Invitat, Alexandru Mirodan, Minimum-TEL AVIV

preluare

ISTORII NU NUMAI LITERARE CU CELEBRUL 702 

        La origini, Dicţionarul… acesta¹ are un model călinescian. E cert că pe autor l-a fascinat aspectul de Muzeu Carnavalet al marii istorii a literaturii române din 1941, cu portretele ei epice, cu iconografia ei captivantă, cu întorsăturile ei şocante şi indimenticabile. Al. Mirodan reuşeşte, pe această linie, o carte-spectacol, mereu imprevizibilă, în care-şi pune în valoare felurite talente: pe cel de muzeograf, de dramaturg, de prozator, de umorist melancolic şi, last but not least, pe cel de critic literar.
        Nonconformismul anunţat din titlu te ia în primire de la prima pagină a acestui al doilea volum (D-E-F; şi-mi reproşez din răsputeri că mi-a scăpat şi nu l-am citit pe primul). În ordinea alfabetică a cărţii figurează, ca titluri de articol, nu doar nume de scriitori, ci şi substantive comune (ca, de pildă: „dambla”, „dedicaţie”, „dejun” „despuiere”,  „eveniment”, „farsă”, „frică”, noţiuni sub care se plasează un episod memorialistic, un document, o reflecţie sau o microantologie (cum e în cazul celor cu un conţinut mai larg, ca „editori”, „evrei” etc.). Aceste cuvinte funcţionează ca nişte madlene proustiene. De fapt, chiar şi termenului de „scriitori”, din titlu, i se lărgesc la maximum malurile: intră astfel şi oameni ca Jacques Elias (pentru donaţiile sale către Academie), medici, editori (Şaraga, Samitca, Benvenisti ş.a.). Pretextul coagulant e adesea surprinzător: sub genericul „fatal (act)”, aflăm cîte o scurtă evocare a acelor scriitori evrei de limbă română care şi-au luat singuri viaţa (Steuerman-Rodion, Voronca, Celan, Baranga, Gherasim Luca); sub titlul „disperare”, e vorba de alt sinucigaş.
        În articolele monografice propriu-zise, Al.Mirodan schimbă, inventiv, strategia de la caz la caz. La S.Damian, dominant e portretul psihologic, al omului „tăcut, rezervat, nespus de politicos, sfios, roşind la orice înjurătură mai neaoşă” cu o „răbdare transilvană” şi o „sensibilitate kafkiană”. Locurile în care trăieşte rimează cu protagonistul: „Sami locuieşte la o pensiune pe Hölderlinnweg (linişte, iederă)” – remarcaţi, cred, forţa „balzaciană” a ultimelor două cuvinte. Nu lipseşte, totuşi, judecata structurală: „gusturile, sau mai bine zis, vederile literare ale lui S. Damian au rămas, pe undeva, în secolul al nouăsprezecelea”.
        La Sergiu Dan, soluţia (pentru că Al. Mirodan mărturiseşte că nu reuşeşte să-l „prindă”) e un amplu dialog cu criticul Sergiu Levin. La Mihail Davidoglu, metoda e rezumatul de tip călinescian (cu ironie blîndă, cu strunită tendenţiozitate) al operei, dar şi ceva în plus: observînd că a zeflemisi în anii ’90 texte ca ale lui Davidoglu e facil, Mirodan, ca om care a trăit epoca anilor ‘50, face o reconstituire ipotetică a elaborării, decodînd imixtiunea „C.C.-ului”  în pagina de literatură. Ideea e apreciabilă, chiar dacă produce o excesivă generozitate axiologică (nu cred că putem vorbi, la acest autor, de „simţ scenic” sau de „bună ureche muzicală în materie de limbă”); ea poate fi, însă, perfect aplicată la autori mai vînoşi, ca Petru Dumitriu. Cu aceeaşi caldă înţelegere e tratat Dorel Dorian.
        O adevărată micro-monografie este articolul despre un literat scos parcă dintr-un amestec de Wilde, Mateiu Caragiale şi ceva din fantasticul lui Eliade: A.Dominic. Articolul e „senzaţional” ca şi „personajul”, chiar dacă începe cu o glumiţă cam săltăreaţă (un „general” de la „Biroul II al istoriei literaturii universale” îi trimite pe „detectivii” Ornea şi Zincă să ancheteze „cazul”).
        La Emil Dorian, tot în spiritul călinescian de care ziceam, citatele, substanţiale, în cascadă, sunt lăsate să ducă greul conturării imaginii, criticul e aici un regizor, care stă în culise. În schimb, la Virgil Duda, intră în acţiune anatomistul, analistul literar din Mirodan, cu bune mijloace exegetice. Sub egida propoziţiei definitorii „Duda este o privire”, e desenată figura unui „hiper-realist”, un „ochi monstruos”, un proustian al obiectelor. „Majoritatea romanelor lui Duda se petrec într-o uzină” constată Mirodan. Banal, veţi spune. Da, dar urmează ecorşeul, sfîşierea aparenţei: „Uzina lui este proiectarea spaţiului mitic din mahalaua şi copilăria moldoveană”. O formulă memorabilă tipică e şi cea care o rezumă pe Margareta Dorian: „M.D. este o femeie botanică, avînd nevoie vitală de iarbă, de frunze, de copac şi de mişcarea necontenită a plantelor”.
        Fineţe simpatetică au şi filele dedicate lui B.Elvin, pus, şi el, sub semnul unei imagini unice, integratoare: aceea a unui „prelungitor”, „continuator”, un „dublu” (o clonare!) al lui Mihail Sebastian; montajul în paralel e convingător, condimentat şi cu două proceduri „neconvenţionale”, şi anume o analiză grafologică a unei scrisori olografe şi o selecţie foarte bună de „witz”-uri din proza lui B.Elvin.
        În privinţa portretului prin paralelism, Al. Mirodan are veritabile pasaje de virtuozitate; iată un exemplu: „Scarlat Froda se comporta ca un senior evreu. El era elegant ca Marghiloman, om de gust ca Rothschilzii în materie de mobile, şi tot ca aceştia în materie de femei (…), amfitrion ca prinţesa Marta Bibescu, priceput într-ale finanţelor ca Aristide Blank, diplomat ca Titulescu, causeur ca Victor Eftimiu, leneş ca Ion Vinea”.
        La B.Fundoianu, se merge pe citate masive, pe biografie şi flash-uri din epocă, pe mărturii în dialog. Totul se citeşte cu interes, dar impresia de ansamblu e că universul poeziei lui Fundoianu nu e de-a binelea prizat.
        Trei regrete mă încearcă la sfîrşitul lecturii acestui panopticum enciclopedic al spiritualităţii româneşti de sorginte evreiască (inutil să spun că problema „evreităţii” acoperă suprafeţe considerabile), a acestui compendiu alfabetic de istorie literar-politică vivace îngemănat cu un bogat muzeu-arhivă personal (Al.Mirodan e pentru scriitorii evrei ceea ce a fost Saşa Pană pentru suprarealişti), a acestei cărţi, în ultimă instanţă, de bună literatură (Mirodan are condei coţcar şi ştie să nu fie searbăd pe nici o pagină): că bibliografia critică e superficială, că n-are un indice de nume şi că se termină prea repede.      
__________________________
            1) Al.Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, Ed. Minimum, 1997, 340 p.

       George PRUTEANU
      Dilema, nr. 262, 6 feb. 1998