preluare din blogul Cezarinei
CEZARINA ADAMESCU:ÎNTÂLNIRI ROMANTICE ÎNTR-O OAZĂ DE POEZIE
de radubotis, at 12:59 am
Literatura | link direct
Exegeză
55 de poeţi contemporani. Pagini alese. Antologie de poezie coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART, Sibiu, 2010
Moto:
„Poetul, acest Prometeu neînfricat, deschide porţile
necunoscutului în căutarea spaţiilor pure, în căutarea magiei şi a povârnişurilor ispititoare… El este visătorul ce se hrăneşte cu propriul sânge nomad. Într-o lume a instabilităţii lucrurilor, a înfrângerii, rătăcind prin labirintul tenebros al sufletului – poetul simte nevoia să se confeseze. Poezia devine astfel o adevărată confesiune”.
-Valentina Becart-
Cine nu-şi doreşte o întâlnire romantică? Cine, în iureşul nebulos al cotidianului, nu are nevoie de un răgaz, prilej de tihnă şi bucurie lăuntrică, gustată pe îndelete, cu pipeta ca să-i simtă mai bine aromele?
Cine spune că nu mai e nevoie de Poezie, se înşeală amarnic. E nevoie, mai mult ca oricând. Poezia, doar ea îţi mai conferă o armură trainică împotriva săgeţilor, a lăncilor şi săbiilor care stau la pândă. Ea a fost, este şi va rămâne o STARE DE NECESITATE. Şi uneori, de urgenţă, o terapie absolut necesară, e TERAPIA CU LUMINĂ, e gura de oxigen care-ţi intră-n plămâni şi apoi, în fiecare fibră a inimii, trecând prin artere şi vene, până în vârful degetelor. Până şi piatra din drum are poezia ei genuină. Până şi spinii pot fi catifelaţi şi tandri. Sub scutul inefabil al Poeziei, graţie bunăvoinţei Valentinei Becart, s-au adunat şi convieţuiesc în bună înţelegere şi comuniune tainică, 55 de poeţi. Personalităţi diferite, stiluri diferite, vârste diferite, au devenit de aceeaşi statură spirituală. Egali în spirit, egali în dăruire. Fiindcă aşa au înţeles că se mai poate respira, într-un aer ostil care tot mai mult ne sufocă.
Cartea este închinată, unui poet de curând plecat dintre noi, spre „secunda unui timp infinit”, un visător din aceia care au dorit, prin versurile lui, să facă lumea mai bună. Şi a apărut, la Editura ARHIP ART, Sibiu, în luna februarie 2010, sub atenta coordonare a poetei Valentina Becart. Are o grafică şi o copertă originale şi foarte sugestive, semnate de artistul şi scriitorul Valentin Văran. Şi mai are, drept cuvânt de întâmpinare, un „Vitraliu în flăcări – în Numele Poeziei”, pe care, cucerită de ideea de ne aduna sub aceleaşi binecuvântate auspicii ale Poeziei, l-a alcătuit subsemnata.
Un cuvânt de bunăvoire din partea lui Mircea Mihăieş şi, absolut necesar, Cuvântul antologatoarei, care ne arată cum e „Să arzi pe altarul cuvântului”, până la mistuire, la fel ca arderea-de-tot din animale şi păsări, pe care o aduceau preoţii la Templul din Ierusalim, pentru a-L îndupleca pe Yahve. Valentina Becart ne asigură că această ardere este un privilegiu -nu tocmai la îndemâna oricui. Dar, flacăra care îţi luminează calea, merită din plin arsura degetelor călătorului, pentru că ea te ajută „a descifra prima taină a devenirii…” – aşa cum mărturiseşte antologatoarea.
Antologia debutează cu versuri din ciclul „Poeme becartiene” – în care autoarea se recunoaşte o jertfelnică Ană, cerându-i Meşterului Suprem: „Zideşte-mă/ în adâncul Creaţiei Tale / nu mă lăsa privirii – iluzorie pată…”(Nu mă arunca…în vâltoarea poemelor”). E aici un fel de jertfă mascată şi în pofida aparentei împotriviri, destinul poetic este acela de ridica altare din propriul trup şi din propriul suflet. Dar mai este şi o încleştare surdă a creatorului cu propriul lut zămislit de mâinile sale. Atunci, cere Zidarului din nou: „Zideşte-mă / în adâncul Creaţiei Tale /să-ţi fiu eu – muză şi flacără albastră – / ce-ţi vor sta de veghe / ca o blândă alinare / în nopţile de căutare / prin neantul identificării / cu fragilitatea gândului întrupat, /întrupat …” (Nu mă arunca…în vâltoarea poemelor tale).
Poeta îşi susţine punctul de vedere printr-o superbă pledoarie pentru poeţi şi rodul creaţiei lor: „…nu vă fie teamă / de rătăcirea / prin labirintul singurătăţii …/ Voi sunteţi măsura / sublimei cutezanţe / şi mărturia „ a toate” – / voi … / ce năzuiţi a săpa fântâni / spre a găsi izvorul / celei mai pure / creaţii … / Voi … /ce ştiţi a smulge / stâncii /aurul cuvintelor …” (Labirintul singurătăţii).
Valentina Becart face parte din acea stirpe poetică pentru care mecenatul artistic devine o imperioasă lege morală. Preocupată şi de propria creaţie, dar mai mult, cu deschidere spre celălalt, spre acea comuniune electivă zămislitoare de valori perene.
Personalitate complexă, umanist prin vocaţie, autorul multor volume de poezie, dar şi desfăşurând o rodnică activitate publicistică, AUREL POP, deschide cu adevărat antologia cu un generos şi semnificativ ciclu de poeme de sorginte panseistică în care se regăsesc idei şi imagini remarcabile precum „Omul poartă pe chip /Semnul punctului prăbuşit în el însuşi” ; „Ar fi trebuit să mă nasc / Univers ca să îl pot învinge / El mă vede mereu / Numai eu nu pot să îl văd niciodată” (Deschid un ochi ca să intru în el). Poetul e conştient că: „vine un timp /Să ne împărţim / Singurătatea noastră-n două / Aşa cum des se mai întâmplă / Mâini pustii îmi pun pe taler / Echilibru între zăpezi / Şi vina de la tâmplă” (Şi ni l-am pus emblemă în gură).
CRISTINA ŞTEFAN – oferă la rândul ei un grupaj liric care o defineşte. Fiorul liric este aşa cum mărturiseşte autoarea: „Este-nrădăcinarea albastrului din mine/ Măreaţa lui absorbţie de vid” (Ochi albaştri).
Poeta nu se sfieşte să spună că trăieşte permanent cu ţara în inimă şi că nu poate uita nicicum meleagul naşterii sale: „ Ţara Haţegului / Mă reîntorc, an după an, acasă / Şi bat la uşa pădurilor de brazi./ Haţegul, ţara pururea mireasă / Istoricului dac, efigia de azi. (…) / Mai cântă aştri de credinţă-n Densuş /Şi în cetăţile de la Costeşti şi Deva / Tu doar aici în semnul crucii însuşi / Închini mileniilor dace seva. /Hotarul netrecut în munte Retezat /Îşi plânge-n lacuri albe Mureşul de sus /Atâtea haturi scoase la mezat…/ Prinosuri antice acelui dac răpus. (…) /Zamolxis încă râde morţii reci / Şi-n calendarul soare curge ţara /Haţegul e nucleul ei din veci / Şi bunii daci cărarea ei, amara. / Mă-ntorn mereu pe-acest tărâm de vrajă /Mustesc pământuri şi păduri istoric / Sunt doar o urmă, umbra lor în mreajă /Şi scriu o literă în dacul hronic…”
Nu e uşor, aşa cum mărturiseşte poeta, să-ţi faci din viaţă un poem. Dar Iubirea te ajută să faci acest lucru. Şi iubirea de ţarina sfântă poate fi acest temei care să te prefacă pe ţie însuţi într-un poem nesfârşit. „Nu sunt poet. / Dar sunt acasă /Sunt ale mele pâinea / Şi vinul de pe masă. /E-al meu ulciorul înflorit /Cu meşteşug, / Îmi place cântecul / De plug. / Iubesc / Şi cânt cu tot / Ce mă-nconjoară / Şi-mi fac din viaţă /Un poem / Aici, la mine-n ţară.” (Ţara).
Editorul, prozatorul, poetul şi publicistul maramureşan ALEXA GAVRIL BÂLE vine cu braţele pline de miresme ale Clipelor de demult: „… în ochiul tău / nădejdea, precum o iederă năucă / (…) în stăruinţa florii de a deveni adiere /o minusculă /elegie /în strănutul unui cosaş /când stârneşte miresmele iernii” (Clipe de demult). Elegii în ton panseistic precum: „Întoarcerea întâmplării /o divină repetiţie a nemuririi” (Cutia de lemn) provoacă la meditaţie şi rememorare.
Poetul în ipostaza de jertfelnic continuă să străbată întinderea deşertului într-o continuă ardere: „cumplită e nevinovăţia jertfei / nu am mai primit nici o veste din deşert /port la gât eşarfa morganei /mi-am trădat certitudinea /în faţa oglinzii” (Cutia de lemn).
Alexa Gavril Bâle este un maestru al metaforei pe care o mânuieşte cu pricepere şi har. Prin definiţiile panseistice, scurte, cu parfum aforistic, el reuşeşte să chintesenţializeze o stare, un sentiment, o imagine. Ex. „tot înţelesul e în suflet / în forma lui de pasăre albă / în ziua de după viaţă” ; „virtutea o obişnuinţă a privirii”; „ochiul are senzaţia risipirii /o viaţă şi încă o zi / o falsă parabolă a dominării / maimuţa purtând cnutul în bandulieră” (O teamă a începutului).
De asemenea, puterea de a metamorfoza cuvântul îl poate face pe creator – stăpân pe o împărăţie spirituală: „destinele trezesc noaptea din somn / peste meridianele încolăcite / o întreagă geografie a oboselii / şi adevărul călătorind / îmbibat cu sudoare de cal urcuşul derutant / limitele mascate ale putinţei / cifra devenind amăgire.” (Cifra unu ca poem).
Preocupat de Timp şi în chip deosebit de Clipă, A.G. Bâle îşi propune prin poezia lui, supunerea teluricului în faţa nemărginirii care se numeşte eternitate: „când totul e aproape gata / când inchiziţia lacrimei /ţi-a trasat viziunea sentinţei / te laşi redus la geometria / figurilor crispate / sedus de albastrul verzui / din ochii viperei / de vârful cozii ce mişcă / precum pendul unui orgoliu / până după apus /continuă să fii /o întâmplare banală a numelui tău” (Clipe întârziate).
Simbolistica pendulului este evidentă. Discursul său liric este impregnat de imagini metaforice uneori eliptice de verb ori de substantiv, dar care sugerează ideea pe care o aşterne cu dezinvoltură.”la raza lămpii fluturii murind / învaţă un preţ / mai mare decât al zborului: lumina /pe seară, încet coboară /ca pe umedul trunchi /al unei buturugi / bălţată ca o salamandră, speranţa /bătăile inimii /singura, mai nouă / retorică despre poezie” – (Speranţe bălţate şi lumină) – o definiţie superbă a retoricii poeziei.
Proaspăt debutanta ANA URMA – oferă câteva mostre din File de jurnal fără sfârşit, poezie creştină în care-şi formulează Crezul artistic şi poetic în acelaşi timp, în versuri de o gingăşie aparte, cu o simbolistică în care culorile albastru şi verde domină imagistica. „Pe drumul meu spre neuitare, / Sfielnic îmi predau privirea, / Adânc albastrului de dinlăuntru, / Şi-nvăţ supus tăcerii alfabetul.” (Albastru).
Reînnoirea naturii coincide cu împrospătarea sufletească datorată suflului divin care bate necontenit precum aripile îngerilor care ne păzesc: „Din tainic bob va răsări un altul, / Ce a ‘nflori sub roua din Înaltul / Şi îmi va scrie-n piatra de hotar, / Cu-aripa-I sfântă psalmi de dor, / Să-mi ţină pasul devenirii drept, / Tot căutând să fiu mai înţelept, / S-adun podoaba cuvintelor divine, / Din straiul alb al vechilor poeme / Gătită arma rugăciunii ca un nimb, / Să cuceresc, un ultim pisc s-ating…” (Albastru). Apare aici semnificaţia şi simbolistica rodirii, atât naturale, cât şi spirituale, care nu e altceva decât creaţia. Autoarea îl vede pe Poet în ipostaza de „străjer în lan de in sălbatic” care păzeşte scrisul încrustat pe o piatră solitară:
„Ca un străjer în lan de in sălbatic, /Păzi-voi pietrei scrisul singuratic, / O mână nevăzută zarea mi-a deschide, / Luminii să ridice o ultimă hlamidă / Şi-atuncea când voi fi învăţat destul, /Din vechi tipar luat cu împrumutul, / Va răsări sublim din fostele cuvinte / Albastru iris… de Tine să asculte!” (Albastru).
Poetă a reveriei naturii, cu suave imagini metaforice legate de anotimpuri şi de soarta trecătoare a omului pe pământ, Ana Urma vede în desfăşurarea ciclului cosmic al anotimpurilor, o lecţie de viaţă necesară omului: „E lecţia vieţii de ceruri trimisă, / Parfum de sfârşit cu ultimă boare, / Căderea mai lină e parcă surprinsă / De somnul cel dulce numit resemnare.” („…Adăpostul divin”).
În toate manifestările naturii, în toate acţiunile omului Ana Urma caută însemnul divin…adăpostul sub care îşi găseşte liniştea. Autoarea are un ciclu întreg de poezii de toamnă, acest anotimp fiind afin simţirilor sale poetice.
Autoare originară din Moldova, dar trăind în Haifa Israel, BIANCA MARCOVICI şi-a câştigat prestigiul la numeroasele reviste literare la care a avut prestaţii încă de la începutul anilor ‘80, fiind luată sub oblăduirea lui Geo Dumitrescu. Având un palmares impresionant de cărţi publicate, în româneşte ori în ediţii bilingve ori multilingvistice, Bianca Marcovici a fost distinsă cu înalte premii, printre care: -Premiul “N. Palty-A.C.M.E.O.R., Tel Aviv, 1999 (pentru întreaga activitate literară şi volumul “Amprente, Editura Papyrus, Tel Aviv” ); -”Diploma of Honor “, The 3 rd Word Congress of poets for PoetryResearch and Recitation 2001 ,Iaşi ,Romani, July 21-24, 2001, -Poeta primeşte premiul” B.Fundoianu ” (Benjamin Fondane) pentru întreaga activitate poetică, premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, Tel Aviv,4 decembrie 2006.
În Antologia de faţă Bianca Marcovici vine cu o selecţie riguroasă din cele mai reprezentative poeme antologice ale sale, cu titluri parabolice ori axiomatice, care fac din lirica sa una filozofică şi de idei. Un ton ironic-amar domină versurile şi reflectă starea omului de azi: „Azi avem libertatea să ne sufocăm / chiar şi când deschidem larg geamurile (…) / Azi avem libertatea să tăcem sau să ignorăm / ce e-n jurul nostru, / nici nu-mi cunosc vecinii pe nume / sau unii din colegi / Plec dimineaţa şi mă întorc seara … /în cuibul izolat de pe Muntele Carmel /căutând cu scrupulozitate drumurile întortocheate, / verdele nears de teroriştii focului / sau copacii înfloriţi. /Acum e alt Acum … plin de el, intransigent, / duplicitar… monologând pe undele virtuale, /siktir, fără poezie, fără acoperirea păsării colibri!” (Libertatea să ne sufocăm).
Un om ameninţat, un însingurat, un individ care nu mai caută frumuseţea ci necesitatea, un om al cărui cuvânt de ordine este supravieţuirea. Sufletul lui se perverteşte încet-încet şi nu mai aspiră la lucruri spirituale, ci la cele telurice. Un om care-şi pleacă privirile chiar şi atunci când merge pe stradă, asuprit de griji şi singurătate, cineva care nu-şi mai găseşte nicăieri locul pe acest pământ – iată acest portret pe care Bianca Marcovici încearcă să-l înfăţişeze privirilor noastre ca fiind omul modern al societăţii actuale. Sigur că arta încearcă să militeze pentru alte repere, să-i îndrepte atenţia de la cotidian, dar în cele din urmă este şi ea înăbuşită de valul uriaş de agresiune şi de indiferenţă la care suntem siliţi să asistăm zi de zi şi care ne macină sănătatea şi conştiinţele. Nevoia de frumos, de sublim sub formele artei este azi, cu atât mai acerbă, cu cât primejdiile de a ne pierde sufletul sunt mai mari. În aceste condiţii, poeta nu poate să nu aibă fiori nostalgici după vremea când poezia era regină între arte şi nu umbla ca astăzi, în zdrenţe, cerşind un coltuc de Lumină, de timp, de încredere. „La Iaşi a fost altceva -pe vremuri la / mine se adunau toţi poeţii /la un “pahar de vorbă” dulce sau amară, /visând la partea cea plină a paharului, /spart în cioburi, mai apoi, /de cei care ne manipulau Lumina, /după Cenaclu de la Casa Pogor! / Plecaţi pe alte meleaguri după 1989 /Citindu-ne din ce în ce mai rar.” (Libertatea să ne sufocăm).
În ipostaza actuală, universul kafkian tinde să-l alieneze pe individ care se trezeşte într-un labirint fără ieşire şi nici nu are firul Ariadnei pentru a găsi vreo ieşire. E o situaţie similară cu sufocarea, cu spaţiul concentraţionist al camerei galbene, cu atât mai asupritor cu cât nu există nici o ieşire. Autoarea surprinde cu maximă luciditate stările de angoasă şi anxietate specifice omului contemporan, bolnav de sine însuşi. O stare de exasperare existenţială un anume mal-de-vivre răzbate dintre rândurile şi din pauzele de respiro ale versurilor Biancăi Marcovici şi aceasta, datorită imensei responsabilităţi pe care şi-o asumă poeta, nu numai de a descrie imagini frumoase din natură, ori chipuri încântătoare ci de a zugrăvi realitatea, aşa cum este. Scrierea sa este un strigăt tăcut, o scriere în genunchi, o implorare, un semnal aproape agonic că Timpul nu poate fi decât pe sfârşite: „Vă scriu ca şi cum m-am aşezat / pe vioara mea… mutilând-o / gâtul, căluşul de miere / şi popul, corzile care au pocnit. / Vă scriu că mă uit la ea ca la o păpuşă rănită / iar pata de culoare spre roşu / s-a aprins şi mă arde-n suflet. / Nimic nu dă timpul înapoi / iar tu te desfaci în mii de bucăţi / de lemn cremona. / nu încerca să-mi vezi mâna / care o mângâie…” (Parabolă. (desen animat). Se probează faptul că Poezia este, nu numai un panaceu, dar şi o efigie, un steag alb pe care poetul îl foloseşte pentru a modera, pentru a împăca lumea şi a aduce pacea între oameni.
Subsemnata semnează în această antologie 8 sonete pierdute şi regăsite, 8 sonete de dragoste, asupra cărora las cititorilor privilegiul de a le analiza.CONSTANTIN P. POPESCU – la rândul său oferă cititorilor esenţa lirismului său într-o selecţie de poezii. Semnificativă este poezia „Căutătorul de nimic” pe care o redăm integral: „Căutătorul de nimic înălţa către cer / Mâini de copaci, respira prin vânt / Şi plângea uneori prin oceane albastre, / Neştiind ce caută. / „Caută şi vei găsi”, îi spuseseră. /-Ce să caut, Doamne ? /Eu sunt Căutătorul de nimic. / Prin mâini de copaci, respiraţii de vânt / Şi lacrimile mari din oceane albastre / „Caută şi vei găsi”, i s-a spus. / -Ce să caut, Doamne ? / Eu sunt Căutătorul de nimic. / A coborât Căutătorul / În adâncimi nepătrunse de oameni, / A urcat în ceruri încă neatinse, / Apoi rătăci mult Căutătorul de nimic. / – Ce să caut, Doamne ? / Eu sunt Căutătorul de nimic. / Şi tot astfel, prin mâini de copaci, / Respirări prin vânt şi plângând uneori / Prin lacrimi grele de oceane albastre, / Căutătorul de nimic găsi într-o zi / O floare. / Se rugase floarea cu mâini de copaci, / Respirase prin vânt şi plânsese adesea / Cu lacrimile mari din oceane albastre, / Căutându-l pe Căutătorul de nimic. / „Caută şi vei găsi”, îi spuseseră.”
Acest poem-parabolă ilustrează deşertăciunea căutărilor umane, în toate lucrurile anume, a esenţei vieţii, când, de fapt ea există în noi şi în jurul nostru şi foarte rar se descoperă în adevărata sa valoare. Un poem foarte interesant, tot sub forma parabolei este „Judecătorul”: Între adevăr şi minciună / Singur judecător şi drept /E copacul. / Între cel furat şi hoţ / Singur judecător şi drept / E copacul. / Între ucis şi ucigaş /Singur judecător şi drept / E copacul. / Să nu tăiaţi copacul. / Singur judecător şi drept / Nu e omul”.
O contribuţie remarcabilă în economia acestei Antologii lirice o are poetul spaniol CORIOLANO GONZALES MONTANEZ. Câteva eşantioane din creaţia poetului spaniol Coriolano González Montañez (n. 16 martie 1965 în Santa Cruz de Tenerife, licenţiat în filologie hispanică), în tălmăcirea noastră, au fost găzduite, cu un timp în urmă, de revistele “Universul literar “, “Banat “, “Agero”, precum şi pe “Reţeaua literară”.
Eugen Dorcescu îi face o prezentare la o antologie de autor, intitulată El viaje – Călători. De asemenea, este cuprins în volum şi un Comentariu becartian, în limba română, dar şi în tălmăcirea distinsului Eugen Dorcescu.
Grupajul de versuri oferit ne aduce aminte de, nu mai puţin celebrul Jaques Prevert şi de lirica sa extraordinară de introspecţie a eului şi a înconjurului, a sufletului uman, prin mostre de analiză psihologică a stărilor la care este supus. „În zori, singurătatea: Am bănuiala că lumea conspiră / spre a mă face fericit./ J. D.Salinger // NOAPTEA ACEASTA nu mai există. / Am căutat-o în toate ploile / sub umbrelele cuprinse / de surpriză / în tot sângele / la mijloc de drum între moarte / şi trupul tău. / Am încercat să mi-o închipui / într-o unică lacrimă / ca pe un şarpe veninos / încolăcit la gâtul meu. / Şi totuşi toate drumurile / au uitat iarna nomadă / ca şi cum n-aş fi scos-o / cândva din buzunarele tale / ca să te chirceşti în ochii mei. / Este cert / atât de uscat este aerul / că în cele din urmă m-am ascuns de râsul tău / poate ca să nu mă găseşti niciodată / dacă e să mă aflu în sipetul tău de catifea / aşteptând buzele tale păduratice / limba ta timidă. / Chiar şi aşa m-am pierdut / în visele tale de melc / fiindcă noaptea aceasta nu mai există / nu a existat niciodată / şi crede-mă că aş fi vrut / ca ea să fi existat pentru tine. / Dar urmele tale au înghiţit totul / precum nisipurile mişcătoare / iluminate de unica lumină / a unui felinar. / Unde te vei afla peste o mie de ani? / te-am întrebat fără să-mi dau seama / că tu nu mai existai / şi poate că nici n-ai existat vreodată.”
Autorul, într-o continuă căutare, aspiră la starea ideatică a celui a cărui existenţă dăinuie prin opera lui. Şi în acest sens, versurile de mai jos sunt semnificative: „mi-e greu să sechestrez / unul singur dintre cuvintele tale / ca şi cum între noi / ar exista un imens zid de cristal / unde m-aş reflecta eu însumi / eu cel ce caut numai un ungher / unde moartea să nu mă mai surprindă niciodată”. (Nici un loc în Paradis).
Foarte adesea, Coriolano Gonzales Montanez strecoară printre versuri, aforisme, axiome, panseuri lirice care dau un farmec şi o greutate scriiturii: „Soarele nu despică memoria / nici vederea pe care înţelepciunea o încredinţează / Nemuritorilor”; „Numai eternitatea este imuabilă”; Numai sacrificiul va veghea / prin visele noastre”; (Întâlnire în piatră); ş.a.
VELEA COSTEA, îşi face un autoportret original: „sunt un semn / Impregnat / într-o sticlă de lampă.” (Duet)
Preferând poezia de respiraţie scurtă, Velea Costea ajunge mai uşor la esenţe, înlăturând verbiajul de prisos care se practică încă în poezia de azi.
Iată un motiv de Meditaţie: „Scârţâie / scripeţii vremii / rostogolind în mine / milenii…”
Căutările permanente ale poetului se transfigurează în metaforă:
„orbecăi prin mine / printre liane străine / să caut săgeata divină / înfiptă / în toamna zăpezilor / fără vreo vină” (Iubire).
Muziciana CRISTESCU EMANUELA MARIANA – ne înfăţişează o selecţie din volumul „Conversaţie de seară” în care autoarea are colocvii spirituale cu James Joyce, Garcia Lorca, W.Whitman, discuţii filozofice despre condiţia omului de azi.
Poeta face referiri livreşti la marii clasici cum este J. Prevert, pretext pentru imagini poetice încântătoare: „Urme de paşi în grădină / ori pe la subţioara visului / nu se mai văd… / Cocorii s-au topit / în catedrala de lapte a ceţii. / Crizanteme roşii precum / aripile lui Icar, / bezmetice, / arcuiesc / peste Alcatraz / poeme – toteme. / Singur, / ochiul acela, / cândva azuriu, / atoatevăzător, / coboară tiptil, / ca o umbră, / spre depărtare se prelinge…” (By-Pass).
Fie că sunt pasteluri, fie elegii, fie poeme de dragoste, creaţiile acestei poete sunt remarcabile şi reflectă o conştiinţă artistică matură, sensibilă, responsabilă.
CRISTIAN LISANDRU – este cel care spune despre sine: „… O auto-căutare continuă prin labirintul care sunt…” şi „Dacã speranţa moare / ultima (totuşi, moare), demnitatea nu trece niciodată Styxul…” (Despre mine).
Poezia de dragoste este cea mai bine reprezentată şi se remarcă prin consideraţii originale asupra acestui simţământ:
„… Distanţa cea mai scurtă dintre două inimi / Se concretizează într-un gând /
Trimis cu viteză năucitoare… / Ne mângâiem prin şoapte rostite / Din interiorul dublei singurătăţi / Şi transformăm întâlnirile scurte / În paradoxale revelaţii sentimentale / Care confirmă teoria / Că destinele paralele / Se pot întâlni / În convergenţă neanticipată…” (Convergenţa destinelor paralele).
Cristian Lisandru excelează în poezia de dragoste pe care o cultivă cu nonşalanţă şi cu o dexteritate remarcabile.
Adept al poeziei umoristice şi al poemelor cu formă fixă de respiraţie niponă,
DAN NOREA – vine cu un grupaj de versuri satirice, între care se remarcă o parodie după Mircea Dinescu: „Sunt tânăr, doamnă”:
„Programator sunt, doamnă: parodie la „Sunt tânăr, Doamnă” (Mircea Dinescu) (dedicată colegilor mei din promoţia 1972) / Programator sunt, doamnă, ţin minte pe de rost / Cartela de comandă, o am şi-acum în sânge. / De Felix-ul gigantic la care eu am fost / Softistul cel mai tânăr, şi-acuma doru-mi plânge. / Programator sunt, doamnă, programe-am scris destul, / Fortran, Cobol, Assiris, frumoasele limbaje, / Azi par hieroglife. Atuncea, nesătul, / Cu liniile sursă umpleam kilometraje. / Programator sunt, doamnă, scriam aşa duios / Încât în tura-a treia, din sfârcuri de cometă / Sugeam cafea amară şi aduceam prinos / Când îmi ieşea testarea, o largă piruetă. / Programator sunt, doamnă, programator bătrân, / Am învăţat şi Windows şi Linux, chiar şi DOS, / Dar timpul este astăzi atâta de hapsân / Încât nu-mi dă răgazul să-mi fie de folos. / Programator sunt, doamnă, şi totuşi nu-nţeleg. / După o viaţă lungă ce-am dus-o împreună, / Cu un mesaj de-adio pe monitor m-aleg: / – Rămâi programator pe viaţă. Noapte bună !”.
DAN SÂRBU – oferă un grupaj original de „Gânduri răzleţe: … dă-mi mie somnul tău fluid, / iar tu opreşte-te să te / împuţinezi / când timpurile îţi zâmbesc perfid; / trezeşte-te, să / nu te-nstrăinezi…! / … sunt prizonierul dintr-un măr de ceară / ce-aşteaptă veşnic fulgul de lumină / ce se-ncăpăţânează să nu vină / în iarna ce / se pregăteşte să apară…”
Grupajul propus conţine multe poeme patriotice cu titluri foarte inspirate: „Dimineţile patriei”; „Trecutul la prezentul viitor”; „Sentimente româneşti”.
DELIA STĂNILOIU – un nume cunoscut în media reţelelor literare, oferă în grupaj compact de poezie meditativă, de dragoste şi de inspiraţie religioasă.
„Mă dor toate lucrurile acestea, / Care nu cuvântă. / Tăcerea lor, /Mă înspăimântă. / Şi clipele grele, / Mă umilesc, / Lovind în tâmplele mele. / (…) / Unde eşti soare, prietene, / De dragul tău, / Mi-aş trage copilăria / Mai spre tâmplă, / Să nu mă mai doară / Tot ce se-ntâmplă / Şi să privesc cu / Mirare şi vis, / Hieraticul dor, / Ce-mi zace / Acuma ucis.” (Cadenţă).
Visuri, deziluzii, aşteptare, păreri de rău, amintiri, renunţări, singurătate, angoasă, fac parte din universul acestei poete, transfigurate artistic în poeme în stil elegiac ori, când exasperarea este peste măsură, în versuri în ton autoironic.
DELIA VALAHE – pe lângă universul magic al poveştilor pentru copii, a descoperit şi lirica intimistă. Universul său lăuntric este populat de himere, de vise stranii, de iubiri pierdute şi de căutări de sine aproape dureroase.
„Să vii şi să vezi / Că numai totul e la fel şi nici totul nu mai e nimic / Un mic susur de regret / Decât că aştepţi să cazi în gol / Gol de tinele de ieri ca o impresie.” (Pătrate de suflet).
Căutarea dureroasă a iubirii perfecte lasă urme şi deziluzii: „Semne în întrebări:Azi noapte m-am despăturit în mii de culori / Şi ţi-am desenat o scară de adevăruri. / Corpul meu fila ca o lampă în prag de furtună / Şi transparenţa mea / Mima un semn de întrebare. / Un cerc de roci magnetice îmi survola sufletul / Şi se ciocneau între ele / Într-un scrâşnet de dinţi. / Atunci am văzut că luna nu mai e lună, / Că stelele sunt prea mari ca să-mi încapă în palmă /
Şi că eu este un eu în formă de zâmbet.”
Cel mai tânăr dintre poeţii antologaţi, DORU EMANUEL ICONAR, născut în 1994, abia elev, cu o activitate lirică bogată, premiant al mai multor concursuri de poezie, surprinde cititorul cu maturitatea gândirii artistice, mult peste vârsta lui biologică: „Dintre zile / sunt geamăn / înger modern / neatins de prezent / peţesc cuvinte / între ieri şi acum / răscolindu-mă”.
Un condei deja exersat, cu un bogat palmares publicistic şi cu un stil propriu. Este o tânără speranţă în poezie şi e bine că e luat în considerare ca un viitor poet de prestigiu.
ELENA ARMENESCU-CIUHRII – o poetă cu un impresionant palmares publicistic, adună între copertele Antologiei de faţă o selecţie de versuri remarcabile. O poezie a aspiraţiilor iniţiale, cu idealuri înalte, perspective largi şi viziuni artistice fără egal. Condei exersat, ajuns la o anume maturitate artistică, Elena Armenescu Ciuhrii, delectează cititorul cu un regal de poezie în stil modern, fără a neglija stilul clasic, experimentele respirărilor de gând nipon, poezia cu formă fixă şi în genere, toate subspeciile genului liric, exersate la un nivel elevat, fără a ocoli trăirile afective.
„Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi / Te aduc nălucă sub aceeaşi copaci / Aerul se tulbură, clipa lovită / Aduce zvon de îmbrăţişare. Aş zbura… / – strigă-mă! Ţi-am spus; şi a răsărit / curcubeul lângă suflarea amiezii / Tăcerea devenise o dungă subţire / printre armonii jefuite de cântec. / Când eşti departe / Rosteşte-mă încet, tandru / cu numele meu întreg de zidire / Cheamă-mă să te aud! / şi ai să vezi cum o petală / Iţi va mângâia umărul. / Deasupra / Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge, / Când amurgul ţi-aleargă rătăcirile / Ducându-te lângă privighetori. / Departe, în jurul pământului, între nelinişti / Rosteşte-mă cu inima uneori!” (Rosteşte-mă).
Dimensiunea spirituală se reflectă în poemul „Înzeire”:
„tu nu mai eşti tu/ eşti orgă, flaut, harfă, ce / abia atinse, stau aproape / de gura înfometată / de cântec, de vorba şoptită, / de răsuflarea / care ninge flori de măr. / dangăte în clopote / de aur / înzeiesc ochiul, / fluvii ascunse primesc / freamătul plopilor / slobozind unda înstelată care / în biserica trupului / devine dans argonautic. / De ce atâta suferinţă Totuşi…?!”
Mitul jertfei pentru creaţie revine cu pregnanţă şi în poemele acestei autoare.
„Şi împuţinată m-am simţit / Lipsită / De piatra care ţinea temelia / Zidirii mele în poem / cea care mă arăt lumii, / cu însetările, / cu flămânzelile, / cu trupul gol, / cu pieptul deschis / ca la operaţia pe cord / Eu asemeni vouă sunt, / să vă puteţi vedea, / ca într-o oglindă / interioarele inimii / în înflorirea lor ascunsă / în gând / eu asemeni vouă sunt… / să vă ştiţi cum sunteţi / cum nu sunteţi”. (Cartea Sfântă).
Cinstirea înaintaşilor concretizată în respectul faţă de Istorie, reiese din multe poeme ale Elenei Armenescu. Unul dintre ele este „Memoria statuilor”: „Trebuie să urci până dincolo de ultimul popas / Să laşi să curgă-n tine zările, cu fiecare pas / Ca să simţi toate acestea şi multe nenumite / Păstrate din moşi strămoşi, încă vii, trăite / Nu-ţi trebuie mai nimic, doar să te fi născut / Şi să rămâi diamant la temelia acestui ţinut!”
Lirica Elenei Armenescu are şi o dimensiune spirituală transfigurată în Psalmi ori în poeme de factură religioasă.
ELENA PĂDURARU – aduce cu sine un mănunchi de versuri în ton elegiac ori de pastel, din care remarcăm: „Sunt clipe din tolba sorţii noastre, /cu parfum de liliac ce s-aduna în noi…” Autoarea este în continuă căutare a tonului propriu: „Perpetua căutare: Lipită de aripi-gând / în zboruri de condor, / mă adâncesc în cerul meu, / căutând cu speranţă în zare / puncte de orientare. / Am trecut cu ochi temători / prin nourii vieţii, / încercând să răspund / ecoului din mine, / care vine / parcă îl simt, vocea-i aud, / deşi, ceaţă e de gânduri scunde. / Şi totuşi, planez / prin ceaţa din mine, / căutându-l pe Sine, / poate într-o zi / îl voi găsi sau, / mă va găsi.”
Autoare a volumelor de versuri: „Castelul îngerilor” şi „Simfonie crepusculară” – ELEONORA STAMATE oferă un grupaj de versuri pe care le transcrie şi în limba engleză.
Încă din deschiderea ciclului, poeta îşi face un autoportret fidel, mărturisindu-şi sieşi şi apoi, cititorului: „Autoportret / Am iubit ochiul nisipului răvăşit, / cu miros de migdale, / privire peste fereastra din coapsa ta, / am iubit paşii topiţi în beţia ninsorii, / pierdută printre arborii fără număr. / Am iubit clipele nelămurite / din neobositul anotimp / măcinat de naşterea cuvintelor / pe înserat. / Am iubit apele sprintene / ce se revarsă în dimineţile venelor mele. / Am iubit iedera / ce năştea ochii păsărilor din amintirile / cu poveşti norvegiene, / am iubit nopţile săpate în tălpile zmeilor / ucişi în cuvinte, / am iubit ploaia, fulgerul, / mistuitor ecou în cetăţi / am iubit văpaia de stele, pajura / am iubit iarba, fecioarele / cum se jucau de-a v-aţi ascunselea / cu asfinţitul, / am iubit razele / muşcând din pântecele norilor, / florile sugrumate de soare. / Am iubit cărările neumblate, / sânii zorilor cum fugeau năuce de singurătate. / Am iubit felinarele lăcrimând noaptea, / când păsările cu aripi de toamnă intrau / în viaţa mea, / am iubit agatele, oglinzile, stelele, / cuvintele atinse de fluturi, cuvintele… / Am iubit? Am iubit, am iubit… / Dar… ce n-am iubit, ce n-am iubit, / ce n-am…?”
E mai mult decât un autoportret liric, e un portret sufletesc în care autoarea îşi expune preferinţele. O evocare emoţionantă îi face autoarea poetului, de curând dispărut, Grigore Vieru, pe care-l aşează pe o bancă, alături de Mihai Eminescu, sub marama cernită a Limbii române:
„Printre lacrimi… / Plouă cu lacrimi / peste marea limbii române, / Eminescu l-aşteaptă pe-o bancă / pe Grigore Vieru… / Plâng amândoi sub marama cernită / a limbii române…În legământul limbii de soră, / El, Eminescu l-aşteaptă / pe Grigore Vieru / într-o clipă încărcată / de roua divină. / Iar Grigore l-ascultă, l-ascultă, / lăsându-ne nouă / ochii în lacrimi / de rouă polară… / Ei, Grigore Vieru şi Mihai Eminescu / pe-o bancă-mpreună…”
Dragostea pentru Eminescu răzbate şi din alte poeme ale autoarei.
ELISABETA IOSIF – ziaristă de marcă, prozatoare, eseistă, poetă, realizatoare de emisiuni radio, vine în antologie cu un ciclu de poeme sintetizate în puţine versuri, dar pline de miez, pasteluri şi poezii în care-şi dezvăluie iubirea faţă de oameni şi de tot ce o înconjoară.
Se remarcă: „Peisaj marin / Dimineţi lascive, cu ochi roşietici,/ Nuduri, cai, pescari, în priviri bezmetici / Cafenele, bărci şi tornade-n zare / Văd grădini în flăcări, mirosind a mare. / Se topeşte ziua, pe cruce aflată / Mă închin la vatra soarelui din coastă / Marea îmi cuprinde glezna, cu iubire / Şi mă las ca pradă. Zboruri în privire. / Brazdele-s adânci, pe obraz suav /
Orchestre se-adună într-un sunet grav. / Roşu, auriu, verde şi turcoaz, / Prefaţând o seară, aflată-n talaz.” O poezie picturală, odihnitoare, caldă, binefăcătoare sufletului. Aceleaşi culori invadează ochiul şi în poemul dedicat lui Brâncuşi:
„Potecile lui Brâncuşi / În suflet am livada înflorită / Şi-ascult durerea sa, prin mii de muguri / Ca o povară stă, „Măiastra” adormită / Şi cântă piatra. Noi construim pe ruguri. /Mă năpădeşte galben-violetul / Şi-apusul. În oglinda unei ape, / Culege stele. Şi le varsă-n noapte. / El mai preface-n fulger, „Infinitul” / Brâncuşi mai bate roşietic piatra / Şi-mbrăţişează veşnic „Nesfârşitul” / Doi tineri, mai sărută încă, „Poarta”.
„Sunt un om care vine dintre oameni şi se îndreaptă tot către ei. Viaţa cu bune şi rele este sursa mea de inspiraţie” – se autoprezintă FLORA MĂRGĂRIT STĂNESCU, încă de la începutul grupajului său de versuri, după care îşi defineşte Crezul poetic: „Poezia este de fapt o foarte adâncă fântână, / de vise, de lacrimi, de dor sau de haz. / O apă ce spală suavul obraz, / în lacrimi de suflet şi har. / Un tumult al inimii, ce cântă sau jeleşte,/ o iubire ce începe sau se sfârşeşte, / în anotimpuri răzleţe, vise şi gânduri măreţe.”
Modul direct de adresabilitate către oameni arată că Flora Mărgărit Stănescu are o deschidere largă spre lume şi spre semenii săi, dorind să le împărtăşească din propriile sale trăiri şi să-i atenţioneze asupra primejdiilor acestei lumi:
O! voi oamenii mari / ai lumii, / vegheaţi copiii, / ce se joacă cu focul, / salvaţi TERRA astăzi, / ajungă-vă jocul, / daţi lumii / odihna şi pacea, / destul de forţat / vi-i norocul.” (Oameni ai Terrei).
Poemele sale, nu lipsite de oarecare fior de didacticism, şi de dramatismul şi îngrijorarea specifice unei mame care-şi apără pruncii, sunt umaniste, sensibile la durerile lumii, aşa cum se arată şi poeta. Apelul la salvarea Pământului o apropie de spiritul Mariei Banuş. Ajunsă la deplina maturitate şi înţelepciune, Flora Mărgărit Stănescu poate spune că a înţeles rostul său pe lume: „Serenitate / Sunt şoapta pârâului clipocind printre stânci, / Un simplu om înotând prin noianul de gânduri / adânci. / Sunt aurul holdei de grâu stropită cu maci, / Sunt glasul conştiinţei ce-ndeamnă să taci. / Sunt arşiţa verii-ostoită de ploi, / Sunt şoapta ce-auzi povestind despre noi. /Sunt drumul de coastă străbătut doar în doi, / Sunt un pas şovăielnic ce-ar duce spre noi. / Sunt frunza ce cântă al crengilor rod, / Sunt raza de soare rămasă zălog. / Sunt marmura iernii troiene ningând, / Sunt unda suavă-n izvor îngânând. / Sunt lacrima cerului pe obraz de câmpie, / Sunt doar un vers, într-o poezie.”
Prezentă pe majoritatea blogurilor literare cu poezii şi la editura Online cu câteva volume de versuri şi proză, Flora Mărgărit Stănescu – se afirmă tot mai mult în peisajul literaturii de moment cu intervenţii remarcabile.
Un destin nemilos l-a smuls brusc pe ieşeanul GABRIEL MATRANĂ în 7 ianuarie 2010 de lângă cei dragi şi de lângă prietenii lui literari de pe reţelele culturale, încă înainte de a-şi putea aduna între coperte primul său volum la care lucra cu dăruire. Scria doar pentru bucuria exprimării în versuri a trăirilor.
Pasteluri în ton elegiac, poezii continuând linia minulesciană, fac din Gabriel Matrană un poet sensibil şi delicat, unul care-şi cântă iubire oricui dorea să-l asculte. El îşi exprima în cuvinte simple năzuinţele omeneşti, transpuse în imagini artistice: „Castele / O viaţă-ntreaga, construim castele / În graba noastră de a fi mai buni / Ne avântăm pe drumul către stele / Şi ne considerăm frumoşi nebuni… / Suntem ca fluviul, spumegând de ape /Nu este dig ca să ne ţină piept / În urmă nu privim cine-o să scape / Iar gândul e să ţinem drumul drept!”
Conştient de destinul uman, Gabriel Matrană spunea: „Şi chiar de valul îţi dărâma visul / Ce-a construit castele din hârtie / Nicicând nu te vei prăbuşi-n abisul / Acelei stări numită apatie…/ Vei merge drept, cu pieptul către soare / Căci viaţa ta există doar odată / Şi îţi provoci norocul la-ntâmplare…/ Mereu râzând, de fiecare dată….”(Castele).
Autor printre altele, a două cărţi de rondeluri şi a uneia de Acrostihuri,
ION GHEORGHE, cu pseudonimul GEORGE TEI, prezintă în Antologia de faţă o selecţie din cele mai reprezentative poeme cu formă fixă. Muzicalitate, ritm, cadenţă, rimă, expresivitate metaforică, toate se regăsesc în versurile lui George Tei, aglutinându-se în eufonii fără cusur.
Redăm doar un scurt exemplu, destul de sugestiv: „Rondel mioritic / Se gudură-nserarea spre ultimele sate / Şi tremură cămaşa pe mine ca o apă, / La stâna lor, ciobanii ţin stelele sub pleoapă / Când ugerul luminii e gol pe jumătate / Şi, totuşi, împăcarea doar pe la colţuri sapă! / Vulcanul unor gânduri în tâmplă mi se zbate, / Se gudură-nserarea spre ultimele sate / Şi tremură cămaşa pe mine ca o apă / Pădurile nebune se-ntorc, la mine, toate / Şi-n fiecare piatră singurătatea crapă / Iar visele trecute în vară-s încrustate. / Când printre nori apatici deschisă-i câte-o trapă / Se gudură-nserarea spre ultimele sate…”
Nu o dată, George Tei face trimiteri livreşti la marea poezie universală. Poemele lui sunt adevărate bijuterii muzicale, suculente şi pline de parfumuri din toate timpurile.
Personalitate distinctă în lirica actuală, poet, eseist, promotor cultural, GEORGETA RESTEMAN oferă ochiului avid de frumos, un buchet consistent de viorele şi brânduşe montane, flori perene presărate prin poieniţele şi luminişurile Apusenilor. Ea este o mare iubitoare de oameni de cultură, face mecenat cultural şi-şi adună sub aripile materne, odraslele boeme care găsesc un prilej de tihnă în taberele de creaţie din Apuseni, într-o profundă comuniune spirituală.
Iată şi crezul său creştin şi artistic: „Nisipul din clepsidră se scurge-ncet… pe-aripă…/ Fărâme de speranţă rămân pe-un colţ de suflet / Aşteaptă în tăcere arzând pe-altar dorinţa / De-a nu pleca privirea şi de-a-ntări credinţa / Din rău să facem bine, din lacrimă… un cântec.” (…De toamnă). Şi iată ce înseamnă Poezia pentru Georgeta Resteman: „Şi m-am trezit vibrând de armonia / Din suflet izvorâtă şi senină, / Îmbrăţişând cu doruri poezia, / Scăldată-n picuri scurşi dintr-o Lumină, / Ce până nu demult a stat timidă / Şi-a dogorât lăuntric, sacadat, / S-a revărsat apoi într-o grădină / Ce flori de suflet multe-a adunat. / Au fost cu rouă surfilate-n taină / De un izvor imens de apă vie, /Crescute-n munţi şi îmbrăcate-n haină / De fericiri… ascunse-n poezie.” (Debut).
O stare de beatitudine, un bun temei de a face bine aproapelui, pentru că, Georgeta Resteman, este încredinţată că, Poetul nu poate face decât bine, şi, la fel cum Sfântul Augustin spunea în celebrul adagiu: „Iubeşte şi fă ce vrei!”, sintagma, aplicată la Poezie ar suna cam aşa: „Scrie şi fă ce vrei! Armoniile naturii – îmbie la visare, la colindat prin păduri şi prin văi, la poezia munţilor şi la miresmele îmbătătoare ale florilor răsărite peste tot.
Un frumos autoportret liric îşi face poeta în poemul „Sunt”:
„Sunt umbră şi suflet născut din esenţa / Cuvântului lin ce se scurge din suflet / Sub lava încinsă ascund chintesenţa / Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec. / Stindardul ce flutur mereu printre semeni / E alb şi el poartă sub falduri Lumina! / Suntem fraţi cu toţii în toate, şi-asemenea / Copacului-ţară, sfinţim rădăcina / Cu picuri de rouă ce lin se-nfiltrează / Spre secile-adâncuri uscate de vreme… / Lumina şi Pacea mereu ne veghează / Iar “sita” în veci “grâul” bun îl va cerne…/ Din limpezi izvoare îmi iau apa vie / Şi foşnetul frunzei din codru mi-e cântul / Iar soarele toamnei şi mustul mă-mbie / Să dărui cu dragoste, veşnic, Pământul… / Sub raze de Lună o pânză de vise / Aşterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…/ Desfac legătura de chei, uşi închise / Deschid… lăsând loc cuvenit împlinirii. / (…) / Sunt umbră şi suflet născut din esenţa / Cuvântului lin ce se scurge din suflet / Sub lava încinsă ascund chintesenţa / Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec…”
COSTEL GEANĂ – înscris în Cartea de aur a poeziei cu pseudonimul BORIS IOACHIM, crede că poezia primează oricărei biografii. El se lasă pradă amintirilor şi nostalgiei pentru că: „Dincolo de orice prezent sunt amintirile…./ Ele nu mint niciodată – aşa cum nu mint privirile / Prin amintiri suntem legaţi de trecut / Cum legat e, pe veci, mormântul de lut. / Aşa cum pasărea legată-i de cer / Aşa cum Dumnezeu e legat de mister. / Niciodată, oricât ne vom strădui, / Unde-am greşit prima oară – nicicum nu vom şti; / Ne trecem prin lume – fuioare de fum / Pleavă în vânt, praf de pe drum. / Ne naştem purtând strămoşeşti stigmate /
Căci o singură inimă în piepturi ne bate. / Comune ne sunt durerea şi ura / Şi aceleaşi nimicuri ne scurmă făptura. / Idealuri urzim, idealuri ne mor – / Şi moartea ne-adună, zâmbind tuturor. / Dincolo de orice prezent sunt amintirile… / Ne ard până lutul ne astupă privirile.”
O poezie a frământărilor existenţiale, a întrebărilor fundamentale pe care omul şi le-a pus de când e lumea. Transpuse însă poetic, ele capătă noi şi subtile înţelesuri.
IOANA NINA BOTICI – sau Lola – pseudonimul cu care e cunoscută pe Internet şi care i-a adus mulţi prieteni virtuali.
Maria Diana Popescu, îi face un portret cât se poate de sugestiv Lolei: „Ioana Nina BOTICI. Lira acestei poete, aşa cum spune Maria Diana Popescu, redactor şef la revista Agero, vibrează graţios. Strunele stilistic atinse, mergând de la imagistica sonoră până la inflexiuni ale undei filozofale, îşi subordonează modalităţi expresive, versificări abile, arabescuri răscolitoare. În fantasia tristeţii, în pregnanţa imaginilor făurite, în structura de adâncime a unui univers imaginar, temperamentul poetei presară valenţe romanţioase, semne sincere, cu adevărat emoţionante, punând în serviciul lor fibre specifice sensibilităţii, care revigorează filonul unui patos echilibrat. În întinderea aceluiaşi poem, trecerea rapidă de la un motiv la altul, ca şi cum o umbră ar genera o alta, sub impactul unei subiectivităţi onirice, structura se prezintă ca o suită de imagini autonome. Poezia recuperează teritorii ale stilului cuminte, măsurat, întruparea poemelor s-ar datora şi naufragiilor pe itinerarii ale tonurilor caracteristice literaturii timpului nostru. Sonografia mesajului amestecă, intenţional confuz, reverberaţii efervescente, ca şi cum ar dori să extragă expresia lirică din orice flux de sensibilitate, această rafinare comportând notaţia fulgurantă, dar şi atent elaborată, care subordonează versul unei expresiei cristaline. O anumită seninătate traduce opţiunea pentru sublimarea sentimentelor,abil practicată de poetă. Urmărind transmiterea anumitor emoţii, poezia Ioanei Botici (Lola) nu poate fi un numai bibelou plăcut vederii, asemănător stampelor japoneze, ea purcede de la un nucleu de trăiri reale, amplificate de inspiraţie şi de imaginaţie. Dacă cititorul va face abstracţie decăutările febrile ale unor limite lingvistice, va gusta cu încântare poezia Lolei. (MDP)”
N-ar mai fi nevoie de nici o prezentare. Doar o ilustrare cu câteva versuri:
Ascuns / … în spatele ochilor mei, /e pădurea / de vise cu tine… / e… / iarnă / şi-n tremur de frunze / mult sărutate / de ploaie / mă tem / pentru ultimul picur / ce-n urmă-i nu / lasă povară, / nici umbră / nici vale / albastră / spre… / toamna inimii tale…”
„Poezie furată / Ştiu că-mi furaţi poezia / şi-o ascundeţi în sân. / La capătul zilei / o puneţi pe perna de vise, / de aceea nu mă supăr, / chiar vreau să devin / noaptea şi dimineaţa fiecăruia, / pe rând, / să mă-mbrăcaţi / în cuvânt / şi să mă închideţi în gând…”
Exprimată sintetic, poezia Ninei Botici sugerează stări şi sentimente inefabile, într-o fericită alcătuire semantică în care ritmul şi eufonia sunt predominante.
Distinsa scriitoare IOANA STUPARU – oferă cititorilor Antologiei un grupaj reprezentativ din poemele sale, armonioase, bine întocmite, cu multă sensibilitate şi oarecare senzualitate transpusă în vers remarcabil. Iată o scurtă autoprezentare:
„Mă-nvăluie în cânt de mandolină, / Înger vibrând din corzi imaginare. / Voi sta din nou în Conul de Lumină – / Cel fără vârstă şi fără hotare. / Acolo pot să-mi fac din gând altare / De-nchinăciune-n vremi ce stau să vină.” (Căsuţa cu poveşti).
Legată organic de satul de unde a purces, Ioana Stuparu nu a pregetat să-l evoce în romanele sale, în vers, în eseuri şi monografii. Iată cum îl prezintă cu ochiul nostalgic al amintirii: „Daţi-mi un fluier / La frunză v-aş zice o doină din sat, / Cântată fiind cândva, într-o vară, / Compusă de-un Ion pentru-o Mărioară. / Iubire rămasă făr’ de rezultat. / Răchita doinea şi ea-n ulicioară, / Şi grâul în spicul abia secerat; / Sălta la fereastră boboc de muşcat’, / Răscrucea vuia în fiece seară. / Aduceţi un fluier sau daţi-mi un pai, / Ce chef am de-un cântec de dor şi de drag! / Să zboare ca vântul acolo, pe-un plai, / Să simt cum tresaltă ţărâna din prag, / Să-mi stâmpăr un foc ce mă mistuie, vai! / E mult prea departe iubitu-mi meleag!”
Şi în poezia şi în proza de esenţă religioasă Ioana Stuparu excelează, aducându-şi o contribuţie majoră la afirmarea ei.
IOANA DOBRE (IOANA VOICILĂ DOBRE) – oferă o selecţie de versuri în care, privirea retrospectivă descoperă întâmplări şi amintiri care se iluminează, pe măsură ce sunt readuse în memorie. „Rugăminte : Mai lasă-mă, / să-ţi mai fiu, Doamne, / o floare înflorită-n câmp, / să mă mai legăn, / de-ncântare / sorbind din ochi al tău pământ! / Mai lasă-mă, / să gust splendoarea / ce o reverşi / în zori de zi / şi lasă-mă, să fiu eu, floarea / plină de vers şi armonii! / Mai lasă-mă, / să cânt în soare, / minunea vieţii de a fi / şi darul tău / plin de culoare / şi cântece de ciocârlii!”
Reconfigurarea traseului vieţii, a minunii de a fi, îi conferă poetei un bun prilej de introspecţie personală ceea ce o face e poetă să exclame: „Doamne, ce frumos am trăit!”: „Îmi simt amintirile / încrustate / în talpa rănită de dor / şi văd cum din ele răzbate / al dorinţei de viaţă, / izvor. / Şi merg, merg mai departe / sângerând. / Lacrimile mi le înghit / şi râd plângând, hohotind. / Ce frumos, Doamne, / am trăit!” (Ce frumos am trăit!)
Majoritatea poemelor au ca subiect predilect iubirea, sub toate ale ei ipostaze.
Un alt poet antologat este Alexandru Eugen TRANDAFIR (Ion Izvor). S-a născut la data de 7 mai 1946 la Aiud, jud. Alba.
Ion Izvor îşi începe ciclul de poeme antologat cu un crez: Credinţă:
În pomul cerului / frunzele neostenite / respiră / nunţi de fluturi / ţin norii / sub aripi / orbi candizi / cu scânteia primară / între pleoape / sfidând întunericul… / pietrele / urcă spre ţinta din cer / apele poartă petale / din stele – / priviri saturate de nuferi / cântecele / în coapsa lunii / leagănă vise… / suspendate / între vârste /oglinzile iubirilor / mirările / înfăşurând nopţile / cu ochi / fără porţi / florile planetei / eliberează / plajele pletoase / de furtuni magnetice…/ seninătăţi albe / dimineţile îngerilor / parcurgând apele / cu duhul cristalin / al fructelor sfinte”.
Cu o economie a mijloacelor de expresie, în versuri adeseori eliptice, Ion Izvor reuşeşte să transmită emoţii estetice cititorilor, prin măiestria cu care îmbină şi îmbună cuvintele, rod al iscusinţei matematicianului care aşează geometric figurile, astfel că se iscă imagini metaforice superbe.
IULIA RALIA – cultivă o poezie modernă, eliptică, cu finaluri şocante, cu nostalgii în ton elegiac, iar un text este de inspiraţie folclorică. Una din poezii este tradusă în limba franceză. Mai reprezentativă: „Când scuturai melancolie: când scuturai din păr alune / şi funigei din geanǎ / ţi-am cunoscut atunci mijlocul / de vară indianǎ / cu ochi încondeiaţi ca într-o / icoană bizantină / tăiam felii subţiri din fumul / izbăvitor de vină / iar pasul tău fraged ca frunz-a / întors vis în privire / o clipă coborând pleoapa – / tăcea iarna din mine”.
Amestec de sacru şi profan, se serios şi ludic, de poezie modernă extrasă din fibrele autenticului cântec popular, grupajul oferit de Iulia Ralia oferă o imagine vagă a personalităţii acesteia.
LELIA MOSSORA, descinzând din Iaşul natal, este numită de George Roca; „o poetă cu har”. Şi nu fără temei. Prezentă în antologiile de poezie şi în blogurile reţelelor literare, dar şi în revistele Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, Lelia Mossora, s-a remarcat încă de la început ca o voce distinctă în peisajul liricii actuale.
Ea mărturiseşte despre sine: „Eu nu vă caut / ca să vă dăruiesc zâmbete false /
ci doar visuri despre / ce ar putea exista / dincolo de voi. / Eu nu vă chem / decât să aflaţi /cum este parfumul zilelor de mai, / gustul de cireşe amare / prelins / pe buze coapte / de dor. / Eu nu vorbesc / cu vorbe despre fericire / ci / despre tristeţea celui îngenuncheat / şi care se ridică lângă mine. / Eu nu am decât frunze / în loc de palme / şi mângâi cu răcoarea verdelui meu / fruntea voastră . / Eu nu merg pe acelaşi drum mereu / ci doar pe cărări neştiute. / Eu nu sunt femeia / pe care să o vedeţi doar ca pe un bibelou / ci ca pe trup muşcat din coapsa cerului. /
Eu nu vă cer decât / să treceţi prin lume / lăsând în mine gândurile / aşternute în calea iubirii. / Eu nu vă cer / decât să aşteptaţi / să se coacă vara în poala soarelui / să cadă toate fructele oprite / în somnul vostru. / Eu nu vă cer nimic / şi totuşi / vă cer atât cât / niciodată nu-mi veţi putea dărui : / adevărul despre… eternitatea iubirii” (Adevărul despre…)
Lelia Mossora se axează în acest volum pe tematica iubirii, a aşteptării, a neîmplinirii, a singurătăţii în doi, a neîmpărtăşirii gândurilor.
LUMINIŢA SUSE, născută în Bucureşti, actualmente locuind în Ottawa, Canada, publică mult în limba engleză, dar are şi două volume de poezii în limba română, apărute la Editura Limes, Cluj Napoca. Cultivă o poezie de stare, modernă, uneori de frondă, ca să ascundă sensibilitatea care o macină şi dorul după tot ce a trecut şi nu se mai poate întoarce.
Ea este legată organic de locul naşterii, unde şi-a lăsat părinţii şi unde amintirea hălăduie în căutarea lor: „Hemoglife. Şapte ani / în amintiri nimic nu se schimbă de când / timpul s-a dezis de tata / în Boroaia se mai taie cu aţă mămăliga / ciupercile se tăvălesc în sare / pe plită încinsă / broaştele sfinţesc apa din fântâna / unde am lăsat să cadă găleata / trezită cu lumânare aprinsă / flacăra a licurit a stea căzând / prin negura lungă cât şapte ani-lumină / nu voi şti niciodată nu voi înţelege / ce religie i-a clocotit lui tata în sânge / sau ce îngeri i-au spălat mintea / cu miere şi lapte / în luncă s-au adunat şapte cai şi muşcă / din inima lui bătută în cuie de iarbă / pe umbră”.
Poet cunoscut în spaţiul virtual prin reţelele literare pe care le frecventează, Mahmoud DJAMAL născut la 4 mai 1962, în localitatea Rakka din Siria. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul său natal, apoi a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Are un stil foarte original şi s-a impus în lirica modernă prin numeroase scrieri în limbile română, engleză. „Albe&reci: mesele sunt rotunde domnilor / mesele sunt rotunde / străzile s-au plictisit de culoarea lor / neagră /porţile încă-i mai latră pe trecători /încă-i mai latră / iar zidurile sunt atât de ocupate / de umbrele lor încât / sufletele şi-au pierdut răbdarea / aşteptând în trupuri şi-n văzduh / în caiete / am poeme şi cifre / în trup sânge şi femei / azi / nu voi mai pomeni / nici de patrie / nici de Dumnezeu / nimic despre mine /azi /voi face dragoste cu Alaska doar / şi mă voi spăla cu lacrimile ei / albe & reci / ridicându-mă deasupra lumii / precum un avion de război / imens / cât o inimă de câine / tu / privirea / ce mi-ai lepădat orbitele / şi te-ai înălţat / deasupra oceanului / păstrează secretele noastre /nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe / în braţele stâncilor până / vei cădea-n tăcere / în ultima explozie / cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută / mama are fruntea tăcută / cu fiecare închinare / învăluie pământul cu sâmburii săi / iar cerul / coboară numaidecât / să-i ciugulească din frunte…”
Modul de adresabilitate atât de simplu şi direct fac din poezia lui Mahmoud Djamal una accesibilă oricăror gusturi, plăcută, stenică.
În ultima parte a ciclului oferit autorul oferă câteva haiku-uri reuşite.
MARIA DOINA LEONTE – îşi face o autobiografie în versuri şi cultivă o poezie religioasă, cu implicaţii etico-morale. Are câteva încercări de psalmi moderni, un Sonet al Crucii şi multe poezii în care Iubirea se adresează Divinităţii.
Lirica MARIANEI ROGOZ STRATULAT este una interiorizată, cu versificări în stil popular, baladesc ori de doină. Predominante sunt visele şi dorul:
„Mi-s visele cărare…/Mi-s visele cărare ştearsă / când amintirile-şi revarsă/ puhoi de ape, vorbe multe, / stau cerbii în poieni s-asculte / şi coarnele le cresc încet / ca rămurişul de făget. / Mi-s clipele într-o uitare / de naştere şi căutare / când stelele-au murit în ochi / şi melcul cântă de deochi, / de mers căzut pe brusture / şi pe urzici să usture. / Mi-s dorurile-ngrămădite / în vechile cântări cioplite / pe frunza neagră de cucută, / pe limba peştelui tăcută, / culcat în mare, în ocean / să-şi doarmă timpul cu alean”.
Ele sunt molcome, sună bine din coadă şi pot fi uşor puse pe note muzicale, folosite ca şi cântece tradiţionale româneşti.
Tânărul poet SORIN MICUŢIU – vine la rândul său cu un grupaj din versuri bine alese, prima, în stilul unei doine populare, „De-aş fi…”
Remarcabilă este poezia: „Te iubesc, suferinţă!Te iubesc suferinţă, / chiar dacă uneori / povara ta devine grea / şi cad sub ea obosit / aşteptând ajutor…/ Acoperă-mi umerii răniţi / cu binecuvântarea ta, / şi ori de câte ori mă plâng, / iartă-mi nedragostea / până mă-ntăresc / să mă pot ridica. / Străine să nu-mi fie /Chiar de nu sunt ale mele, / să alerg spre ele / binecuvântându-le! / (…) Lasă-mă să-mi sfinţesc viaţa / din sfinţenia ta – încă odată, / Şi nu mă lăsa să te tai, / Crucea mea, ruptă din rai!”
MIHAELA C. CONRAT – un amestec de teluric şi cosmic, de ceresc şi pământesc, în care iubirea are un rol primordial. Se remarcă „Baladă pentru Hermannstadt” şi multe poeme despre iarnă şi colinde de Crăciun.
MIHAI CUCEREAVII – poet basarabean dar şi autor de epigrame, aforisme, schiţe umoristice, are şi câteva volume de versuri editate.
Cultivă poezia restrânsă, din trei ori patru versuri, cu parfum de haiku, dar adaugă câte un titlu sugestiv fiecăreia.
Unele poeme sunt în stil baladesc ori de doină. Altele cultivă ironia fină şi umorul amar.
Venerabilul şi distinsul poet MIRCEA MICU, a făcut onoarea Antologiei cu un grupaj de poeme în care răzbate dorul de casă, de mamă, de amintirile copilăriei, reflecţii despre viaţă şi moarte, imagini evocatoare din satul de baştină. O poezie admirabilă este şi Mă mai visezi: Mă mai visezi tu uneori /Când umbli ,seara, printre flori / Mamă de iarbă şi de nori ? / Gutuile se sting pălind / În cripta toamnei de argint. /Tu nu mă minţi dar eu te mint… / Şi ce mai faci când e târziu / Şi-n geamul tău liliachiu / Mă vezi venind întreg şi viu ? / Deschizi dulapul care-l ştiu / Cu giulgi de moarte, străveziu / Şi mă aştepţi până târziu. / Ieşi noaptea în gradină, când / De amintiri îţi e urât / Mamă de iarbă şi de vânt? / Cu mâţele te mai dezmierzi, /Din somnul tău să nu mă pierzi / Prin turma albilor de iezi…”
Toate poeziile lui Mircea Micu sunt sărbători ale spiritului uman şi se cuvine să le tratăm ca atare.
Tânăra poetă gălăţeancă MIRELA BURHUC, oferă o încântătoare selecţie de versuri cu tentă spirituală. Poeta mărturiseşte: „Nu am decât / Nu am decât cuvintele / Când noaptea mi se destramă pe trup, / Lăsându-mi durerile să alunece / în şiraguri lungi, / Nu am decât lacrimile / Pe care le întorc de pe o parte pe alta, / Şerpii împletindu-şi sărbători prin oase, / Nu am răsaduri de nunţi, / Nu am, / Sunt final de baladă / Cu ţărâna pusă căpătâi / Să-mi lase cuvintele vii / Chiar de e timpul pentru moarte, / Nu am decât gândul altoit / Între cer şi pământ.”
Poeta foloseşte construcţii ingenioase, care dovedesc, în pofida vârstei tinere, un condei exersat, format deja, care promite să atingă perfecţiunea.
MIRELA ŞOVA, cu o biografie foarte interesantă, autoare a 9 cărţi de copii şi a 6 proiecte de manuale de religie, administrator al site-ului „Lăcaşuri literare” onorează Antologia cu o selecţie de versuri remarcabile printre care se remarcă: „Glosă omului modern” şi „Ecologică”.
MIRON MANEGA are o definiţie foarte originală a poeziei: „Poezia: e ca şi când / în loc să mori / ar începe deodată să ningă”.
Excelent spus şi cât se poate de îndrăzneţ. Interesante sunt şi poemele în stil baladesc. Remarcabilă este şi povestea versificată a zăpezii.
IOAN MUGUREL SASU- în căutarea armoniei – vine cu un grupaj de versuri, unele în stil clasic, altele moderne, a cărui arie tematică se învârte în jurul condiţiei umane, a tristeţii, a singurătăţii, a iubirii pierdute. Dar prezintă o „Concluzie” foarte interesantă: „Concluzie: Nu am averi şi nici nevoie / De bunuri şi foloase / Mi-ajunge frumuseţea / Venită prin simţire / Şi-n minte prin gândire / Trăind în vremi în care / Doar moartea are cinstea nepătată / Privesc cu zâmbet sceptic peste zare / Şi nu aştept pentru vreun gest răsplată / Nu răscolesc tăcerea firii / În căutarea armoniei / Poate sub jugul renunţării / Nu voi ajunge rob al nebuniei”.
NICOLAE STANCU este o prezenţă nelipsită de pe blogurile culturale, unde publică şi este iniţiatorul unor concursuri literare de poezie şi proză şi al unor cărţi virtuale unde adună cele mai de seamă condeie care publică pe internet.
În Antologia de faţă, Nicolae Stancu vine cu o parabolă intitulată „Cerşetoarea”, cu o poveste versificată despre „Şatra” şi multe poeme în care răzbate chipul mamei, dorul după mângâierile ei şi după locul naşterii.
„Flori de crin” – este o foarte frumoasă poezie care merită citată integral, pentru adevărurile care răzbat din ea: „Flori de crin:Am făcut casă din pietre, aruncate de duşmani /Şi din vorbele-ascuţite, vers, să zboare peste ani / Am strâns ura-n picătură, dizolvând-o în lumini, / Fără pată, fără vină, albul florilor de crini. / Am trezit nemărginirea ce plutea în minţi confuze / Şi-am rupt lanţuri sau cătuşe, fără teamă de acuze. / Retrăind printre caiete ce-au îngălbenit prin scrin / Sentimente de iubire, de speranţe sau sublim. / Am împovărat tăcerea cu lumină de cuvinte / Şi-am descoperit secretul mersului , drept înainte / Antrenând la joc cristale, diamante sau păreri / Îmbrăcând cernita toamnă cu veşmânt de primăveri”.
Despre următorul antologat, PAUL POLIDOR, Melania Cuc scrie: „Poemul,
mod de Viaţă: Paul POLIDOR Ca un trubadur ieşind din smalţurile îngheţate peste porţelanuri de Maissen Paul Polidor uimeşte, este un fenomen aproape neverosimil într-o lumeprimejduită de vanitatea şi ipocrizia cotidiană a omenirii. (…)Nimic desuet, nimic triumfal, nici o notă falsă în concertul acesta regal, pe care Paul Polidor îl dirijează cu bucuria ucenicului lutier dar mai ales, cu acurateţea şi harul maestrului ce nu se îndoieşte nici o clipă de menirea pentru
care a fost trimis să-i facă umbră ţărânii, ca norul pe cer. Bine ai venit la AGERO, Paul Polidor!Melania Cuc, redactor Agero”.
Şi într-adevăr, palmaresul acestui tânăr poet este impresionant: „*Autor a 10 volume de versuri, eseuri şi interferenţe culturale. *Vicepreşedinte al Ligii Scriitorilor Români, filiala Bucureşti. *Antologator şi editor a 50 de volume din colecţia “Paul Polidor. Antologie de interferenţe culturale”. *Traducător…”
Un univers în care pătrunzi, fascinat de priveliştile care ţi se oferă, de gândurile care sunt şi ale tale, de sunetele nemaiauzite care-ţi farmecă auzul: „Sunt pescăruşul nins… / Sunt pescăruşul nins al stâncilor de sipet / Mă doare nemişcarea, nu calul alb, agrest, / În mine se lovesc însingurări de clipe / Cu clipe de ţărm şi mare în requiem celest. / Refluxul nou zvoneşte plecarea unui nor / Necapătul acesta nu-l pot cuprinde eu / Sunt ochiul unduirii în fiecare zbor / Neînţeles de valul adormitor şi greu…”
Medicul PETRU BLAJ – cu o activitate publicistică impresionantă, aduce ofrandă un buchet de poeme în stil clasic, după toate regulile prozodiei, cu o arie tematică foarte generoasă. Se remarcă: „Rozariu de chihlimbar / Sărutul tău înmiresmat de zei / Cu flori de liliac şi flori de tei / E pentru mine mir de nard curat / Din vas de alabastru revărsat. / Surâsul tău, izvoare de fiori / Scăldat în soare de mai multe ori / E ca un stol de rouă ce s-a pus / Pe câmpul vieţii noastre spre apus. / Îmbrăţişarea ta cu iz de foc / Ce-mi ţine respiraţia pe loc / E pentru mine leac de înnoptat / Când clopotele lumii nu mai bat. / Chiar ochii tăi, mărgele din şirag / Găsesc în ochii mei acelaşi drag / Şi-acelaşi dor ce-n mână ţi-l aduc / Cu flori de liliac, de tei, de nuc.”
Părinte stavrofor, om de cultură, redactor şef pentru trei reviste creştine, RADU BOTIŞ, oferă cititorilor o selecţie de versuri spirituale, în care invită la meditaţie, la împăcare, la iertare, la căinţă. Primul poem se referă la Parusie, la timpurile apocaliptice. Iar celelalte au ca subiect rugăciunea, meditaţia la adăpostul mănăstirii, al bisericii, dar şi fapta caritabilă săvârşită în lume, când îţi apare semenul în nevoinţă în cale şi când, după parabolele biblice, trebuie să te opreşti şi să-i dai ajutor. „Meditând: De acolo, din fericirea / necuprinsului Tău / Iradiază tainic şi plin de mister, / Ecou de împlinire, fior de înalt / Către noi dor tainic de cer. / Cred şi voiesc, neîncetat năzuiesc / Liniştea Ta pătrunzându-mi fiinţa, / Totul aici efemer, prea lumesc / Prin Tine însă meditând biruinţa / Slab uneori, povară a păcatelor ce m-apasă / Nu e firesc, totuşi dorind prin iertare / Gândul de bine, harul în mine Tu varsă / Precum cea mai sfântă salvare. / Doamne exişti, viez prin preţul iubirii, / Speri, eu doresc să primesc izbăvirea, / Dragoste ceri; caut ca simbol al firii / Să înnobileze întreagă-mi simţirea. / Rămâi ca licăr al veşnicei speranţe / Tu doar unică şansă – necuprins Dumnezeu, / Deşi până la Tine par infinite distanţe, / Eşti foarte aproape, eşti aicea mereu.”
Poeziile religioase ale pr. Radu Botiş sunt foarte frumoase, bine alcătuite, au melodicitate, ritm, rimă, şi sunt adevărate pilde în versuri despre cum trebuie să se desfăşoare viaţa de creştin. În afară de toate acestea ele sunt invitaţii la contemplare, la meditaţie asupra rosturilor pământeşti şi asupra aspiraţiilor spre celest, conferindu-ţi o stare de binefacere spirituală, aşa cum, numai după spovedanie te poţi afla, cu sufletul uşurat şi liber, în comuniune cu sfinţii şi îngerii, sub protecţia binefăcătoare a Preacuratei Fecioare Maria.
LLELU NICOLAE VALAREANU pre numele său – Silviu Someşanu, născut în Vălari-Gorj, care a avut fericita inspiraţie de a-şi prea cinsti locul naşterii, preluându-i numele, soseşte în Antologie cu un grupaj reprezentativ de versuri de dragoste cu inserţii nostalgice într-un timp ideal al iubirii: „Aştept să plece maşinile epocii / apoi să încalec caii gândului / până la casa cu perdele de argint / unde mă voi putea sfârşi-n cochilia somnului / plin de bunăvoinţă şi parfum”. (Portretul unei dame de companie).
Este o poezie telurică, cu inflexiuni carnale, cu o căutare a frumuseţii estetice dar şi cea lăuntrică, dincolo de perfecta aparenţă a formelor. Ochiul poetului-pictor imortalizează clipa de graţie când armonia culorii se îmbină cu armonia naturală a modelului: „am degetele îngheţate în plină vară / iar ochii alunecă pe corpul femeii / să prindă încet esenţa unei dame de companie / să-i prindă poezia din mişcarea buzelor / aşa cum îmblânzeşti o sălbăticiune în timp / şi te bucuri ca un copil / căruia i s-a ridicat zmeul la cer” (Portretul unei dame de companie).
Atingerea himerei e tot atât de imposibilă cât şi cea a idealului. Şi totuşi, poetul visează să strângă în braţe himera, fără să se prefacă în stană de piatră: „Împreună: Tu ai sufletul pietrei, aidoma / fulgerului căzut peste copaci, te ascunzi / sub umbra stâncilor, învolburate apele / obişnuite cu tine sapă mai departe. Florile / ar vrea să-ţi spele-n mirosuri lacrima / iar vânturile-ţi rotunjesc colţurile / şi pornirea vrăjmaşe. / Lemnul crucii, piatra dăltuită / de mâna încărcată cu har, / cerul invadat de păsări / şi de cutezanţele noi ale zborului / toate mă alungă în zbucium / să-mi închidă suferinţele tale / în meditaţia de taină a smereniei. / Sigur suntem împreună, de teamă / şi somnul ne cuprinde odată / să nu părăseşti drumul în mers, / să te prefaci în cruce de piatră”.
O poezie interesantă, modernă, frumoasă, cu toate ingredientele estetismului şi ale stilisticii, o voce distinctă în lirica de azi.
VALENTIN VĂRAN, născut la 05.11.1961 pe valea Bistrei în localitatea Oţelu-Roşu, Caraş-Severin, a descoperit scrisul ca pe o refulare în momentul când a conştientizat forţa eliberatoare a cuvântului. De atunci, sub pseudonimul „valysan”, publică versuri pe siteuri literare, se spune în prezentarea însoţitoare. În grupajul ales, Valentin Văran doreşte, nici mai mult nici mai puţin decât să ia Infinitul la pas, ceea ce nu e lucru de mirare pentru un poet, obişnuit să cutreiere prin constelaţii: „voi lua totuşi la pas tot infinitul / să sap după al nemuririi nimb / fără să ştiu ce caut în fond / însă odată ce-am pornit pustia cale / nu-mi spune nimeni unde e sfârşitul / şi nu-mi rămâne decât să mă plimb / prin mine însumi vagabond / dar ştiu acum „de unde sunt” şi „cine” / şi-am învăţat că drumu-i inutil / nu are rost să trec de pragul porţii / să mă închin la un altar / păgân / răspunsurile toate zac în mine / calea cea dreaptă e să fi umil / şi bucuros primesc pedeapsa sorţii / în mine însumi să rămân…”(Pribeag prin mine însumi).
Melancolic, meditativ, poetul preferă tăcerea şi gândul unui vacarm inutil care-l oboseşte: „mai liber sunt acuma în tristeţe / sub cerul, pe oceanul meu din gând / iubesc tăcerii cele doua feţe / pe care mi le-arată rând pe rând / rechem tăcerea şi tristeţea în oglindă / le ademenesc să mă privească / şi rădăcini în mine liniştea să prindă / iar rodul ei sălbatic – mă hrănească…” (În derivă).
Tânăra poetă TATIANA SCURTU, născută în Călăraşi, Republica Moldova, propune o poezie caldă, liniştită, melancolică, plină de iubire filială, în dulce ecoul de romanţă, iar Scrisoarea dedicată mamei dovedeşte filiaţia iubitului poet Grigore Vieru: „Scrisoare mamei: Mamă, tu mi-ai dat cuvântul, / Eu, în noapte, izbăvindu-l, / Îl fac cergă-ntr-o scrisoare, / O scrisoare cu alean, / Pentru-aţi pune-o la picioare. / Să-ţi fiu vers de doină seara, / Să mă-nchin precum şi ceara / Cade şi e-n căutare, / Ceara-i singură şi rece, / Cine-i este mamă, oare? / Sfântă, tu, mi-ai dat lumină, / Iarba creşte şi suspină, / Ploaia se scufundă-n mare, / Ploaia-şi caută-nceputul, / Căci pe lume mamă n-are”. Acelaşi joc al esenţelor, al înţelesurilor fireşti, rostite în cuvinte cât se poate de simple, dar având menirea de a transmite emoţii puternice.
VASILE ZETU, născut la 17 ianuarie 1949, Dersca, judeţul Botoşani; cu o activitate publicistică şi editorială bogată, oferă Antologiei o selecţie de versuri remarcabile, cu un belşug metaforic şi simbolistic demn de marii poeţi contemporani: „Clepsidra cu lacrimi / Iată cum: într-o doară / Ostatic în mijlocul miezului unei sintagme / Aproape perfecte privind destrămarea / Miresmei în aer, pe când se colindă / Staminele clipei de către logodnici de pulberi / Şi elfii luminii / Îmbie în har trupul strâmt al tăcerii / Cuvântul rostindu-l – / Iar tu prin nimic tulburând echilibrul / Clepsidrei cu lacrimi, să treci în urmare / Ca într-un repaos armonic pus capăt la capăt / De jur-împrejurul planetei cu iarba / Gândind infinitul”.
Poemele lui Vasile Zetu sunt toate remarcabile şi constituie o sărbătoare a spiritului uman. Ar fi aproape imposibil să le cităm pe toate, dar merită o analiză temeinică, aparte. Locul lui în antologie nu poate fi decât onorant pentru ceilalţi autori şi pentru orice iubitor de poezie. „Poemul ca o feciorie / Tu crezi că se pot defrişa cu / sintagme de aur / Feudele fără contur / Ale melancoliei /Şi treci prin hăţişuri minate prudent / Cu iluzii, ca printr-o / Iubire cu toate perdelele / Trase – / (Privirile tale subţiri înrămează polenuri / Pe câmpul armonic) – / Tu ronţăi realul cu dinţii mei cruzi / Şi-ţi închipui / Poemul ca o / Feciorie / Dar flacăra eu o înconjur, eu muşc / Şerpii aprigi ai umbrei / Iar câinele alpha / Pe mine mă latră”.
Gălăţeanca VIOLETA ANDREI, autoare a unui volum de poezii intitulat „De-a vis-ascunselea” – cultivă o poezie-pastel în stil clasic, dar nu se fereşte şi de poezia modernă, căreia îi împrumută din vibraţia inimii sale sensibile şi delicate.
Ea spune: „Sunt peregrin prin vise infertile, / Din casa liniştii gonit, mereu.”
Şi cum altfel, pentru că poetul este un veşnic bântuit de neliniştea creaţiei.
Făuritor de iluzii şi alergând el însuşi după Himeră, poetul nu face altceva decât: „Mă tot strecor, cum pot, printre iluzii / Le dau culoarea purei dimineţi- / Un fel de hrană verde, precum duzii / Sortiţi să dea vigoare altei vieţi”.(Există).
Poeta a descoperit limbajul florilor într-un sublim joc de anotimpuri. De atunci îl descifrează şi-l cultivă pentru noi, pentru a ne oferi parfumul îmbătător al petalelor şi staminelor care nu pot aduce decât o stare binefăcătoare iubitorului de frumos.
VIOLETTA PETRE – se consideră privilegiată că a descoperit arta scrisului încă de timpuriu: „norocul meu a fost că am început să scriu …/ acolo, în universul meu şi numai al meu nu mă putea atinge / nimeni. Părinţii nu s-au ocupat de mine…” – mărturiseşte ea în prezentarea pe care şi-o face drept preambul al versurilor antologate.
Violetta Petre cultivă o poezie cu rimă, în care dorul şi dragostea au de spus ultimul cuvânt. „Mă pierd de doruri şi-armonii / De curcubeie strălucind în soare / Se-aştern atâtea nopţi târzii /Peste ninsori …şi ce mă doare !”(Mă pierd).
Autoarea încearcă să definească…dorul, ceea ce este aproape imposibil: „În care sensuri din astral se contopesc / Şi orizonturi se deschid şi-nchid / Suport insuportabil şi firesc / Când intim depărtări mi se deschid…/ E dorul lacrimă de ploi… şi doare / Şi totuşi nu-mi doresc să am alt / chin / Decât dorul de tine şi de mare / În care mă înec în Iad şi în Divin…”(Ce este dorul?).
Un univers liric încărcat de iubire, de amintiri, de pasteluri sensibile şi suave care nu pun întrebări existenţiale ci îţi cer doar să le guşti, să te trăieşti cu măsură şi cumpătare, cu atât mai mult, cu cât sunt trecătoare.
VIOREL MUHA îşi face un autoportret liric de toată frumuseţea:
„Când înflorit-au cireşii am intrat în această lume în apusul unei zile de primăvară, întoarsă către soare, într-un loc unde muntele încă mai păstrează sărutul alb al iernii, cu cerul.La poale de munte şi-ncojurat de ziduri, Braşovul, oraş cu vechi turnuri şi bastioane, mi-a fost raiul copilăriei, oraş pe ale cărui ziduri vechi căţărat, am ascultat voci din trecut, care mi-au şoptit că sunt în oraşul în care apusul cu răsăritul s-au întâlnit.”
Prestaţia sa cuprinde poeme în vers liber, care gravitează în jurul iubirii, al cunoaşterii de sine, al anotimpurilor care se succed generând stări pe măsură: „amintirile nu se sinucid / piatra privită prin semne, îmi spune / pietruită-n drumul vieţii, ea-mi cere / paşii să-i număr dinspre început / tâmpla-mi cuprinde durerea / amintirea ochilor tăi plânge / acolo păstrată de timp / nimic nu este ostenit, nici măcar / când eu nu mai exist, dincolo / de-o poartă / văd colţul străzii dărâmat / o urmă de ceaţă trecea ultima dată / când te-am mai zărit / încăperea se certa cu umbre de colţ / cu raze de soare când ochii tăi i-am privit / cornul lunii a fost din început doar iubire / unul acolo unde tu răsăreai / aplecat deasupra lumii soarele mă doare / amintirile scrise pe frunze de toamnă / se întorc de unde au venit / aştept acum pe-o piatră din vârf de munte / din noapte să apari cu-n nou răsărit”
Viorela CODREANU TIRON, născută în Bârlad, jud.Vaslui, autoare a mai multor volume de versuri, oferă Antologiei un mănunchi de poeme în vers liber, cu frământări existenţiale, stări tulburi propice creaţiei, nostalgii şi gânduri năvalnice, între care se remarcă poezia: Cui îi pasă ? / Cui îi pasă de îngândurarea / şi tristeţea stelelor ce coboară în mine? / Cui îi pasă de sălciile ce mă plâng, / de râul ce se aruncă în lac, / unde pluteşte umbra mea / mână în mână cu imaginea ei în apă? / Cui îi pasă de cerul fierbinte / cu şuviţe cărunte / rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul? / Atâtea întrebări îmi rămân …/ la care universul răspunde / mereu cu marea lui muţenie!”
Viorela Codreanu Tiron – încearcă şi un autoportret liric pe care-l prezintă unui virtual interlocutor care ar întreba-o cine este: „Mă întrebi cine sunt? Sunt labirintul strigătului zidit / la hotarul iluzoriu al plânsului. / Sunt piatra presată în munte / şi fulgerul ce spintecă / muntele în două. / Sunt parfumul crud al zăpezii / ce caută fulgul cu formă perfectă. / Sunt vântul ce-ţi soarbe tristeţile / cioplindu-ţi briza pe faţă! / Sunt viitorul-prezent / din zvonul luminii / ce-ţi împlinesc dimineaţa / de vrei!”
Cei 55 de poeţi antologaţi în Pagini alese sub coordonarea şi îngrijirea atentă a Valentinei Becart oferă cititorilor o sumă de semnificaţii majore asupra rolului poeziei în viaţa actuală. Deşi de facturi diferite, cu opere remarcabile ori doar începători, autorii antologaţi se bucură de acelaşi respect şi consideraţie şi pentru toţi, prezenţa în această frumoasă Antologie poate reprezenta un nou început, o şansă şi un imbold creator pentru alcătuirea volumelor proprii, chiar dacă timpurile nu sunt prielnice acestor demersuri culturale. Curajul şi abnegaţia coordonatorilor volumului rămâne un exemplu major că, în pofida tuturor neajunsurilor materiale, spiritul triumfă.
4 martie 2010
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 