Dansatoare”
se dădea mare,
în timp ce Rubens ieşise
cu „Bachus” la plimbare;
Renoir tîra o „Fată trezită din somn”,
Van Gogh arăta ca un domn,
(„Autoportret”-ul îi ascundea urechea lipsă,
din clipa lui de eclipsă),
„Virgilius şi Dante în drum spre infern”
păşeau supuşi,
de Delacroix conduşi,
vreo trei „Napoleoni” de pe pereţi desprinşi,
de David convinşi,
se străduiau fără succes prin gloată,
să înfiripe o nouă armată.
„Gînditorul”, îndepărtat de realităţi,
în plină introspecţie,
nu dădea atenţie
la o seamă de „Gioconde” blonde,
cu sînii la vedere, sub rotonde,
tăifăsuind în plină animaţie
cu „Tahitienele” lui Gauguin,
alături şi fără ostentaţie
de golaşele „Domnişoare de la Avignon”,
cu Picaso drept planton.
Curbet, indiferent la puritana anatemă,
punea cu-„Originea vieţii”-în temă,
pe un Chagal ce-şi conducea „Mireasa” diafană,
pe o alee pur aeriană,
deşi urmăriţi pe furiş,
de „Muzicantul pe acoperiş”,
Lautrec, provocator, întîmpinat
de „Trupa domnişoarei Englantine”
era urmat de „La Goulue”
(ce se ferea de „Caii” lui Utrillo
şi mîngîia „Pisicile” domnului Foujita),
numită şi „nestăpînita”
Baronul Haussman şi o midinetă,
l-au întîlnit pe Lesseps şuşotind
cu-împărăteasa Jeni cea cochetă.
Maestrul Offenbach a dirijat din „Bal mascat”,
în cinstea lui Chopin şi George Sand.
S-a dansat în bandă, o sarabandă,
şi-apoi mînă în mînă, aproape o oră
s-a încins o „Horă” cu strigături,
după-ale lui Grigorescu partituri,
în timp ce Monet aştepta „Răsăritul”,
Manet era plecat să ia
un mic „Dejun la iarbă verde”,
zărind în depărtarea ce se pierde
un domn cu barbă şi distins,
(se nimerise-a fi Matisse
în căutare de rogoz,
planta decor la „Nudul roz”).
Absenţa lui Vermeer n-a supărat,
n-a incitat reproşuri drastice,
avea doar înclinaţii casnice.
Zorile luceau pe-a noastră faţă,
toţi semănam cu-o „Pasăre măiastră”
cînd balul s-a închis
cu „Dunărea albastră”.
Nimic nu ne-a surprins,
totul părea un vis în plină veslie,
o sărbătoare,
sau poate o destrăbălare.
Dar oricum s-ar numi evenimentul,
intreaga lume a trăit momentul.
Ascuns într-o gheretă
dărăpănată, mucegăită, discretă,
afectat, înfuriat,
privind în jur disperat,
amărît şi profund dezolat,
Epicur filozofa nemulţumit:
„cum am gîndit, şi iată ce-a ieşit!”.
FABULĂ COSMICĂ
Calea lactee e plină
cu galaxii,stele, planete comete,
şi alte corpuri cereşti
ce cu greu le osebeşti.
Ele-între ele se recunosc
şi pentru echilibru
au stabilit atracţii siderale
şi observaţii individuale.
Un astru mic-micuţ,
cu nume neştiut şi necatalogat,
are în primire planeta Pămînt,
pentru urmărirea regulilor de rotire
şi-a altora, de natură mai fină,
fiind cunoscută că de metehne-i plină.
Astrul mic-micuţ, a raportat disciplinat,
către regina Cale Lactee,
că pe Pămînt, o organizaţie mondială tenace,
luptă pentru pace.
A recepţionat uşor,
un răspuns liniştitor:
„Lasă-i să vorbească,
sunt nişte trazniţi neisprăviţi,
laudă-searbădă,
n-au suficientă inteligenţă
şi nici competenţă”.
După-un anume timp,
astrul mic-micuţ,a raportat disciplinat,
că pe Pămînt, o organizaţie mondială,
ia măsuri clare de luptă anti-poluare,
contra sărăcie, de protecţie animalieră,
cu mare ardoare anti-teroare,
anti-rasială şi a celor ce profită
de manevra antisemită.
A recepţionat uşor un răspuns liniştitor:
„Lasă-i să vorbească,
sunt nişte trăzniţi neisprăviţi,
laudă searbădă,
n-au suficientă inteligenţă
şi nici competenţă”.
În ultimul timp, astrul mic micuţ,
a raportat disciplinat, tare speriat,
că pe Pămînt,
organizaţia ce-şi zice mondială,
a încurcat atît de tare iţele,
încît a devenit clară,
o imensă explozie nucleară.
Răspunsul a fost imediat:
„Aceşti trăzniţi neisprăviţi,
laudă searbădă,
lipsiţi de inteligenţă şi de competenţă,
în imensa lor prostie şi nebunie,
sunt capabili să se auto-pulverizeze,
echilibrul lacteic să deranjeze.
ORDIN URGENT, CE NU SE DISCUTĂ :
FAŢĂ DE-O ASEMENEA NETREBNICIE,
TOATĂ LUMEA SE MUTĂ
ÎN ALTĂ GALAXIE!”
Adam Simantov
Staţia terminus
personale [ ]
martor ocular
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bianca Marcovici din Haifa [levana ]
2004-11-07 | |
ADAM SIMANTOV (pt.conf. Prof.Dr. Mihael Elias)**
Jurnalul unui martor ocular:
CALARASI – STATIA TERMINUS A TRENULUI MORTII DE LA IASI
S-au implinit 63 de ani de cind in noaptea de 6/7 iulie, la Calarasi, un tren marfar cu usile ferecate pentru a ascunde o inimaginabila incarcatura, dupa zece zile de calatorie, a fost garat pe o linie moarta, departe de ochii celor ce trebaluiau prin partea locului.
Dregatorii care ordonasera pastrarea celui mai strict secret, stiau bine ca au scris in istorie, o noua pagina de cruzime animalica, incompatibila cu notiunea de fiinta umana.
La deschiderea vagoanelor, erau de fata toti sefii institutiilor locale ale regimului antonescian, in frunte cu prefectul , colonelul Nica, iar o grupa de ostasi a descarcat in totul,1021 „iudeo-comunisti” ieseni, din care 21 cadavre, si 69 muribunzi.
Cei ramasi in viata se aflau in starea care מn termeni medicali poarta numele de „mizerie fiziologica”.Erau napaditi de plagi infectate, incapabili de a se deplasa, dupa zece zile de privatiuni si coplesiti de socul psihic la care au fost supusi.Toate cele de mai sus, le-am aflat mult mai tirziu, din relatarile celor in cauza si din documente privitoare la holocaustul rominesc.
La acea vreme, capitala judetului Ialomita numara cam 22.000 locuitori, din care 201 suflete de evrei, ( majoritatea negustori – mai ales de cereale- sau mici meseriasi) impartiti in doua comunitati, avind doua sinagogi; o diviziune legata de diferente neesentiale de ritual, care nu au influentat relatiile interumane bazate pe principiul „toti suntem evrei”.
Calarasean si prezent la fata locului, am trait evenimentele legate de receptare si ingrijirea supravietuitorilor, inca de la inceputul actiunilor la care a participat intreaga comunitate evreiasca a orasului.
La 19 ani, coborirea in infernul crimei de Stat, m-a insotit toata
viata, ca o amprenta obsesiva, care face parte din domeniul acelui tip de
intimitate, ferita de expunere publica.
Exacerbarea antisemitismului mondial si faptul ca am ramas unul din putinii care mai pot depune marturie, au fost factorii care m-au hotarit sa pun pe hirtie cele ce urmeaza.
Marti, 7 Iulie, ora 5,30 dimineata.
Ghita-betivu, un soi de vagabond ce traia מn zona garii, il anunta in soapte pe tatal meu, Isac Elias ( ca semn de recunostinta ca era „cinstit” cu o tuica la fiecare intilnire), ca a vazut cu ochii lui cum soldatii descarcau „comunisti de-ai vostri, claie peste gramada, vii amestecati cu morti, pe care ii transportau undeva”, intr-un loc pe care el nu -l stia.
Incalcind restrictiile de circulatie impuse evreilor, sunt anuntati presedintii celor doua comunitati, S.Schor si Elias B.Elias, care hotarasc sa se adreseze prefectului.
Marti, 7 Iulie,ora 8 dimineata.
Ignorind protocolul, cei doi presedinti sunt primiti chiar la locuinta prefectului, colonelul Stefanescu, (poate si datorita faptului ca in timpul primului razboi mondial, acesta comandase compania din care facea parte si sergentul Elias B.Elias). Li se comunica masurile luate privind sosirea celor citeva sute de evrei comunisti din Iasi: mortii, muribunzii si o parte din cei mai in putere, au fost trimisi la cimitirul evreiesc; ranitii si bolnavii au fost internati la spital; restul, se afla sub paza, cazati in cele doua sinagogi. Organizarea subsistentei cadea in sarcina evreilor localnici.Astfel suna ordinul de la Bucuresti.In final, le-a recomandat ca „totul sa decurga in liniste si discretie, dar mai ales sa nu agite spiritele”.
Marti, 7 iulie, ora 9 dimineata.
Abia dupa contactul cu grupele de la cimitir si din sinagogi, a fost inteles marele dezastru care se abatuse asupra unor nevinovati. A fost anuntata „Centrala Evreilor” solicitind ajutor si instructiuni, care au sosit abia dupa citeva zile sub forma unor sfaturi inutile.In schimb,un cunoscut bogatas evreu, (bucurestean cu radacini iesene), pe nume Saraga, sub „firma” „Centralei evreilor” a sosit cu o impresionsnta cantitate de medicamente, lenjerie si incaltaminte, achizitionate pe bani proprii, spre a fi de folos celor in suferinta si lipsuri.
Ancestralul instinct de consevare si intelepciunea conducatorilor micii comunitati evreiesti locale, au determinat conduita:trebuiau salvate cit mai multe vieti.A inceput colectarea de bani, alimente si intregul arsenal destinat cazarii. Fiecare familie si-a adus aportul, astfel ca supravietuitorii sa se poata reface..
Marti,7 Iulie, ora 14
Minat de dorinta de a afla mai mult despre acest eveniment,in drum spre Comunitatea sefarda, מntimplarea a facut sa intilnesc trei dintre fostii colegi de liceu (Costica Olteanu, Tenache Anghelide si Seva Ivanov), acum studenti la medicina, aflati in practica de vara la spital. Nu le-am inteles satisfactia revederii, decit dupa ce m-au anuntat cu vadita mindrie profesionala, ” ca intregul corpul medical a hotarit sa trateze pe cei din Iasi ca pe toti oamenii מn suferinta, fara a face deosebire, si isi dau silinta sa le salveze vietile”.
Pentru mine,spusele lor au constituit un indemn. Nu puteam sta deoparte, eu evreu ca si victimele, cind oameni corecti, de alt neam, se straduiau sa-i ajute.
Incalcind poruncile parintesti de a nu intra in legatura cu „comunistii din Iasi” din teama de a nu fi catalogati si noi ca atare, citiva tineri, (Nelu Levi,z.l*, Mihail Elias,z.l., Maimon Ficu,z.l, Baruch Elias- Long- Beach, California-USA -fost campion al Romaniei la atletism, antrenor emerit- precum si autorul rindurilor de fata), am hotarit sa contribuim, dupa puterile noastre, la alinarea suferintelor victimelor a cea ce era de fapt un pogrom. Am socotit ca fiecare sa actioneze separat, pentru a nu fi acuzati de complot comunist.Ne-am impartit obiectivele de vizitat, pentru a stabili urgentele.
Miercuri, 8 Iulie dis-de-dimineata.
Am plecat la cimitirul evreiesc, incarcat cu o papornita in care am pus ce-am gasit prin casa: cutii cu ceai, zahar, cafea, un ibric, la care am adaogat citeva piini proaspete, cumparate in drum. Lipsit de experienta nu stiam ce ar putea fi de prima necesitate, Era cale lunga, dincolo de bariera de cale ferata si stadion, vreo doi-trei kilometri; am avut norocul ca poarta cimitirului sa fie pazita de nea Vanghele, cunostinta veche, vardistul de pe strada noastra, caruia i-am spus ca am fost trimis de tatal meu.
Mirosul neplacut de la intrare, s-a transformat in duhoare, pe masura ce ma apropiam de o aglomerare indinstincta de trupuri umane. Linga o groapa ce abia incepuse sa fie sapata, se afla un maldar de cadavre in zdrente, pe cale de putrefactie,cu fetele tumefiate, acoperite cu singe inchegat, cu membrele indoite in cele mai nefiresti pozitii, trupuri care purtau urme de rani cauzate de gloante si taieturi de baioneta;peste toate planau stoluri uriase de muste, al caror zumzait era singurul semn de viata. Drumeagul ce ducea spre micile cladiri destinate ritualului de inmormintare, era presarat de ambele parti cu trupurile celor decedati mai recent.
Prima incapere era pardosita cu niste fiinte ce pareau toropite de o imensa oboseala si la care m-au uimit privirile goale; unii mi-au raspuns la salut schitind o vaga miscare a capului, dar nimeni nu mi-a vorbit; mi-am dat seama ca nu pot trece in celelalte incaperi, dar in curtea din spatele cladirilor, am gasit citeva persoane care stateau in jurul unei mese.Uimirea a fost reciproca, am intrat usor in vorba, am pus pe masa cele aduse si am aflat ca erau lipsiti de puteri pentru a indeplini ordinul de a
sapa groapa comuna pentru fratii lor.
Am inteles ca singur nu ii pot ajuta.Le-am cerut sa faca o lista cu cea ce aveau nevoie.Am reusit sa le scot un suris amarnic, datorat naivitatii mele: nu ma gindisem sa aduc cele necesare scrisului.Le-am promis ajutor imediat si am pornit glont spre casa, minat de o furie oarba si neputincioasa.
Pierdusem notiunea timpului, eram asteptat la masa, cu priviri de repros pentru intirziere.In plina criza de disperare, am adus reprosuri tatalui meu si celor ce se ocupa de soarta fratilor lor napastuiti.Astfel am aflat ca a fost necesara o noua interventie la prefect, deoarece subalternii blocasera orice posibilitate de ajutorare. Problema era acum rezolvata, fusesera trimisi oameni tocmiti pentru saparea gropilor, rabinul Goldenberg si cei dela hevra kadisa pentru oficierea funebrala, ca si tot ce era necesar intretinerii celor ramasi in viata.
Joi,9 Iulie, dis-de-dimineata.
La cimitir, cadavrele erau ingropate.Supravietuitorii aveau la dispozitie un cazan cu ceai, biscuiti si dulciuri preparate de gospodinele locale. Unii pregateau zarzavaturile pentru supa de prinz.Mi-au cerut sa aflu numele celorlalti supravietuitori, inclusiv a celor din spital.
Vineri,10 Iulie.
Paza de la sinagogi a fost ridicata, am intocmit lista celor prezenti, iar pe fostul meu coleg de banca,Tenache Anghelide, l-am rugat sa-mi furnizeze numele celor spitalizati.
Simbata 11 Iulie.
Din nou la cimitir.Supravietuitorii, in mare majoritate tineri, mi-au solicitat carti si jocuri de sah. Am inteles ca depasisera starea de soc, desi fiecare numara cel putin o victima in familie.
Mi-am anuntat prietenii si am colectat zeci de carti, ,jocuri de sah, de table, tintare, carti de joc, care au fost impartite in locurile de detentie.
Dumineca,12 Iulie.
La cimitir, aveam de-acuma amici.I-am intrebat cum s-au petrecut lucrurile.Am primit raspunsuri laconice, de parca se vorbisera מntre ei.Am priceput ca ranile sufletesti erau mult prea proaspete pentru a fi rememorate si nu am mai insistat.
Luni,13 Iulie.
S-a facut un fel de inventar al ajutoarelor acordate: toate familiile au contribuit dupa propriile lor posibilitati: lenjerie de corp, imbracaminte, asternuturi, paturi, saltele, vesela, alimente pentru hrana zilnica, medicamente uzuale,etc.Nimanui nu i-a trecut prin minte sa ceara „bon de primirez, era dela sine inteles ca totul va ajunge la destinatari.
Marti, 14 Iulie.
Zilnic, dela spital, sosec spre inhumare alte victime, care in ciuda asistentei medicale,nu au putut fi salvate, ingrosind astfel numarul celor disparuti.Am asistat la citeva ceremonii de inmormintare.Oamenii nu pling.Le-au secat lacrimile;li se citeste pe fata o durere cu mult mai adinca.
Miercuri, 15 Iulie.
Supravietuitorii doresc sa-si anunte familiile.Comunicarea cu lumea exterioara le este interzisa.La posta functioneaza cenzura, care ar opri scrisorile si ar urma pedepsirea celor ce au incalcat dispozitiile. Comunitatea nu-si poate asuma riscul nerespectarii ordinelor, cind tara se afla in stare de razboi.Noi, cei tineri am gasit o solutie, pe care o punem in practica.
Ne-am gindit la un invalid din primul razboi mondial, cu pieptul plin de decoratii, mare consumator de vin, vesnic in lipsa de fonduri,care avind gratuitate pe C.F.R., isi compecta veniturile facind pe comis-voiajorul.A fost מntocmita o lista de nume si i s-a dat o adresa la Iasi.Nu trebuia sa ia nici o scrisoare.Pentru citeva mii de lei, dupa patru zile ne-a anuntat ca a predat scrisoarea in mina destinatarului.Niciodata nu am aflat daca s-a achitat de obligatie.
Am continuat sa ne facem rondul de vizite, incercind sa rezolvam problemele, care din pacate se iveau in permanenta.
La 1 August 1941, toti evreii intre 18 si 50 de ani, localnici si ieseni, au fost trimisi la munca obligatorie in lagarul delaGiurgeni-Vadu Oii.
Nota explicativa.
*z..l, prescurtare in ebraica a sintagmei „zihrono livraha”= sa-i fie memoria binecuvintata
**Adam Simantov este pseudonimul cu care am semnat doua romane si pe care l-am pastrat si in articolul de fata.
articolul este primit de la autor
cel mai uluitor scriitor:
FABRICANTUL DE BESTSELLERS-uri , de Adam SIMANTOV (Z”L)
Trei dintre sticlele cu pricina!
Psichodramă la persoana întîia,
în mai multe episoade
Mai zilele trecute am intrat la băcanul din colţ, să-mi cumpăr o băutură răcoritoare şi cotrobăind prin rafturile pline cu fel de fel de licori,am dat peste nişte ambalaje prăfuite,ciudate, sticle-sticle şi nu de plastic, purtînd etichete cam scorojite, jerpelite şi prăfuite de trecerea vremii, neatrăgătoare, dar pe care înscrisul conţinutului rămăsese descifrabil.
Cu litere mari se putea citi indicaţia majoră, „INSPIRAŢIE”, iar dedesupt, cu caractere discrete, era precizat soiul: clasică, romantică, realistă, realist-socialistă, fantastico-ştiinţifică, eroică, aventuri, erotică, impresionistă, patriotică, melancolico-lacrimogenă. Pe cea din urmă sticluţă dibuită în colţul cel mai depărtat, era notat cu litere mărunte-mărunte, la limita citibilului: „Soluţie anti-critică”.
Am întrebat patronul despre sursa producătoare a unor astfel de băuturi.A privit mirat ambalajele, de parcă le-ar fi văzut pentru prima oară şi mi-a mărturisit că a cumpărat magazinul cu conţinut cu tot, de la nişte urmaşi grăbiţi să-şi împartă moştenirea lăsată prin testament, de răposatul proprietar.
Mintea mi-a fost fulgerată de o idee, transpusă pe loc în practică: am achiziţionat la iuţeală întregul stoc din respectivul sortiment, sub privirile consternate ale negustorului, în care am descifrat un amestec de uimire şi compătimire, alături de satisfacţia unui cîştig absolut neprevazut.
De cum am intrat în casă, cuprins de o inexplicabilă frenezie, m-am apucat să-mi astîmpăr setea, golind cu nesaţ, pînă la ultima picătură, conţinutul tuturor sticlelor.
Gustul, care de altfel nici nu mă mai interesa, era dificil de definit, între medicament şi apă plată;excepţie a făcut băutura care purta eticheta „Soluţie anti-critică”: mirosea a hidrogen sulfurat şi avea gust de ulei de ricin amestecat cu untură de peşte rîncedă, dar am înghiţit-o, socotind că este un medicament şi ca atare nu am de ales.
Am făcut socoteala că orice om care a trecut printr-o şcoală, ştie să scrie şi să citească, deci poate deveni oricînd un scriitor. Îndeplinind astfel condiţiile de bază, era de datoria mea să încerc.
În caz că decedatul proprietar a fost un negustor cinstit, voi fi copleşit de fel şi fel de premii şi distincţii literare, în ţară şi mai cu seamă prin străinătăţuri, oferite de diverse asociaţii, societăţi, universităţi, insituţii, una mai prestigioasă ca alta.
De pe acum mă gîndesc cu milă la viitorii mei colegi,care aşteaptă de atît amar de vreme vreo recunoaştere sau atestare a propriilor lor opere, sau măcar o recompensă bănească; am cugetat că n-ar fi cuviincios să le adun pe toate, astfel că am hotărît să cedez în favoarea lor, cîte-unele dintre premii, bine-înţeles mai de mîna doua-treia.
Dar dacă răposatul, Dumnezeu să-l ierte, o fi fost vreun pungaş, mă va lovi pîntecăraia pe care nici duşmanilor nu o doresc.
Resemnat şi indiferent, aştept cu nerăbdare rezultatele.
# # #
2
Trei zile s-au scurs, de cînd am scris rîndurile de mai sus.În tot acest timp, nu am găsit curajul de a părăsi locuinţa, de teama ca eventualele manifestări nefaste să apară în locuri nepotrivite.
După acest răgaz de timp, am căpătat convingerea că răposatul băcan a fost un om corect, care nu a căutat să profite pe seama clienţilor.
În aceste condiţii, pentru ca întreprinderea să meargă cît mai bine, am crezut că este de datoria mea să fac cîteva investiţii.
În primul rînd trebuia să angajez un agent literar, cea ce nu a fost aşa de simplu, dar l-am găsit în persoana lui Maxim Maxim, un bătrînel cu lentilele ochelarilor asemenea celor folosite la telescoape; mi-a marturisit că meseria lui de bază era şleper,(lucrase pentru cel mai mare magazin de haine vechi de pe strada Blanari din Bucureşti), dar s-a reprofilat într-un domeniu apropiat, de cind cu revoluţia în mass-media, şi m-a asigurat că are o mare experienţă în arta convingerii.
Am achiziţionat dintr-o librărie, cel mai gros caiet cu foi dictando şi scoarţe groase, vreo zece creioane bine ascuţite şi o mică gumă, iar de la un magazin de mobilă, o masă de scris însoţita de un scaun adecvat.
M-am instalat comod, cu caietul în faţă şi creionul la îndemînă, în aşteptarea inspiraţiei, care încă nu ştiu cînd şi cum va sosi, şi nici cum arată la faţă: de aceea trebuie să mă găsească pregătit.
Literaţi din toată lumea, feriţi-vă!
Un gigant al scrisului e pe cale să se nască!
IN MEMORIAM
CONVORBIRE CU AUTORUL ROMANULUI “AVENTURĂ LA PARIS”
Adam Simantov mi-a daruit “Aventura la Paris”, o carte care m-a impresionat în mod deosebit. Eram convinsă că el, autorul, există cu adevarat, (cît de credule putem fi, noi femeile !) pînă ce am citit cele scrise de Virgil Duda la rubrica “Jumatatea plina a paharului” pe care o gireaza în săptămînalul “Orient expres”. Surprinsă ca este vorba de un pseudonim, am încercat să ştiu mai multe despre omul real si am discutat la telefonul indicat pe contrapagina cărtii. Vocea sa era tărăgănată şi respira greu ca un om suferind.
Totuşi iată ce a ieşit :
B.M: Domnule Simantov, de ce aţi ales un nume de împrumut pentru a va semna cartea ?
A.S : Este o opţiune ca modalitate de diferenţiere fată de personalitatea mea anterioară, dar şi pentru că fabulaţia să fie complectă: nu numai povestirea, ci şi autorul sunt pure născociri.
B.M : Puteţi oare divulga secretul realitaţii ?
A.S : Am scris nenumărate autobiografii pentru fel de fel de “organe” de tip socialist, încît am o adevarată oroare de astfel de “marturisiri”; am să vă povestesc doar esenţa : timp de 36 de ani am funcţionat ca profesor la medicină din Timişoara, şi datorită “cerintelor” de tip comunist, am devenit “multilateral dezvoltat” : dascăl cu studenţii, medic cu bolnavii, cercetător în lumea germenilor, scriitor de articole şi cărţi medicale.
B.M : A fost dificilă trecerea de la realitate strictă, concretă şi obiectivă reflectată în scrierile de specialitate, la imaginaţia care îţi lasa un cîmp nelimitat de investigaţie ?
A.S : Literatura mondială cunoaşte mulţi medici scriitori (Rabelais, Cehov, Conan Doyle, Somerset Maugham îmi trec acum prin minte ,dar încă mulţi alţii), poate şi datorită faptului că lucrînd cu oamenii, au căpătat cunoştiinţe nebănuite despre infinitele faţete ale vietii. Să-ţi dezlegi gîndurile, să le laşi să se ridice în înaltul cerului pentru a privi nesfîrşitele ţesături croite de existenţa umană, iar apoi să le împărtăşeşti celor din jur, devine un minunat exercitiu al mintii omului.
B.M : Cînd aţi descoperit farmecul, plăcerea şi satisfacţia scrisului ?
A.S : Formularea este plină de poezie, caracteristica pentru Bianca Marcovici, pentru mine realitatea a fost alta : primul articol pe care l-am scris (infantil, cuminte şi nevinovat) a apărut în ziarul “Semnalul” pe la finele lui februarie 1940 şi a declanşat datorită comentariilor redactorului, un violent scandal si polemici virulente în presa românească, din care eu m-am ales cu o eliminare grasă; lecţia mi-a servit mai tîrziu, în epoca socialistă, cînd s-a combinat cu autocenzura şi astfel am constatat ca “nu pot fi de acord cu părerile mele” ; ca atare m-am ferit sa păşesc pe cîmpurile minate ale literaturii, iar gestaţia “Aventurii” a depăşit două decenii.
B.M : Ce parere aveţi despre dragoste şi poezie ?
A.S : Ambele poartă nevinovata aură a ispitei născută din dorinţa unor trăiri cum numai fiinţa umană le poate realiza; să nu uităm că noi oamenii, că tot ce este viu, am aparut pe lume datorită unei întîmplări, deci trebuie să fim fericiţi că am părăsit temporar neantul şi ne bucurăm de favorurile oferite de viaţă; să culegem tot cea ce ne poate face fericiţi, fără a dăuna altora, dar să ne şi apăram drepturile la existenţa; să nu ne părăseasca gîndul, că în ori ce caz, reintoarcerea în infinit este irevocabilă.
B.M : Sunteţi o persoană vîrstnică, oare ce impuls v-a expediat în aria literaturii ?
A.S : În universul restrîns al specialitaţii mele profesionale, m-am bucurat de o anume recunoaştere ştiinţifică la nivel naţional şi internaţional, cea ce reprezintă cea mai înalta răsplată; nu mi-am dorit şi nici nu-mi doresc mai mult, inclusiv dobîndirea unor galoane- groteşti la vîrsta mea- în domeniul literaturii. Publicind “Aventura la Paris”, aparent o scriere “uşuratică” sau /şi “simpatică”, am dorit să împărtăşesc cititorilor un moment de destindere, care le va da prilejul sa recepteze (totuşi) cîteva mesaje (doar vieţuirea în Israel reprezintă singura soluţie existenţială pentru poporul iudeu; readucerea în memorie a acelei ramuri, pe cale de dispariţie, a poporului evreu, sefarzii europeni, care au dat lumii oameni de seama ca Maimonide, Spinoza, Canetti si altii, sefarzii europeni urmaşii celor care au respins convertirea la creştinism şi maranismul, alegînd calea pribegiei; iubirea, stima şi demnitatea ca relaţii interumane, reflectate în comportamentul mîndru al tinerelor israeliene; drama individuală – care devine alegorică – a unei adolescente care pe calea revenirii în Ţara Sfîntă, îşi sfîrseşte speranţele şi zilele în tragedia vasului “Struma”( , ca sa le enumar pe cele mai importante. Vîrsta, ca şi talia, greutatea corporală, culoarea părului şi a ochilor nu pot reprezenta un criteriu de apreciere sau depreciere a unui autor.
B.M. : Ce ne puteţi spune despre nevoia de prietenie între scriitori ?
A.S : Sunt prea “tînar” ca să dau sentinţe, dar fiindcă şi scriitorii tot oameni sunt, socot ca prietenia constituie un liant care nu poate fi decît favorabil creativitătii.
B.M : Veti recidiva ?
A.S : Depinde de forul Suprem ! Daca El mă va solicita, cred ca înţelegeţi…..
B.M : Voi avea oare posibilitatea să vă cunosc personal ?
A.S : Onoarea şi placerea vor fi de partea mea; sper că în curînd, adică imediat dupa razboi.
*
Întîlnirea de după război nu a mai avut loc . Adam Simantov alias dr. Michael Elias
s-a stins din viaţă şi a fost înmormîntat pe 15 iulie, acum doi ani… Nu a mai prins Armistiţiu cu Libanul şi întîlnirea programată la ora 6! Fie-i Memoria Binecuvîntată (Z”L)
Bianca Marcovici
Droctorul a fost uitat dupa ce a creat o asemenea opera. Fiecare in Israel lupta pentru statuia lui si uita de ceilalti1 Unul scrie despre celalat, parca la comanda…statui ridicat fara importantza cuvenita a scrierelor lor. Da, fenomenul e clar…toti au amintir de pis pe hirtie dar pra putin ating apogeul createi efectie. Stimulentul virste nu-i imedica sa aduca la suprafatza in editura proprie fel de fel de scriei din vr4emea nenorocirilor, holocaustului, e un merit ca mai pot.Toti sunt de felicitat ca nu au uitat limba romana cit de cit.
rony