”Poeme de pe cele două maluri ale sufletului”
Colecţia ”OPERA OMNIA”
Poezie contemporană – editura TIPO – MOLDOVA
IAŞI, 2011
Nici nu mai suntem surprinşi de fertilitatea Biancăi Marcovici pe tărâmul poeziei moderne! Era, de altfel de aşteptat că va lovi din nou! Era doar o problemă de timp.
Şi iat-o pe poetă ancorată de această dată cu un picior pe malul Bahluiului, la Iaşi şi cu altul, pe malul Mării Mediterane, la Haifa! Am făcut deci, cunoştinţă cu cele două maluri ale sufletului ei complicat, ambele comune nouă, şi ei şi mie, amândoi găsind soluţii pentru supravieţuirea lângă această nouă mamă a noastră, ISRAEL.
PACEA, de care cu toţii avem atâta nevoie, este descrisă ca o ”stofă întoarsă pe dos”:
”Pacea asta zgomotoasă…
Pasăre împăiată
Cu ochii mari, speriaţi…”
”Pacea asta tropăită şi amărâtă”
Volumul începe şi se termină cu cuvântul ”PACE”, în mod obsesiv şi ciclic, pacea fiind nu doar salutul naţional în Israel ci şi o năzuinţă fierbinte a fiecăruia dintre noi.
Haifa, oraşul ”zidurilor de sprijin” datorită construcţiilor şi sistematizării în pantă, se regăseşte ca o ofrandă, ca o dragoste tainică şi necesară în sufletul autoarei:
”Zidul meu de sprijin
îmi apără spatele…”
atât în ”Renasc şi dincolo”, cât şi în ”Septembrie” şi în ”Pactul eşecului”:
”…şi eu cresc
artificial şi mă nasc în fiecare zi,
mai înflorită,
mai artificială, mai tăcută, mai uluită
de ce mi se întâmplă…”
(”Pactul eşecului”)
Poeta renaşte mereu prin poezie şi din poezie, ignoră pe cei care privesc poezia şi pe poet dispreţuindu-i pasiunile reprezentate de continuarea îndârjită a activitatii literare ca ingineră şi tangenţială la sunete viorii
”copie Cremona”, uitată poate sub patul unchiului de la Iaşi…
”mi-a zis
să-mi şterg viaţa poetică,
e o lacrimă cu prea multă putere
sunt prea mulţi grafomani în agonia agoniei
care o să te înghită de vie!”
(”Scorpionul a vorbit”)
sau
”…Cât e de greu să răzbaţi
În ţara extremelor,
În ţara scaunelor tapiţate, unde
Cramponaţii de ele
Privesc marea ca pe un bun al lor
Privesc poezia ca pe-o Cenuşăreasă
Privesc poetul
Ca un om coborât din altă lume…”
(”În ţara extremelor”)
şi un alt exemplu:
”…Încerc să mă feresc
De oamenii căpuşă
Dar nu reuşesc.”
(”Akiva, Achiva”)
Însă feminitatea învinge, dă viaţă, dăruieşte suflet chiar şi ”păsării iubire”:
”la Marea Moartă este viaţă…”
”…cuvântul scăldat în pasărea iubire
împreună pe viaţă”
(”Împreună”)
”e normal să pun întrebări naive
……………..
picturile naive nu nasc confuzii prea grave.”
(”Sunt femeie şi pun întrebări naive”)
Însă nu putem uita nici experienţele amare prin care-a trecut poporul evreu în lunga sa peregrinare prin faţa tribunei istoriei; Poeta păstrează un moment de reculegere în amintirea martirilor care ne-au înlesnit, prin sacrificiul lor, nouă, celor de azi şi celor de mâine, o casă sigură şi un spate drept şi demn: ISRAELUL:
”Suntem vii
Suntem martorii
Suntem supravieţuitorii
Unui popor neiubit.”
(”Auschwitz”)
Această casă demnă se cere păzită cu străşnicie în aceste vremuri comfuze când graniţa între bine şi rău este atât de nesigură şi cu nonşalanţă, călcată în picioare:
”…veri prelungite sub tirul katiuşelor
tratate de pace intră în vigoare
chiar acum
între armă şi armă
între terorism şi omenie.”
(”Între armă şi armă”)
Citind versurile cuprinse în ultimul volum al Biancăi Marcovici, am avut senzaţia că aud lovituri de spadă şi chiar şuierăturile lor prin aer. ”Dansul săbiilor” al lui Hachaturian mi se pare muzica cea mai potrivită acestui nou volum de poezie în care autoarea a devenit o adevărată maestră a ”spadei cuvintelor”.
Şi pentru că pomeneam feminitatea ei, poeta se lansează cu succes pe meterezele dragostei, ale nostalgiei, ale dorului de tinereţe şi de amintiri:
”Între noi sunt tot mai puţine uşi
Tot mai puţine ferestre
……………………..
Între noi sunt mări şi ţări de cuvinte
Tăceri abisale
Multe tăceri.”
(”Preludiu”)
sau
”…rămân cicatrici
combinate pe fondul întâmplărilor trecute, eu cu moartea
mamei – tu cu moartea în sine-”
………………….
violonista din mine e încă romanţioasă, te caută în
partea muzicală a lucrurilor. tocmai zona ta lipsă.”
Şi cu toate astea:
”…ies la suprafaţa lucrurilor să-ţi primesc mâna
salvatoare închipuită…”
(”Mediterana”)
Bianca reuşeşte un număr de adevărată echilibristică cu cuvintele care pe mine personal, m-a delectat:
”când acasă e departe şi departe e
undeva unde nu-i exact casa, cuibul”
Reuşeşte de asemenea să meargă ca pe sârmă printre, pe de o parte, singurătate, dorinţă şi platitudine şi pe de cealaltă parte, intimitate:
”trupul cuvintelor tale
se destinde
iar eu îmi rezem capul de inima ta
oază!”
(”Legenda II”)
Ca orice existenţă obişnuită, neieşită din canoane şi percepte, culegerea de faţă se apropie de sfârşit ca şi viaţa, printr-o măiastră comparaţie cu banalul ascensor de care avem parte zilnic în clădirea care ne absoarbe pentru a ne putea hrăni familiile şi pe noi înşine:
”…şi, deodată, mi-am zis că asta-i viaţa mea,
te urci în lift, urci rapid, mai apoi cobori încet,
te mai opreşti între etaje, alteori rămâi în lift, ajungi
direct
la minus 2… adică 2 metri în pământ,
…doar de pe o zi pe alta!”
(”Sacul alb”)
Volumul actual îţi lasă totuşi o impresie de optimism; viaţa merită trăită, apreciată, iubită şi respectată. Totuşi nu oricine poate lăsa în urma sa o capodoperă!
”…Am deja şapte capodopere umane; fetele mele
mi le-au dăruit.”
Aşa cum am mai spus, placheta de versuri se încheie ciclic, cu obsedantul nostru cuvânt încărcat de nenumărate înţelesuri, PACE:
”…rezum totul printr-un cuvânt:
PACE!” (”Instinct”)
Am mai recomandat scrierile sincere şi plecate direct din ”casa sufletului” ale Biancăi Marcovici dar, acum o fac cu şi mai multă convingere găsindu-mă indubitabil în faţa unei culegeri de poeme de o maturitate desăvârşită, de o sinceritate şi o inocenţă în acelaşi timp, caracteristice artistei ajunsă pe culmile creaţiei de unde poate contempla cu luare-aminte tot drumul parcurs, înţelegând şi învăţând din toate experienţele trăite şi ordonate pe hârtie.
Eduard Mattes
17 martie 2012 – Haifa.
”Poeme de pe cele două maluri ale sufletului”
Colecţia ”OPERA OMNIA”
Poezie contemporană – editura TIPO – MOLDOVA
IAŞI, 2011
Nici nu mai suntem surprinşi de fertilitatea Biancăi Marcovici pe tărâmul poeziei moderne! Era, de altfel de aşteptat că va lovi din nou! Era doar o problemă de timp.
Şi iat-o pe poetă ancorată de această dată cu un picior pe malul Bahluiului, la Iaşi şi cu altul, pe malul Mării Mediterane, la Haifa! Am făcut deci, cunoştinţă cu cele două maluri ale sufletului ei complicat, ambele comune nouă, şi ei şi mie, amândoi găsind soluţii pentru supravieţuirea lângă această nouă mamă a noastră, ISRAEL.
PACEA, de care cu toţii avem atâta nevoie, este descrisă ca o ”stofă întoarsă pe dos”:
”Pacea asta zgomotoasă…
Pasăre împăiată
Cu ochii mari, speriaţi…”
”Pacea asta tropăită şi amărâtă”
Volumul începe şi se termină cu cuvântul ”PACE”, în mod obsesiv şi ciclic, pacea fiind nu doar salutul naţional în Israel ci şi o năzuinţă fierbinte a fiecăruia dintre noi.
Haifa, oraşul ”zidurilor de sprijin” datorită construcţiilor şi sistematizării în pantă, se regăseşte ca o ofrandă, ca o dragoste tainică şi necesară în sufletul autoarei:
”Zidul meu de sprijin
îmi apără spatele…”
atât în ”Renasc şi dincolo”, cât şi în ”Septembrie” şi în ”Pactul eşecului”:
”…şi eu cresc
artificial şi mă nasc în fiecare zi,
mai înflorită,
mai artificială, mai tăcută, mai uluită
de ce mi se întâmplă…”
(”Pactul eşecului”)
Poeta renaşte mereu prin poezie şi din poezie, ignoră pe cei care privesc poezia şi pe poet dispreţuindu-i pasiunile reprezentate de continuarea îndârjită a activitatii literare ca ingineră şi tangenţială la sunete viorii
”copie Cremona”, uitată poate sub patul unchiului de la Iaşi…
”mi-a zis
să-mi şterg viaţa poetică,
e o lacrimă cu prea multă putere
sunt prea mulţi grafomani în agonia agoniei
care o să te înghită de vie!”
(”Scorpionul a vorbit”)
sau
”…Cât e de greu să răzbaţi
În ţara extremelor,
În ţara scaunelor tapiţate, unde
Cramponaţii de ele
Privesc marea ca pe un bun al lor
Privesc poezia ca pe-o Cenuşăreasă
Privesc poetul
Ca un om coborât din altă lume…”
(”În ţara extremelor”)
şi un alt exemplu:
”…Încerc să mă feresc
De oamenii căpuşă
Dar nu reuşesc.”
(”Akiva, Achiva”)
Însă feminitatea învinge, dă viaţă, dăruieşte suflet chiar şi ”păsării iubire”:
”la Marea Moartă este viaţă…”
”…cuvântul scăldat în pasărea iubire
împreună pe viaţă”
(”Împreună”)
”e normal să pun întrebări naive
……………..
picturile naive nu nasc confuzii prea grave.”
(”Sunt femeie şi pun întrebări naive”)
Însă nu putem uita nici experienţele amare prin care-a trecut poporul evreu în lunga sa peregrinare prin faţa tribunei istoriei; Poeta păstrează un moment de reculegere în amintirea martirilor care ne-au înlesnit, prin sacrificiul lor, nouă, celor de azi şi celor de mâine, o casă sigură şi un spate drept şi demn: ISRAELUL:
”Suntem vii
Suntem martorii
Suntem supravieţuitorii
Unui popor neiubit.”
(”Auschwitz”)
Această casă demnă se cere păzită cu străşnicie în aceste vremuri comfuze când graniţa între bine şi rău este atât de nesigură şi cu nonşalanţă, călcată în picioare:
”…veri prelungite sub tirul katiuşelor
tratate de pace intră în vigoare
chiar acum
între armă şi armă
între terorism şi omenie.”
(”Între armă şi armă”)
Citind versurile cuprinse în ultimul volum al Biancăi Marcovici, am avut senzaţia că aud lovituri de spadă şi chiar şuierăturile lor prin aer. ”Dansul săbiilor” al lui Hachaturian mi se pare muzica cea mai potrivită acestui nou volum de poezie în care autoarea a devenit o adevărată maestră a ”spadei cuvintelor”.
Şi pentru că pomeneam feminitatea ei, poeta se lansează cu succes pe meterezele dragostei, ale nostalgiei, ale dorului de tinereţe şi de amintiri:
”Între noi sunt tot mai puţine uşi
Tot mai puţine ferestre
……………………..
Între noi sunt mări şi ţări de cuvinte
Tăceri abisale
Multe tăceri.”
(”Preludiu”)
sau
”…rămân cicatrici
combinate pe fondul întâmplărilor trecute, eu cu moartea
mamei – tu cu moartea în sine-”
………………….
violonista din mine e încă romanţioasă, te caută în
partea muzicală a lucrurilor. tocmai zona ta lipsă.”
Şi cu toate astea:
”…ies la suprafaţa lucrurilor să-ţi primesc mâna
salvatoare închipuită…”
(”Mediterana”)
Bianca reuşeşte un număr de adevărată echilibristică cu cuvintele care pe mine personal, m-a delectat:
”când acasă e departe şi departe e
undeva unde nu-i exact casa, cuibul”
Reuşeşte de asemenea să meargă ca pe sârmă printre, pe de o parte, singurătate, dorinţă şi platitudine şi pe de cealaltă parte, intimitate:
”trupul cuvintelor tale
se destinde
iar eu îmi rezem capul de inima ta
oază!”
(”Legenda II”)
Ca orice existenţă obişnuită, neieşită din canoane şi percepte, culegerea de faţă se apropie de sfârşit ca şi viaţa, printr-o măiastră comparaţie cu banalul ascensor de care avem parte zilnic în clădirea care ne absoarbe pentru a ne putea hrăni familiile şi pe noi înşine:
”…şi, deodată, mi-am zis că asta-i viaţa mea,
te urci în lift, urci rapid, mai apoi cobori încet,
te mai opreşti între etaje, alteori rămâi în lift, ajungi
direct
la minus 2… adică 2 metri în pământ,
…doar de pe o zi pe alta!”
(”Sacul alb”)
Volumul actual îţi lasă totuşi o impresie de optimism; viaţa merită trăită, apreciată, iubită şi respectată. Totuşi nu oricine poate lăsa în urma sa o capodoperă!
”…Am deja şapte capodopere umane; fetele mele
mi le-au dăruit.”
Aşa cum am mai spus, placheta de versuri se încheie ciclic, cu obsedantul nostru cuvânt încărcat de nenumărate înţelesuri, PACE:
”…rezum totul printr-un cuvânt:
PACE!” (”Instinct”)
Am mai recomandat scrierile sincere şi plecate direct din ”casa sufletului” ale Biancăi Marcovici dar, acum o fac cu şi mai multă convingere găsindu-mă indubitabil în faţa unei culegeri de poeme de o maturitate desăvârşită, de o sinceritate şi o inocenţă în acelaşi timp, caracteristice artistei ajunsă pe culmile creaţiei de unde poate contempla cu luare-aminte tot drumul parcurs, înţelegând şi învăţând din toate experienţele trăite şi ordonate pe hârtie.
Eduard Mattes
17 martie 2012 – Haifa.
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 