http://en.calameo.com/read/001073787e3d8bdf6c552
Bianca Marcovici
Ultima Dragoste
Ultima Dragoste
Poezii
JURNAL DE BORD, 2012
Pe toate blogurile
dai de acelaşi nume virtual
ca şi cum muzica sufletului e violată
de lumină
faci tot ce poţi să-ţi ştergi amintirile
rugăciunea o faci vineri privind
la lumânările fierbinţi
ghiceşti încă o săptămână ploioasă
te cerţi cu fica ta
să alăpteze când nepotul plânge, plânge
noapte de noapte surâsul îşi revine
mă privesc în oglinda geamului
e ora când fac mişcare după muzică la ora 6.00
înainte de navighez
pe SAP
unde , vai iar scriu în ebraică
despre morile de vânt
despre betonările armate din staţiile de înaltă tensiune
dar istoria se scrie altfel
alergând de la o imagine la alta
anonimatul e o cale de a rezista
iar numele lui persistă în memorie
chiar dacă îl şterg cu buretele
revine, revine
păstrând proporţiile
nici o simfonie
nu se compune
fără să păstrezi o temă
s-o dezvolţi
în variaţiuni poetice
de la una la alta îţi recapeţi suflul
privind pe fereastră spre TEL-AVIV
marea e mai liniştită astăzi
franjurile albe se mişcă lent
precum vibraţiile literelor mele
pierdute pe net.
Yom Kippur
Nu ştiu să-mi cer iertare şi cui
cine e vinovat şi de ce
paşii te îndreaptă mereu
spre adevărul trecerii vremii
nenăscute
părinţii parcă trăiesc un timp
în visele nopţii
ne dăscăleau mult
ca şi cum am fi fost- din nou- copiii străzii…
bifurcate
ieri am făcut latkis din cartofi
cu gustul amintirilor
tata a dat pe răzătoare cartofii cruzi
până ce degetele i s-au rănit.
mâncarea săracului cuibărită în suflet.
acum mâncăm şi pentru atunci
în răzbunare…
Refuzul
E o armă de a preface centrii energetici
într-un ghiveci sedentar
grafica neagra presupune să urmăreşti
prepararea sucurilor gastrice.
zilele astea în Grecia
am privit graffiti mâzgălite
pe clădiri istorice
tineretul şi-a bătut joc de istorie cu mâna caldă
folosind culori stridente
ca o profanare de morminte
stau chirciţi în cafenele şi visează la locuri de muncă,
un tineret anulat sufleteşte se răzbună.
noi cei care scriem profanăm viitorul
cu visele noastre imbecile
de a fi la
fiecare colţ de stradă un pamflet
Poporul ales
Suntem deja o insulă
înconjurată
şi de mare…
şi de duşmanii perfizi
care mizează pe numărul lor.
Poate, că îsfărşit Europa
trebuie să se trezească
uneori pedeapsa e a Lui,
pe merit
pentru cei care ne-au urât!
pe noi, Poporul Ales!
ieri am văzut la ştiri
o manifestare violentă
împotriva
invaziei negre, islamul:
Ei se plâng…
Pe Noi nu ne-au dorit
şi ne-au sacrificat
pe altarul urii fără noimă.
Cel de Sus ne vede cuibul.
locurile noastre sfinte!
Război virtual
Magia literelor
impactul literelor sonore
provoacă o implozie
un orgasm al vieţuitoarelor
recepţie distonală
pe Muntele Carmel
Incendiu pus de neoameni
ca un diapazon vibrând
ca un metronom pus pe allegro
pe o coardă de vioară ce vibrează
în surdină,
capriciu
bate la uşă
sub bagheta dirijorului mut de admiraţie.
mâncarea cea de toate zilelor
dicteză lumina literelor
nefinisate
neutralitatea e o armă politică?
Piatra lunii
Nu râde, piatra lunii e neagră.
am atins-o la muzeul aeronautic din America
visului albastru,
e triunghiulară, ţinută într-o menghină specială
să nu fie furată, e o piatră celebră
neornamentală, mi-am pus atunci o dorinţă:
să fie asociată cu Piatra noastră de la Ierusalim,
cea de 6oo de tone, care plânge..
plânge..
am încercat să-i şterg lacrimile
mi-e sete,
partea nevăzută a lunii e ca un craniu de om,
au pozat-o la muzeu, e acolo,
privită din satelit,
alături de macheta avionului lui Vlaicu,
mă arde mâna uneori,
e semnul lunii în căuşul palmei mele,
e semnul meu să ard.
Chitara mea
Aş pleca
să nu-mi localizez stările
optimistul s-a ascuns după perdea
aud doar vociferări incoerente
pot doar să număr absenţele
dintre bătăile inimii,
chitara mea ornamentală.
Brusc
Brusc mi-am amintit că totul
depinde de mine,
vrând nevrând singurătatea se apleacă
vibrând
ca o creangă de copac
de preaplinul fructelor.
nicio sintagmă nu-mi îngroaşă arterele
inima a devenit o povară, trupul mă poartă
ca şi cum mâinile nu mai pot susţine nepoţi
ci o mare rugăciune,
văd din ce în ce mai rar
cerul, care se prăbuşeşte în mine,
e ca într-o scoică care vuieşte.
astăzi cerul e plin cu nisip
respir adânc
sunt pământul roşcat.
Nu-mi plâng de milă.
Aspectele mele
Aspectele mele s-au contopit astăzi
cu cele ale băncii
de ce să le dau gratis banii
dacă tot n-o să simt
nimic
am preferat să-mi plătesc locul de veci în zece rate,
duplex definitiv
piatra încă n-am plătit-o
e necesar să mai plătească
şi copiii noştri ceva
să simtă şi ei ce trebuie să scrie pe mormînt.
cum evită să mai citească în româneşte
iar nepoţii nu
ştiu decît cuvântul
” mămăligă” voi avea grijă să-mi traduc
din vreme
numele meu
şi al soţului
cu litere latine
acolo
unde vom dormi
ca într-o cadă de beton prenupţial
Cometa
Eu sunt coada Cometei
unii aşteaptă să întunec luna în septembrie
în apropierea Noului An,
alţii ne mai dau un semn
de catastrofe,
vor toţi să ne punem cenuşă în cap
ne deconectează de la reţelele mai puţin electrice
fără un avertisment,
fără să le pese decât de şpagata lor pe două continente
coada Cometei mele
e curbura spaţiului.
prinde-mă
e ultima mea şansă!
Neutralitate
Îmi asum răspunderea neutralităţii
nu pot scrie în numele altora
întotdeauna am făcut-o în numele meu.
Poezia e certificatul de naştere
a unui gând neelaborat.
mai târziu te recunoaşte
te implică
pătrunzându-ţi în inimă,
legându-te.
… e lacrima de pe obrazul unui copil.
Poeta
Eu nu înşel pe nimeni
doar pe mine mă înşel
vocii tale îi ataşez
rugăciunea poetului Necunoscut.
dar mi-e foarte frică…
într-o zi
vei uita rana cuvântului
şi vei trece foarte uşor
peste umbra mea
ca un buldozer fără aripi
Aria calomniei
Uneori calomnia ajută
şi bârfitul prin spatele uşilor închise
dar briza uşoară a mării
împrăştie vorbele pe care le întoarce
bumerang
acelora…vîrf ascutit
uneori e bine sa asculţi Mezzo
o alta lume îţi oferă
fericirea.
Oamenii mint
Suntem un fel de oameni
care trecem unul pe lângă altul
ne adunăm mai mult la necazuri,
bucuriile ne sunt stricate de pe margine,
precum la un meci de fotbal…
eu am peste 20 de ani de când alunec
din propria-mi viaţă
ca săpunul din mână.
uneori ne salutăm între noi,
alteori nu.
toţi avem numai un Nume
mai ales când cei de Dincolo
ne privesc!
totu-i colorat diferit, distonanţă
precum steagurile care au
o gaură în mijloc sau sunt arse de timp
doar vântul cunoaşte poveştile graniţelor
cu adevărat.
oamenii mint!
trăim în Asia,
mi-e imposibil să mă întorc acasă
îmi suflă vântul din faţă
.
Limbă pierdută
în ultima vreme
roşiile s-au scumpit
în ţara roşiilor şi portocalelor
în ultima vreme corupţia e
descrisă cu lux de amănunte
la ştirile israeliene
şi la noi totul pluteşte
suntem înconjuraţi,
doar o insulă doar o oază
şi aia în pericol
mereu în pericol
mereu denigrată.
în ultima vreme
chiar dacă nu spun nimic
tot sunt urâtă de ceilalţi
doar pentru că
părinţii noştri au vorbit idiş
o limbă pierdută…
un fel de germană moldovenească
înţeleasă doar de bătrâni…
(mi-o amintesc pe mama…
„nou venită” în Israel
la o vârstă târzie
când nu mai poţi prinde rădăcini…
nu înţelegea decât
emisiunile în limba germană)
în ultima vreme
încerc să vă părăsesc definitiv
doar pentru că
tu…ai acceptat defăimarea mea
Poate păcatul meu
Poate păcatul meu va fi luat
de apa mării doar
mărşăluind pe nisip
spre ultima respiraţie
când răbdarea se termină
iar păcatul de a suporta
reacţiile semenilor
se întorc,
mai ales când o poezie scrisă la tinereţe
e întoarsă pe dos de acel personaj malefic
pur şi simplu
preluată
numai pentru că
el se simte cu musca pe căciulă.
acel personaj din povestea mea
chiar de au trecut anii
nu
am şters cu buretele acţiunea sa
el continuă însă să creadă
că are dreptul să mă dezonoreze.
Sex interzis
trebuie să respir cuvinte
ca pe un drog
văd dincolo de Aurora Boreală
chipul muzei… în aburi, Erato e o erată…
tocmai azi de ziua unei femei.
în fapt singurătatea e plictisul…
ca şi cum cunoscând un bărbat
în cuvinte
nu mai poţi să faci sex.
atingerea s-a pierdut
printre rânduri…
Roboţii
Roboţii din noi îşi fac mereu planul
până într-o zi când vor obosi
şi atunci vor avea liberatea de a rugini
roboţii …
Premoniţie
Chiar şi Nostradamus
visa file de carte
cu litere ebraice.
focul mistuia totul
mestecând în apa emotivă …viziunile.
Masochiştii se temeau de moarte
veneau să afle totul.
Vroiau mereu să fie primii care află
căderea unui cap.
De Nostradamus depindea doar moartea sa.
Doar un catren.
Epoca Clinton
Surzii aud numai zgomotele prin podea
eu mi-am pus căşti de protecţie de toate felurile
să-mi schimb stilul să nasc prin fiica mea.
bărbatul din mine e mai echilibrat,
copilul din suflet
are 27 de grame, cântărit statistic.
când priveşti nu mai ai nici un prieten
doar un cor de voci care mimează
că nu au fost părăsiţi de muze.
am picioarele umflate
de sedentarism şi calculatoare.
vacanţa se apropie de serviciu
iar serviciul se apropie de ură
doar nepoţii gânguresc de adevăratelea
cântece populare din arhiva israeliană
când noi nu am fost nici măcar copii.
vremea noastră a început la 40 de ani!
citind pe net, fiecare afecţiune e strânsă cu uşa
fiecare bârfă e trasă de chiloţi.
Epoca Clinton a deschis o altă eră
iar terorismul starea de plagiere a istoriei.
O viaţă contra o mie!
Soldatul nostru, Gilad Şalit
răpit din Israel,
prizonier de aproape 5 ani
şi jumătate,
ţinut înt-o gaură fără lumină…
Copilul nostru s-a întors acasă.
Ne-a lipsit în fiecare clipă
ca şi cum noi am fi adevăraţii părinţi.
casa noastră a rămas mereu deschisă
poate o minune… o rugă va fi auzită
s-a întors timidul nostru copil
a coborât scările…
am tremurat pentru el
Să-i fie bine, să-i fie cald, să-i fie lumină
în priviri, să-l adorăm
ca pe propriul nostru copil.
preţul păcii noastre l-am plătit scump!
să medităm puţin
la echivalenţe:
o viaţă contra o mie!
Şi criminalii mor
Rând la cimitir…
imposibil
şi criminalii mor…
nu pot fi scoşi din rând
nici măcar cerşetorii care nu au trăit,
nici plagiatorii , curvele sau grafomanii
nici măcar actorii celebri,
fiecare are steaua lui căzătoare
pe asfaltul turnat încă cald.
Sinagoga din Dresda
Pare o cazemată…
ceva fortificat împotriva intemperiilor,
dar sigur pentru readucerea amintirilor
pe primul plan.
privesc în jur.
sunt o evreică care caută urme…în 2011
oraşul zdruncinat de bombe care a plătit
un preţ de nedescris:
clădiri refăcute, dar ploaia nu a putut spăla
funinginea de pe clădirile arse.
undeva o sinagogă priveşte oraşul.
Numere
Câştigătorul ia tot
refuzul e o dorinţă
am câştigat la loto
mi-au iesit 7 numere
tocmai cand treceam peste 7 dealuri şi vai
la apusul soarelui
portocaliu vineţiu
de atunci nu mai numar `verzii` ,
prefer să mă plimb la malul marii
citind nisipul după refluxul refuzului frustrant
privind la coapsele barbatilor în slipuri decolorate
câştigătorul ia tot
doar rodia din mâna ta
muşcând-o
o să-ţi aducă aminte
întâlnirea noastră de pe podul neterminat
Prietenii virtuali
Ştiu că am o singură inimă
învelită în ceva spumos, frişcă?
poate fi si spumă de şampanie
care-mi amortizeză bătăile inimii
însă, undeva rabufneşte
ca o tobă stilată
spre gât…
pulsând ca o locomotivă
anunţându-mă că prietenii mei
sunt rari
iar cei noi, doar virtuali
nu pot fi decât nişte silabe.
Trecerea timpului
Eu nu pot parafraza
trecerea timpului
e o aşteptare precum clipocitul
unei ape curgătoare
e ca o răsuflare care stagnează în piept
pâna la primul cuvânt primordial
eu nu pot sa citez clipa de ieri
poate a fost… mâine
Poemul perfect
Nu are început se divide la 3.14
E ca un struţ
Îşi ascunde capul în nisip
Se rostogoleşte ca o bilă de zăpadă
După o avalanşă
Se simte bine în cuibul vulturului
La apus de soare
Cerul devine roşu aburiu
Iar eu îmi pun o dorinţă
Acoperişul
Eu nu vreau să conving pe nimeni
nici să-mi spun părerea
echilibrului ideal
trăiesc de multa vreme
printre hornurile lui Gaudi
şi nu-mi irosesc timpul
aşteptând ceva de la cineva …
comunicarea nu e obligatorie,
m-am risipit suficient
cautând stările tinereţii,
am făcut destule compromisuri
trăind în virtualul în care
nu-ţi poţi alege
acoperişul.
nu e nevoie decât de muzica spaţială
privind perfecţiunea
ca pe o revelaţie de neatins,
Pedrera imi ajunge…
un poem neirosit,
nu pot să scriu pe marginea unei cărţi
ea ,cartea nu-mi aparţine…
şi nu pot să-i preiau suflul magnetic,
redându-l,
sună ca un plagiat.
Tancuri
Tancurile huruie pe cerul înstelat
lumea e cu susul în jos
varza acră miroase pretutindeni
lătratul câinilor e fără noimă
porumbeii s-au retras în camera etanşă
a scăpa cu viaţă e norocul prostului
văd zilnic roata norocului
ochii albaştri ne privesc
rozul viselor frumoase
e numai în filmele pentru nepoţi
bombele sunt ciuperci otrăvitoare
Partidul poeţilor
M-am înscris în Partidul Poeţilor
cu mulţi ani în urmă
crezând că, poate katiuşele ne vor ocoli
sau manipulările de tot felul
sau gândurile negre…
nu pot să iau o decizie
când sunt cuprinsă de mânie:
unii preferă neutralitatea
linia de mijloc capul în nisip ca un struţ
imaginea politică e o trusă de unghii
pentru picioare şi mâini
pentru ghearele care scot ochii unora
pentru faptele altora
corupţia, plagiatul
contul din cer!
Câteodată ocolesc zilele
Speciale…
Să nu văd să nu aud…să nu citesc
Imediat, după eveniment… cineva se va bate cu pumnii în piept
Eu am avut dreptate, eu am avut previziunea
Eu sunt profetul.
Dar tot poetul va avea ultimul cuvânt
Şi mă indispune
Cine-l va lua în seamă,
Va fi ascuns acolo poemul
Lângă coşul de gunoi
De pe reţeaua cumulaţilor
Pe metru pătrat
De cei care ne manipulează lumina cuvintelor-
Aşa cum nu mai sunt lăsaţi să vorbează scriitorii
În faţa camerelor de luat vederi la tvr
În direct .
Sunt filmaţi ,cenzuraţi,
Micşoraţi…
poeţii nu sunt actori…
Nu plânge pentru noi, România, Israel
****
Postfaţă
Când am întâlnit-o pe Bianca acum vreo 5-6 ani mi-a oferit o carte de vizită:
Bianca Marcovici – inginer – poet. Am zâmbit în sinea mea, ce combinaţie imposibilă mi-am zis, câţi ingineri ai preciziei deterministe reuşesc să producă poezie ? Dar citind-o şi cunoscând-o de aproape mi-am amintit de o fabulă a budismului în care aflăm că Budda traversează în plin soare un deşert fierbinte. Zeii, cam 32 la număr, îngrijoraţi de starea tânărului îi apar în faţă şi oferă fiecare la rândul său câte o umbrelă de soare, iar Budda, ca să nu jignească zeii, se multiplică în 32 de Budda.
La fel şi Bianca, îşi multiplică personalitatea navigând între inginerie, familie, copii şi nepoţi ca să găsească timp pentru poezie, adevăratul său violon d’Ingres. Poezia Biancăi este înşurubată în realul nostru complicat, post modernist, existenţialist dar în aceiaşi răsuflare romantic prin speranţele la o lume utopică în care adevărul, sinceritatea, cinstea, pacea devin valori şi ţinta poeziei. Între fier, betoane şi cotidianul nostru dur Bianca Marcovici ne aruncă din Haifa, un COLAC DE SALVARE:
„Sinceritatea este cea mai mare minciună
cel mai mare nonsens
poţi fi sincer sau nesincer numai faţă de tine
eu sper să fiu sinceră totdeauna..
Am simţit Sabia lui Damocles deasupra capului
eroarea pe care am făcut-o netrăind fiecare clipă
sufocându-ne în traume, uneori inventate!
Cei care ne-au părăsit au fost prevăzuţi cu colac de salvare.”
Poeta manipulează cuvintele cu extremă uşurinţă, ne răsfaţă cu vorbe, ea compara viaţa cu un „lift în care urci, apoi cobori mai opreşti prinţe etaje ca să ajungi la minus 2, acolo sub pământ..”
Poate de aceea ne avertizează să nu abandonăm reveria virtuală a esteticului construit din vorbe, aşa cum face în „Păşeşte încet printre ierburi”:
” ..nu reveni la concret
lasă-ţi pulsul să accelereze
rimele pierde-le printre rânduri
Rodrigo adu-ţi aminte Rodrigo
păşeşte încet
printre ierburi doarme cineva..”
Bianca este permanent conectată la realitate, poezia ei este o cronică a Israelului modern, a oraşului Haifa, a muzeelor din Cezarea, a catiuselor căzute în nord, catastrofalul incendiu al Carmelului, dar şi a moralei noastre ciuntite, care o afectează, după cum vedem în „Parfum de femeie”:
„pe strada mea copacii au înflorit sfidător de frumos
pentru o ţară care te ucide prin căldură, frică,
sufocându-ne prin lipsa de tandreţe
n-am mixer de cuvinte
simte-mă zilnic! „
Închei cu admiraţie, cu felicitări pentru noua sa carte de poezii, mereu actuale, mereu proaspete, axate pe toate faţetele exterioare sau intime ale conştiinţei noastre.
Până la tine Bianca
(şi nici după tine )
n-a copilărit nimeni
de o mie de ori ..
Adrian Grauenfels
2012
Bianca Marcovici – 2012
Coordonare: Adrian Grauenfels
Fotografii: Nina Selaru, Bert Brus, Joop Polder, Jake Baddeley, Gert Overvielt, Matt Wisniewski
Copyright (C)
Bianca Marcovici
Editura: Farfuridis
TEL-AVIV
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 