Noemi, fata mea!
Haifa ,octombrie, 1991
„Chiar că nu-mi vine să cred, dar am ajuns în Israel. Totul aici este minunat, dar trebuie să mă acomodez.Îmi este foarte greu numai între ruşi, noroc că este Lilah, mai discut puţin cu ea. Dacă nu era ea nu puteam să vorbesc cu nimeni. Trebuie să vorbesc în ivrit. Să scriu şi să citesc mai merge, dar să vorbesc nu prea. Acestea sînt primele mele impresii de cînd am venit în Israel. Aici este magnific. Sînt locuri şi mai frumoase decît Israelul, dar aici mă simt bine, aici este Ţara mea.”
…. Început şi sfîşit de jurnal sau, mai bine zis, cel mai scurt şi concis jurnal scris de Noemi, la 14 ani, „fiica mea cea mică”
scrie poezie în ebraică deja!
Mon quartier enlaidi
poèmes –
par Bianca Marcovici
lorsque résonne dans les mégaphones
« Allah est tout puissant »
dans mon quartier, celui qui est enlaidi
j’ai envoyé en vain l’invitation, davantage poème-
je ne fais pas partie de ce groupe,
de ces amis,
avec lesquels tu communiques !
tu m’as laissée seule avec moi-même,
dans ce mois d’août infecté de chaleur
et de violence
mais les reproches ne sont qu’un souvenir flou
comme tant d’autres deviennent de vagues amis,
de vagues réactions…
le café d’aujourd’hui est amer.
Traduction de Nicole Pottier.
Mi-am ascuns identitatea sub frunze.
Căutau albinele, căutau.
Doar o schijă rătăcită de la sânul mamei otrăvite
A reuşit să citească mesajul.
Am murit înainte să mă fi putut spovedi
Dimineaţa, soarelui mai laş decât mine.
cartierul meu cel slut
Destãinuri la o cafea
megafoanele se aud
“Allah e binecuvântat”
în cartierul meu cel slut –
am expediat în van invitaþia, poemul-
m-ai lasat singura cu mine,
în augustul ãsta infectat de caldurã
ºi pricini,
dar reproºurile sunt o vagã amintire,
cum multe devin vagi prietenii,
vagi reacþii …
cafeaua de azi e amarã.
bianca marcovici
peticele se poartă
sunt o modă…peticit.
portocalii verzi roşii
albe cusute cu aţă maro.
petice de clown
petice batiste
să iesi în evidenţă
inimă peticită
în loc de „inimă vrăjită”
camera a cincea a visului galben
ireparabilul numai moartea
bianca marcovici
Prăjina
Elita s-a izolat pe un munte de ceară
Cineva a aprins focul
în apropiere
încet încet muntele a început să se topească…
Aşa că
„Nici cu prajina nu le ajungea-i la nas”
celor incluşi în aşa zisa elită-
Prajina nu se topea ci creştea văzând cu ochii
Elita , încet încet şi-a dat seama
Dar a fost prea târziu
A început să se topească şi ea…
Cei salvaţi din elită aveau galoşii plini de ceară
Stinşi în gheaţă
Nici dializele nu mai puteau ajuta Elita.
Nici nimic.Totul se potriveste si se interpretează.
Nici o statuie.
respiraţie gură la gură
orbită fiind de lacrimi de febră.
mă sperie însă orice legatură de inimi,
mi se pare ca pot fi prinsă
într-o capcană a tăcerii
în vara asta atât de toridă.
absurda-i virtualitatea,
uneori te poate lovi cu acidul cuvântului
ceva tot mai puternic decât iubirea-
păstreaza-mi o amintire caldă
în ceasul aprins de lună plină
numai atunci
mă vei recunoaşte.
Nici când n-am rănit lumina întunericului
Doar umbra-mi…ascunsa-mi în trup de femeie.
Îţi las moştenire
neînşelarea cuvântului
din memoria necerşită.
nici când n-am trişat…
doar măşti de împrumut
să pot supravieţui doar o clipă
şi nisipul încolţeşte.
n-am sărit peste
calul de lemn al nimănui.
doar te minţi
adevârul lui Socrate
ce-i „folositor” inimii.
mă rog, vineri de vineri,
în puţinele cuvinte citite în aramică,
salveaza-mă limbă ebraică, e timpul,
nu-i loc de amintirile altora. mormânt aruncat peste epave de femei. poartă-ţi singur stigma parăsitelor.
respir, în sfârşit fără cuvântul tău,
greşeala de a-mi căuta un mentor prin vecinii mioritici, să sughiţi să sughiţi!
(nu te speria fac băşcălie când am febră)
nevoia mea. nevoia de poezie
nevoia ta de a supune… de a avea mereu ultimul cuvânt,veninul dulce.
pământul roşu e năclăit de speranţe.
la Ierusalim se reflectă lumina mea
alb-gălbuie de pe ziduri de soare.
ziduri ziditoare joc de domino.
mi-e mult mai bine acum,
neştiinudu-te,
mult mai bine ştiindu-te pierdut.
desfacerea gândului în şapte
e semnul replierii în fagure
alef bet ghimel dalet… te du tot te du
august necăjit.
usuca-te fierbinte şi cerul gurii tale
din cântări, o rodie doar o rodie
zgomotul ocult al memoriei
picăturile de ploaie
iarba atât de crudă
şi roua îmbătătoare.
scorburile umplute cu câlţi
precum urechile visului,
flautul cuvântului,
copacul din noi sădit
în nisipul călător.
asfaltul topit…delirul delirul
frunzelor
nu pot să fiu supărată pe tine.
niciodată!
despart întotdeauna poemul de viaţă…
n-am încotro!
nisipul se cerne printre degete
„e pur si muove”
bianca marcovici
18.08.05 (c)
Ai făcut totul
Miros de bărbat
Miros de femeie
Un al pacino şi
O oarbă.
Ai făcut totul să mă seduci
În cuvinte.
Irezistibil
Orbit
De tine
Orbit de mine
Un al pacino mirosind a orhidee
Mirosind a bărbatul din mine
pe veci
*
Despărţirea de mine din tine
ai început să te mişti în năvodul cu ochiurile spre ea.
mereu spre acea ea.
perfidă. privindu-te prin sticla geamului – acvariu
cum îi străjuieşti nemărginirea închipuită-n căsnicia faţadă
ai început să-ţi închipui sărutul ca o profanare de morminte. greţos e că
nu-l poţi oferi nesimţind atracţia divină a sunetului permutat în inconstienţă
ma regăsesc uneori în frânturi de cuvinte anexată ca o cămaşă de noapte – doar franjuri
plasa ta specific cu noduri solide
în care te-ai prins singur ca într-o capcană artizanală
şi mie sărutul acceptat mi se pare greţos în despărţirea de mine
***
m-am simtit defloarată
într-o clipă uitatoare de vîrstă
şi principii
într-o zi îin care diafragma minţii s-a spart
umplindu-mă de sîngele cald
m-am simţit deflorată
poezia n-are nici o şansă
de a păcăli un nevăzător
citindu-i în palmă
poemul trosnind din genunchii
invalizi
când peisajul te fură
prin gotica bucătărie a răspunderii
colective
…de a cântări echilibristic
metamorfozele cheii succesului
al acopuncturii demersului de sine
prin profesionalismul imaginilor locale
când poemul nu se mănâncă pe pâine
la ora cînd semnificativă e
recunoaşterea concentrării
în poem
a câtorva romane ştiinţifico-fantastice
al trenului care a pornit în căutarea
prinţului rătăcitor
într-o zi când soarele n-a apus
între sânii melancoliei-linia vieţii-
din păcate poemul înghite multe file nerostite
într-o lentoare a apelor niciodată citite
alături de lumea ce-nfulecă
bătăile de inimă ale poetei
…de a păcăli vioara
indiferenţa…
Răceala fericirii
de a mă replia în găoacea mea.
e greu să mă despart de mine
prin tine, răceala fericirii
în felul meu sunt axe şi repere
care duc spre infinit
niciodată nu mă întâlnesc
niciodată nu-s perpendiculară
pe viaţa mea
dar tu m-ai chemat
să te ascult cândva
rigiditatea mă inhibă acum
iar
ultimul discurs mi-a adormit simţurile
aproape definitiv.
nu mă mai recunosc
ultimul pai de care m-am apucat
ca de o plută
m-a înecat
privind în ochiul cuvântului-
bianca marcovici
preluat din
galeria agora, noembrie, 2004
sticla geamului
ai început să te mişti în năvodul cu ochiurile spre ea.
mereu spre acea ea.
perfidă. privindu-te prin sticla geamului – acvariu
cum îi străjuieşti nemărginirea închipuită-n căsnicia faţadă
ai început să-ţi închipui sărutul ca o profanare de morminte. greţos e că
nu-l poţi oferi nesimţind atracţia divină a sunetului permutat în inconstienţă
ma regăsesc uneori în frânturi de cuvinte anexată ca o cămaşă de noapte – doar franjuri
plasa ta specific cu noduri solide
în care te-ai prins singur ca într-o capcană artizanală
şi mie sărutul acceptat mi se pare greţos în despărţirea de mine
***
m-am simtit defloarată
într-o clipă uitatoare de vîrstă
şi principii
într-o zi îin care diafragma minţii s-a spart
umplindu-mă de sîngele cald
m-am simţit deflorată
poezia n-are nici o şansă
de a păcăli un nevăzător
citindu-i în palmă
poemul trosnind din genunchii
invalizi
când peisajul te fură
prin gotica bucătărie a răspunderii
colective
…de a cântări echilibristic
metamorfozele cheii succesului
al acopuncturii demersului de sine
prin profesionalismul imaginilor locale
când poemul nu se mănâncă pe pâine
la ora cînd semnificativă e
recunoaşterea concentrării
în poem
a câtorva romane ştiinţifico-fantastice
al trenului care a pornit în căutarea
prinţului rătăcitor
într-o zi când soarele n-a apus
între sânii melancoliei-linia vieţii-
din păcate poemul înghite multe file nerostite
într-o lentoare a apelor niciodată citite
alături de lumea ce-nfulecă
bătăile de inimă ale poetei
…de a păcăli vioara
indiferenţa…
(noembrie
varianta la galeria agora 2004)
bianca marcovici
totul se va repeta
la o altă scară
sacrul cuvântului se revarsă
ia totul la vale
zidul meu de sprijin
îmi apără spatele
va fi alt septembrie
umbrit de apele mării
şi suferinţa pământului
îndestulat de cadavre
neaşteptatul secol
dedicaţie
ai rămas acelaşi
un fulg pe buzele mele
în miez de vară
o scânteie de viaţă
aducatoare de sentimente
înteţite şi virgine
o lacrimă de bucurie pe obrazu-mi
ars de soarele
infernal
un poem alb atât de alb ca
rochia de nuntă
bianca marcovici (c)
Ma sperie orice legatură de inimi
Mi se pare ca pot fi prinsă
într-o capcană.
Absurda-i virtualitatea,
Uneori te poate lovi cu acidul cuvântului
Mai puternic decât iubirea-
Nici când n-am rănit lumina întunericul
Doar umbra-mi.
Bianca Marcovici
jurnale de toamnă
Ca să vă fac puţin să coborîţi pe pamânt, am să vă zic ceva nelegat de magia în sine. O plachetă de poezie editată în Israel, mică şi draguţă, la care ţin enorm , prin ’96, aparută deci, am intitualt-o MAGIA PIETREI !
Daca aş face o retrospectivă, ce m-a inspirat atât de mult şi, le-am considerat clipe magice :sunt pietrele… pornind de la piatra de mormânt al tatalui meu care, nu am putut muta-o aici in Israel. (ar fi trebuit cărată de la Iaşi), pâna la Zidul Plângerii şi piatra sfânta din tunelul (minara …în ebraică) de la Ierusalim (pe care am atins-o , reculegere deplină, revelaţie numai pentru acei ce cred in zidul nostru cu adevarat. Piatra cea de 600 tone, dintr-o bucată, centrul pământului, locul în care soarele are raza cea mai scurtă!)
Dupa ce o atingi şi am atins-o, m-am rugat şi am simţit că inspiraţia e o infuzie solară în absenţa soarelui. Zidul Plânge e o realitate. Mai am şi o piatră dintr-o scorbură , luată de la Columnele din Timna, Columnele lui Solomon. Pusă la tâmplă sau la urechi, e ca o scoică, fără să auzi însa vuetul mării. Simţi energia , simţi istoria de milioane de ani, e o piatră de bazalt, parcă încrustată, simţi ceva echivalent cu redarea lucrului pe care îl doreai, ca ultimul lucru pe care vroiai sa-l posezi
şi s-a întimplat!
***
tot o performanţa-i monologul.asta-mi aminteşte şi de Paganinii,solo-
ul său pe coarda sol, capriciul nr…cutare, aşa e şi cu scrisorile
către poetul ideal, care nu e ba e ideal,doar muză, dar toate se opresc însă la un
punct.
***
să visezi să improvizezi.să te ascunzi în cuvinte.să le pisezi înpiuliţa de nuci sau pe rişniţa de cafea.să le dai o formă sau, să le
simţi ca nisipul strecurandu-se printre degete. să plângi după ele. drama necomunicării. asta
facem toţi:monologam cu alter-ego-ul nostru, divulgând, până la urmă, soarta lumii la nivel de micron, microb fără nici o frustrare inamică, cum mulţi presupun steaua mea galbenă
ca o obsesie a neamului.
taud*(greşeală)
De toamnă. au pârguit doar poamele dulci.
neconstrâns legamânt de toamnă.
flori căzânde.
uscaturi plimbate pe caldarîmuri.
vârsta mea alerga înapoi
să prindă mărul neputred.
nici o competiţie.
întoarcerea se întrerupe semeaţă.
#
Profesorul meu de vioara mi-a zis într-o zi:”meseria se
fură,Bianca”,1% e talentul şi 99% e munca!
L-am întrebat însa, cum e posibil?
Mi-a zis :”te aşezi în primul rând la filarmonică şi, urmareşti marii
violonişti cum cântă. Fără să vrei tu vei pune în practică ce vezi
şi asculţi.”
Nu am lipsit de la nici un concert săptămânal, aproape 13 ani de
zile! Dar, n-am ajuns decât într-o …orchestră.
Cred că, la fel e şi în literatură. Mai toti suntem orchestranţi.Prea
puţini solişti sau virtuoşi.Sunt mulţi profesionişti în literatură
dar, prea puţini solişti care sa reziste pe podium.
2.10.05
OROLOGIUL
toţi avem câte o noapte de regrete
vise reluate privind limbile ceasului
neaţipind nu putem previne
moartea
nu putem previne sau anihila durerea
cauţi mereu sprijinul astrelor
sau a îngerilor
care te-ar putea proteja
pe tine şi ai tăi
dar frica frica…nu alege
bianca (C)
11.12.05
raca din mine zice altceva…e totul prea perfect in ce se scrie în zodia mea:
racul e un mediocru, autodidact, mama perfecta, soţie ideala,prietenă
sinceră,uraşte din suflet când e cazul şi definitiv, se razbună!
reuseşte în viaţă foarte greu dar, ajunge sus în piramidă, prin muncă!
dăruieşte nimicuri,talentele apar târziu şi le
pune în valoare. părăseşte tot la un simplu gest când se simte
nedorită.preferă apele tulburi!
19.05.0 ” radiaţia cuvântului”
LARRY
păstrându-mi aparetenenţa
la izvorul inimoşilor
la filonul stării de a fi cuvânt
răscolind rascolind în omul pamânt
în lutul care se mulează pe mine
îmi ia forma
neînghiţindu-mă totuşi
revelaţia cuvântului, vederea…
*
Ceaţa ceaţa
care învăluie totul
radiază starea de aşteptare
acordul, armonia, visul
clipoceala simţită a apei
resemnarea poemului,
de a mă cunoaşte vocea a secat
renunţarea sofisticată
a poetului fără punct
bianca marcovici
Haifa
25.05.06
întrezăresc absenţa ta
gând de fum de ţigară
în meditaţia pierdută
Noi doi părăsiţii
Noi doi neresemnaţii
Noi doi amicii
De suferinţă
plăcerea de a constata
„lumina de după ploaie”
În viaţa coş de gunoi
Eşti ca un paratrăsnet
Culegi fulgerul
Şi mi-l transformi
În artificii-curcubeu
Peste podul meu de vise
Înger din jumătate de ZEU
perfid te-ai regenerat prin mine
Nepoţi-mi dau seva
cu toate că m-aş duce
undeva unde soarele nu arde
iar deşertul e oază.
nici martor nici suflare
copac de răcoare!
agora,iulie 2004
pentru istorici
text personal
Amprente : [versuri] Marcovici, Bianca ; Clusium, 1999
Editor Marcovici, Bianca
Vedeta Subiect Literatura româna / Poezii
Editura Clusium
Menţiune Responsabilitate Bianca Marcovici
An 1999
Editie Ediţia a 2-a, revazută şi adăugită
ISBN ISSN 973-555-213-2
CZU 859.0-1
Descriere Fizica 96 p.
Divizionară
Localitate Cluj-Napoca
Tipografie
Mediu *Carte tiparită
Tip Publicatie poezie
Periodicitate
Nr. Inv: Disponibil: Da Localizare: Regim Carte: împrumut la sală de lectură Cota: 859.0-1/M33
bianca marcovici (c)
Şlefuiesc viitorul,
îl presupun.
Resentimente
pentru trecutul mioritic.
Cuibul nostru
pare un aşternut
Şifonat
Pus la spălat la 90 de grade Celsius.
De mâine,
chipul său călcat
de impresii.
mă va străfulgera.
Faţa frumuseţii tale
a apărut la asfinţit
Înainte de contemplare,
înainte de revelaţie.
*
Flux reflux.
Îţi vizitez uneori creierul
Ai o corolă protectoare
Eu pot transpune
integrala minţii tale
Pe muzică
N-am putut să ignor
partea ta obişnuită
Chinuită de aroganţa cifrelor.
Semnul tău:
oţel transfigurat
într-o clădire modernă
Clavicula renaşterii mele.
*
mi-am îngropat dragostea
mi-am îngropat mama…
covărşitor
poem al unei clipe.
*
nu există
trandafir fără spini
şi dragoste fără ceaţa de pe ochi,
ezitarea de a recunoaşte.
şira spinării a căpătat putere
mi s-a ridicat fruntea.
Bianca Marcovici
http://www.romanialibera.com
*
citindu-ţi în palmă
te idealizez tocmai ca să-mi controlez
ilaritatea, pulsul
care sare mereu de la trambulină
direct în marea mediterană.
mai tot timpul sentimentele devin
otrava
legănată în paharul cu apă şi cuburi de gheaţă…
tu
peste cearceaful imaculat
făcut sul
după o noapte atât de zbuciumată…
seduci lumina zilei ca pe o femeie de stradă!
clipirea standard o urăsc, târziul ambiguu
poate din cauză că iubesc acel fel
de a spune da. da. mă copleşeşti cu
dedublarea vorbei reţinute de filtrul
împlântat în craniu ca o pâlnie.
pledoaria despre şi cu miresmele neexplorate.
stările flux.
neimitaţia intonaţiei
chiar dacă-i acelaşi registru
permutări de viespe
neluate-n seamă de scorpion.
scările mele poetice
care urcă pe faianţa peretelui
mereu din faţa mea
ca din pământ
odată am să ajung acolo
unde
zăpada mi se va lipi de pleoape
iar tu îmi vei surâde-n somn!
sunt femeie şi pun întrebări naive
e normal să pun întrebări naive
e foarte normal să mă ascund în întrebări naive
picturile naive nu nasc confuzii
creierul nu trebuie conectat la nici o priză
desfigurarea umană intervine la plictiseală
aş cuceri marea
ca pe un bărbat!
(în tinereţe n-am făcut-o!)
cu gesturi de femeie
până când i-aş sugera refluxul
senectuţii
ca o înecare firească
în abisul cuvântului,
ca o împăcare…
chiromanţia mâinilor
încleştarea din urmă
adoratoare.
poate atunci, numai atunci
o să mă caute Pierdutul.
bianca marcovici
preluat din galeria agora on line
octombrie, 2005
vibrez ca o harpă din Cetatea lui David
hranindu-mă cu adieri de vânt şi cuvinte
eu pot trezi dirijorul amorţit
chiar dacă în actul final el cade de oboseală
artista se retrage în spatele cortinei
dregându-şi vocea cu un ou crud
nu poate răspunde la afecţiunea publicului
clarviziunea ucide din faşă aberaţiile registrului
în orgi sinistre
baletul bărbaţilor dechizaţi e de prost gust
sunt raşi prin locurile bărbăţiei. stupizi.
mereu arcuşul meu dezechilibrat
de distonanţele efemere
dansul săbiilor parcurge mereu acelaşi cerc de foc
un Maghen David luminează în noapte ca o făclie
boala ta -aşa zisă „incurabilă”
e o faţadă de dezertor!
Refă-te dirijor amorţit din cercul de foc!
&
Inexorabil. lucrurile sunt mereu spuse
cu altă dicţie, altă caligrafie de litere binome
de pe perna amintirii.iniţiale , bicepşi, rugăciuni de iubire.
la fel si scenariile filmelor sunt-în fapt- o repetiţie
cu alte decoruri de mucava…
alte maşinuţe distruse pe calculator,
alte explozii de galaxii nefinisate
din gaura neagră a triunghiului absorbant.
de vezi chipul meu arzând on line în oglinda virtuală
e , pentru că vrei să te autodistrugi
focarul răului e clima noastră
mizerabilă şi
menopauza
femeii cu părul cărunt!
se poate dezvolta tema abţinerii. şi eu!
harpa tristeţii
Bianca Marcovici
14.01.07
aburi de femeie”, 2004
matricea infectată de virus
Salut Axioma mariajului meu
Determinantul mărarului neuscat,
Matricea zero a fecundităţii
şi fertilităţii,
Integrala din integrala
Derivatei,
sublime şi diferenţiat.
Când tu eşti numai cu mine
în aparenţele restante,
cel putin
pe firul apei calatorului din stele,
naufragiu-
Renasc din nou
pe nota do re mi fa sol la si …do,
portative necunoscute,
diezii, bemolii, becari,
toate cheile secrete
ale lumii, viorile,
viorile mele
clepsidre
ca o sirenă îndragostită
de hoinari “de-apururi si înca o zi”
bianca marcovici
Mi-au placut poemele muzicale!
olivia
Cromozomul 47
personale [ ]
jurnale
Colecţia: texte filozofice
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Bianca Marcovici din Haifa [levana ]
2008-02-15
Cromozomul 47
Am văzut, de curând, „o piesă de teatru” sau mai curând o scenetă care m-a impresionat profund! Mi-am închipuit că va fi ceva educativ din moment ce s-a aprobat să fie prezentată în timpul serviciului. Personajul principal numai actor nu era …Doi fraţi, unul actor, celălalt „handicapat”, chiar şi aşa era în realitate: ochi „de chinez”, buză căzută, bîlbîit, vârsta aproximativ 30 de ani! Un tablou tipic al „sinndromului mongoloid”.
Povestea a început de la numărul cromozomilor, care în mod normal trebuia să fie 46. Dar el s-a născut cu 47 de cromozomi, ceea ce a influenţat enorm viaţa familiei. Tînărul cu handicap, născut aşa din cauza
” greşelilor naturii”, după cum se înţelege, avea doar un cromozom în plus. Chipul acela ciudat şi atât de respingător, recita, vorbea corect, chiar dacă saliva i se prelingea pe haine. Reuşise să cucerească sala, să se facă plăcut, prin relatarea situaţiei familiare cu o precizie de ceasornic. Respins di cei de jur , privit ca bolnav, doar pentru că se exprima mai greu şi avea un aspect nu prea atrăgător, dar nu era „mefagher”, adică înapoiat mintal.
Autenticul handicapat povestea, alături de fratele său, calvarul familiei sale, de la început şi până în prezent. Problemele fratelui sănătos nu erau nici ele uşoare: a accepta un frate handicapat e o problemă sufletească şi de conştiinţă mult mai gravă decât îşi poate închipui, micile incidente fireşti ce pot apare între fraţi! Sentimentul de respingere faţă de fratele handicapat a durat până la vârsta de 14 ani. Efectiv l-a urât!
La sfârşitul piesei a apărut mama lui cea adevărată! Au avut loc discuţii cu cei din sală, atmosfera era încărcată dar nu-şi aveau loc sentimentele de milă… ci, mai mult durerea… Îmbrăţişările îi copleşeau pe cei doi şi, curând am asistat la o cerere de prietenie!
Tânărul handicapat, privind în sală s-a îndrăgostit , la prima vedere, de o colegă de serviciu … Îi oferă un inel cu un „cromozom” încrustat. Totul cât se poate de real, lacrimi în sală, etc.etc…
Nici eu nu m-am putut abţine să nu plâng. Fratele, un actor de mâna întâi, a ţinut sala peste două ore, cu tot felul de subiecte, improvizând funcţie de întrebările publicului! Am fost însă teribil de impresionată. Mi-am pus întrebarea ca mamă, dacă eu, personal aş fi suportat aşa ceva!
bianca marcovici
aparut in JURNALUL SAPATAMANAL, TEL AVIV, 14 FEBRUARIE, 2008