Stimate Domnule Tismăneanu,
Mai întâi, ţin să vă felicit pentru extraordinara lucrare, STALINISM PENTRU ETERNITATE; de abia acum am citit -o, şi aceasta face parte din neîncetatele mele eforturi de recuperare, care vor dura, presupun, toată viaţa. Îmi amintesc de excelentul roman al lui Petru Popescu, DULCE CA MIEREA E GLONŢUL PATRIEI, în care foşti ofiţeri superiori din timpul celui de al doilea război mondial analizează tot timpul, cu hărţi militare, cu ziare de epocă, situaţia de atunci: cum s a putut întâmpla aşa ceva?
M -am născut în 1948, şi sunt fiu de activişti de partid evrei; tata n a prea reuşit în aceasta, şi a revenit la meseria lui precedentă (şi utilă), croitor; mama a continuat, şi a ajuns să fie conferenţiară la Şcoala de Partid de la Iaşi. Astfel, pot considera că şi eu sunt în posesia anumitor informaţii, care nu întotdeauna corespund cu ce se crede de obicei (aceasta, fără a pune la îndoială valoarea informaţiilor cuprinse în cartea Dv., de credibilitatea cărora sunt pe deplin convins); oricum, s ar putea ca şi modestele mele adaosuri să vă fie de folos. Pe de altă parte, mărturia mea are şi caracter personal, conţinând impresiile unui fiu de activişti de partid evrei, crescut în spiritul „omului nou” – cred că puteţi înţelege aceste preocupări, şi nu ştiu dacă cineva l a intervievat pe acel Daniel, singurul urmaş al lui Ceauşescu, după Dv.
Odată, rabinul a predicat şi a spus să nu dăm copiilor nume de ticăloşi, căci numele influenţează. După predică l -am luat deoparte şi l am întrebat, eu ce fac, că am nume de mare ticălos. La început n a înţeles, Iosif, cel din Biblie, ce poate fi mai bun… Când i am spus că am fost numit Iosif după Stalin, parcă i -aş fi dat cu o măciucă în cap. Când şi a revenit mi a spus, bine, tu gândeşte te la Iosif cel din Biblie.
La naştere, am fost înscris ca Abramovici Iosif; actualmente mă numesc Abraham Yossef, şi locuiesc în Israel. Crescut ca ateu, actualmente sunt evreu observant. Şi aici am o poveste.
Student la Bucureşti, am intrat, în pauză, în sala de cursuri, muşcând dintr un cornuleţ. Ce faci, s au speriat colegii creştini. Ce fac, mănânc un cornuleţ. Nu trebuie, s au îngrozit creştinii, e Paştele vostru… de care habar n aveam.
Moartea lui Gheorghiu Dej
În diverse surse (şi în cartea Dv.) apare versiunea după care Gheorghiu Dej ar fi murit pe neaşteptate, în urma unui cancer „galopant”, poate pentru că fusese „iradiat” de către ruşi, şi că numirea lui Ceauşescu ca urmaş ar fi fost la fel de neaşteptată, căci urmaşul ar fi trebuit să fie Gheorghe Apostol. În privinţa iradierii eu nu ştiu nimic, dar asupra celorlalte aspecte cred c -aş avea ceva de spus.
Şi eu l am crezut pe Apostol moştenitor, timp de câteva secunde, în anul 1965, când la radio au fost enumeraţi membrii Biroului Politic care se aflau la căpătâiul muribundului, primul dintre el fiind Gheorghe Apostol; dar imediat mi am dat seama: pentru a nu se face vinovat de părtinire, radioul îi menţiona pe marii baroni în ordine alfabetică, după numele de familie.
Alegerea lui Ceauşescu a constituit cu adevărat o surpriză, dar nu pentru toţi: mama mea, pe atunci activistă de partid, mi a mărturisit, ani după aceea: Noi ştiam, cu un an înainte, că Gheorghiu Dej va muri şi că Ceauşescu îi va lua locul.
Ca o dovadă a „cancerului galopant” e prezentat faptul că Gheorghiu Dej a participat în campania electorală, cu puţin înainte de moarte, fără a da semne de boală; dar aceasta nu înseamnă nimic, rolul lui putând fi jucat de o dublură (cf. Erich Kästner, ŞCOALA DICTATORILOR). Aici, însă, am şi eu ceva de spus.
Cu o lună înainte de alegeri, Gheorghiu Dej a ţinut o cuvântare la televiziune, ceva communist, plat, plictisitor, o oră întreagă de bodogăneli citite, şi aceasta, tot timpul, filmat din acelaşi unghi – e important: cuvântarea era filmată. Ca o dovadă de masochism, am urmărit cuvântarea de la început până la sfârşit, şi am observat că la mijloc se produsese o schimbare imperceptibilă. Bodogăneala era aceeaşi, unghiul de filmare era acelaşi, dar pentru mine era clar că filmul era făcut din două bucăţi. Adică: la un moment dat Gheorghiu Dej se prăbuşise, şi cu altă ocazie se filmase partea a doua.
Dumitru Gheorghiu
La Iaşi m am împrietenit cu copiii lui Dumitru Gheorghiu, membru supleant al Biroului Politic, secretarul de partid al regiunii. La un moment dat el a fost numit ambasador în China, post fără îndoială de mare răspundere; dar, schimbându- se domnii, Ceauşescu l a rechemat în ţară şi l a numit secretar general al sindicatelor, post strict decorativ într un regim comunist.
Mai apoi s a întâmplat ceva. La Bucureşti prietenii mei mi au povestit despre un accident ciudat, un camion parcă căuta maşina lor oficială (Volga, sau Ceaika, nu mai ştiu), în care se afla, atunci, doar şoferul; şoferul a încercat să evite camionul, dar acela după el! A avut loc o coliziune, însă şoferul a reuşit să iasă pe partea cealaltă, nevătămat. Neobişnuit pentru regim, fotografia maşinii oficiale avariate a fost publicată a doua zi în ziare.
Şi apoi… Mergeam cu autobuzul, şi şoferul discuta tare cu unul dintre pasageri, pare se tot şofer. Vorbeau despre felul în care a murit şoferul lui Dumitru Gheorghiu, că numa’ şefu’ lui era de vină, aşa l mâna, au intrat amândoi sub un camion…
Cu văduva m am întâlnit întâmplător, pe stradă. Văzându mă, a început să plângă. Plângea pentru ce făcuse fiul ei cel mic, Adrian, care se dusese să servească în Securitate: Cum a fost el în stare de aşa ceva, după ce- i făcuseră aceia tatălui lui!…
Vasile Patilineţ
Când explodase „complotul Şerbu”, şi aparent fără nici o legătură, în „Scînteia”, la „Cronică”, s a publicat, chipurile, că tovarăşul Vasile Patilineţ ar fi plecat la Beirut, pentru a lua parte la congresul Partidului Comunist Libanez. Peste vreo două zile acelaşi ziar a anunţat discursul reprezentantului PCR la respectivul congres, care era altcineva: Patilineţ fusese ridicat de la aeroport, şi retrogradat…
Pe atunci obişnuiam să vizitez cartierul Primăverii, căci curtam o fată de acolo, fiică de ilegalist, dar nu aparatcik, ci medic, şi de la ea am aflat de moartea fiicei lui Patilineţ, în urma unui avort. Era o iarnă foarte grea, –20°C, şi când respiram pe nas, nările mi se lipeau; dar, aşa mi s a spus, gagiul lui Amalia, neconsolat, umbla pe stradă cu cămaşa deschisă, căci voia să moară şi el.
Pe atunci avortul era interzis; dar sunt sigur că fiica lui Patilineţ putea să aibă acces la cei mai buni medici. Aşa încât, eu văd în moartea neaşteptată şi dureroasă a Amaliei Patilineţ un asasinat.
Originea lui Ceauşescu
Originea etnică e importantă în cazul xenofobilor, căci le dovedeşte impostura. Astfel, Hitler, cel obsedat de „puritatea rasei”, era el însuşi de origine biologică incertă, tatăl său fiind unul dintre mulţii copii ai unei femei necăsătorite; iar presupusul bunic, mai apoi căsătorit cu respectiva, nu ştia nici măcar să şi semneze numele, aşa încât însăşi grafia „Hitler” e nefundamentată. În România, legionarii se numeau Zelinski, Polihroniade, Acterian, Belimace, Caranica, Szilagy, şi erau finanţaţi de Malaxa. Perioada Ceauşescu s a caracterizat prin promovarea marginaţilor, lesne de identificat după numele lor de familie, Pacepa, Burtică, Pacoste, Găinuşe.
Despre Ceauşescu cunosc o versiune total fantastică: cică ar fi fost tătar, iar adevăratul lui nume de familie ar fi fost Ceauşoglu! Locul său de naştere n ar fi fost Scorniceşti, ci un cătun vecin, Tătărani; imediat după ajungerea la putere, Ceauşescu ar fi unificat administrativ Tătăranii cu Scorniceştii, pentru a obţine astfel dovadă de naştere din Scorniceşti, şi a încurca urmele.
Pare incredibil; dar, fără îndoială, Ceauşescu nu e nume românesc obişnuit, respectivul avea aspect oriental (Pacepa a remarcat asemănarea dintre el şi Arafat), iar româna pe care o vorbea era stropşită. Nu ştiu dacă cineva s a ocupat serios de aceasta, dar, în speranţa că odată se va întâmpla, adaug câteva remarci.
Când a murit tatăl lui Ceauşescu, în presă a început o campanie ridicolă care ridica în slăvi rolul aceluia în mişcarea muncitorească – rol de care nimeni nu amintise până atunci. N am luat campania în seamă.
Tot în acele zile, eram cu un grup de tineri evrei în biroul rabinului şef, Rosen. În mijlocul discuţiei sună telefonul, cineva spune ceva scurt, rabinul replică la fel de scurt Îi creşte popularitatea, şi închide. Mai apoi am auzit că tatăl lui Ceauşescu fusese înmormântat cu popi.
Faptul, ca atare, n -ar fi trebuit să surprindă: e normal ca un creştin să fie înmormântat astfel! Doar dacă nu era vorba de un creştin…
După cum înţeleg eu lucrurile, tatăl lui Ceauşescu nu era creştin – nu fusese botezat – şi de aceea n -ar fi avut drept la înmormântare creştină; aşa se explică campania ridicolă care l prezenta drept veteran al mişcării muncitoreşti, pentru a justifica o înmormântare laică şi a ascunde faptul că tatăl „urmaşului lui Burebista” nu se trăgea din geto daci. Până la urmă biserica a reuşit să împace capra cu varza şi să înmormânteze creştineşte un necreştin, şi atunci un înalt prea sfinţit i s a adresat prietenului său, rabinul, ca să se laude cu performanţa…
Nu sunt sigur, dar mi se pare că la creştini nu se obişnuieşte ca doi fraţi să fie numiţi Nicolae, iar fiul unuia dintre el Nicu! (Nu cred ca Nicuşor Ceauşescu să fi fost botezat vreodată, semănând în acest caz, parţial, cu Nicu Steinhardt înainte de botezul ca Nicolae: el nu fusese creştin, dar nici evreu, cum susţin unii – aşa cum, dealtfel, nici Béla Kun nu era evreu, cu toate că se numise la început Abel Kohn). Aceasta nu înseamnă că Ceauşescu ar fi fost musulman; mai degrabă, ca şi Nicu Steinhardt înainte de botez sau ca Béla Kun întotdeauna, era lipsit de religie.
Căderea lui Ceauşescu
Nici azi nu e clar cine e vinovat de asasinarea miilor de tineri, ale căror nume apar pe monumentul din Piaţa Revoluţiei, cine a executat ordinele criminale ale lui Ceauşescu, cine a tras în popor.
În acele zile grele, când în România nu mai funcţiona nimic, Ministerul de Externe al României a găsit, totuşi, de cuviinţă să se adreseze Israelului: Să nu cumva să dezvăluiţi! Vom nega totul! Relaţiile bilaterale sunt în primejdie!…
Teroriştii palestinieni, veniţi să înveţe de la Securitatea lui Ceauşescu cum să i măcelărească pe evrei, s- au grăbit să pună în aplicare cele învăţate, masacrând, timp de câteva zile, mii de români. Ei n au considerat că sunt oaspeţi într o ţară care îşi are problemele ei interne; România le aparţine, ca şi Israelul, ca şi America, ca şi Europa… Totul e numai o chestiune de timp.
Au mai fost şi alţii. Ceauşescu, care se credea lider al lumii a treia, a creat, în spirit otoman, trupe de ieniceri: orfani din ţări subdezvoltate au fost aduşi în România şi crescuţi ca soldaţi ai cuplului Ceauşescu, căruia i datorau obedienţă deplină. Adevărat, procesul soţilor Ceauşescu a fost ilegal; dar pericolul care l făcuse necesar era cât se poate de real. România se afla în faţa pericolului unei entifade, şi singura cale de a o împiedica era lichidarea tartorilor. După execuţia criminalilor, teroriştii străini au părăsit în grabă România, şi războiul civil a încetat.
Amintiri din copilărie
Când a murit Stalin, tata m a luat la piaţa din faţa regiunii de partid Bârlad (fost hotel, pare mi se), ca să ascult cuvântarea nu ştiu cui. În piaţă erau, nu ştiu de ce, pupitre, în care mai rămăsese ceva zăpadă veche şi murdară. Steagurile erau în bernă, iar din cuvântare nu se putea înţelege nimic, din cauza proastei calităţi a difuzoarelor, şi a ecoului.
Când am plecat de acolo, se făcuse mai cald. Am intrat într o librărie, unde am văzut, desigur, pe perete, portretul lui Stalin, încadrat cu benzi negre. Ne a întâmpinat vânzătoarea, o frumuseţe de fată, cu coade blonde splendide, şi cu un surâs fermecător. M a fulgerat gândul: Au să l uite.
Toamna m au luat părinţii la o expoziţie agricolă, unde am văzut, printre altele, fazani. Mai erau acolo şi nişte panouri propagandistice, în care am căutat mult (ştiam să citesc: învăţasem singur, la vârsta de trei ani), până am găsit un citat din Stalin, şi l am pronunţat cu glas tare, ca să mi fac datoria. O tovarăşă m a pus la punct: Nu mai e aşa de important.
La aniversarea morţii (pe care am aflat o din calendar) am constatat că, într adevăr, nu se mai fac nici un fel de ceremonii. De data asta era o zi urâtă, dar nu m am dat bătut şi am mers până la „sfatul popular”, unde am găsit, în fine, ce căutam: lozinci şi portrete.
În clasa a II a am devorat cartea de citire, când am primit o. Erau acolo lucruri interesante, printre care „Inul şi cămeşa” de Ion Creangă; dar eu căutam altceva: povestiri cu Stalin! Fiica cantonierului locuieşte la canton, dar nici un tren nu se opreşte acolo, şi ea e nevoită să meargă în fiecare zi, pe linia ferată, până la şcoală. Dar la Kremlin, într o cameră, lumina nu se stinge până târziu, căci tovarăşul Stalin lucrează spre binele copiilor (diavolul avea obiceiuri nocturne). Fiica cantonierului îi scrie tovarăşului Stalin, acesta dă o dispoziţie, şi trenul se opreşte la canton, pentru a lua copila la şcoală şi pentru a o aduce acasă.
Altă povestire relata cum o familie ajunge într un loc pustiu, pare se dincolo de Cercul Polar, şi copilul se miră, de ce; până când taică su îi arată o machetă, toată de sticlă, a oraşului minunat care va fi clădit acolo. Gulagul!
Aşteptam cu nerăbdare să ajungem la povestirile acelea, să le învăţăm în clasă. S a întâmplat, însă, cu totul altceva. Intră odată învăţătoarea, cu încă una pe care n o cunoşteam, ne spune să punem cărţile de citire pe bancă deschise la pagina cutare, şi amândouă se apucă să treacă printre bănci şi să şteargă povestirile cu X uri mari, cu vădită satisfacţie. Începuse destalinizarea!
Amintiri din tinereţe
La început, Ceauşescu a reuşit să i tragă pe sfoară pe politologi şi analişti; însă poporul nu poate fi înşelat.
În anul 1965, câteva luni de la preluarea puterii de către Ceauşescu, erau colegi din liceu care l numeau „regele” – chiar dacă încă nu şi făcuse sceptru. Mai apoi, în facultate, am avut un prieten, şvab din Banat, care îl regreta pe Gheorghiu Dej – şi acum doar e cunoscută persecutarea şvabilor în primii ani ai comunismului din România. Însă, spunea prietenul meu şvab, cu nea Ghiţă a fost de mâncare, cu ăsta n are să mai fie. Perioada lui Gheorghiu Dej n a fost, tocmai, caracterizată prin belşug, dar totul e relativ.
Nici tatăl fetei din cartierul Primăverii, pe care o curtam, medicul ilegalist, nu precupeţea vorbe grele la adresa lui Ceauşescu. Dar e independent… am încercat eu să l apăr. La care medicul mi a răspuns cu nişte cuvinte memorabile: I s a trasat sarcina să fie independent.
Când începusem să mănânc la cantina evreiască din Bucureşti, am constatat că acolo e carne! (şi de aceea, cantina era populară şi printre evreii neobservanţi). Carnea era, pentru că organizaţiile evreieşti din America plăteau în dolari, ca şi cum ar fi fost vorba de export. Practic carnea dispărea pe undeva, iar la cantină ajungea un fel de zgârci, bun de dat la câini; oricum, tot se chema că era mai mult decât ce primea restul populaţiei.
Tot pe atunci, şi fără nici o legătură, tineri creştini din Bucureşti s au apucat să umble cu cruci pe piept, care se făceau din ce în ce mai mari, până au ajuns cât nişte cruci de mitropoliţi (făcute, desigur, din metal prost). Nu ştiu cât de duşi la biserică erau băieţii aceia, dar mi se pare că era vorba de o formă de protest.
La cantină m am aflat odată la o masă cu nişte „tovarăşi”, dintre care unul era tare înfuriat de crucile acelea: Pentru ce ne am luptat!…
Eu nu obişnuiam să intru în discuţie, pentru că nu puteam şti cu cine am de a face, dar enormitatea era prea mare. Nu sunteţi de părere, am spus, că e bine ca fiecare să umble după credinţa lui… Nu! a replicat „tovarăşul”. Eu sunt împotrivă şi ca evreii să umble cu Steaua lui David!…
Pe atunci, şi tinerii evrei arborau Stele ale lui David, nu chiar aşa de mari, dar vizibile.
Restul discuţiei a avut loc numai în imaginaţia mea, că prea era periculos.
Carevasăzică aşa, nene.
Dacă eşti împotrivă ca evreii să poarte, de bună voie, Steaua lui David – ce cauţi la cantina evreiască?
Şi dacă cauţi carnea, care e numai pentru că se plăteşte cu dolari din America – pentru ce te ai luptat?
Politologia poporului
Bancurile constituie politologia poporului; e unica cale prin care acesta îşi poate menţine echilibrul, în situaţii absurde.
La locul de muncă, eu sunt cunoscut drept cel care povesteşte bancuri româneşti. Pentru Dv., o colecţie de bancuri cu Ceauşescu; chiar dacă, uneori, sunt cam grosolane, ele exprimă scârba poporului faţă de degenerat.
Elena îi spunea lui Nicu :Maiestate.
Cum asta?
Nicule,” mai ie state de vizitat?”
A
Foaie verde pe răzoare
Avem şi canal la mare
Să se plimbe cu vaporul
Nenea Nicu şi poporul
B
Foaie verde pe răzoare
Avem şi canal la mare
Să se plimbe cu bărcuţa
Nenea Nicu şi Lenuţa
Ceauşescu dă ordin Securităţii, să l prindă pe acela care face toate bancurile cu el. Îl prind, şi il aduc. Lăsaţi l aici, spune Ceauşescu. Şi începe:
De ce faci, mă, bancuri numa’ cu mine? Le am auzit, sunt bune, da’ de ce numa’ cu mine? Hai, să te văd, fă şi tu un banc nu cu mine
Se gândeşte acela o vreme, şi începe: Tovarăşa Ceauşescu e însărcinată
NU CU MINE AM SPUS!!!
Da’ cine a spus că cu tine
În timpul „campaniei de însămânţări”, Ceauşescu umblă prin ţară cu elicopterul. Vede, în mijlocul unui câmp, doi ţărani dormind sub căruţă. Dă ordin aviatorului să aterizeze, şi se duce la ei – ţăranii se treziseră deja, de la zgomot.
PE TINE CUM TE CHEAMĂ!!!
Mă cheamă Petre
ŞI PE TINE CUM TE CHEAMĂ!!!
Mă cheamă Simion
ŞI DE CE NU SEMĂNAŢI!!!
Păi cum să semănăm, că doar nu suntem fraţi
Ceauşescu şi Gorbaciov sunt invitaţi, împreună cu alţi conducători de state, să ia masa la regina Angliei; acolo, toate tacâmurile sunt de aur.
Zice Gorbaciov, uitaţi vă ce tablouri frumoase sunt pe pereţi. Toţi se uită, între timp Gorbaciov ia o lingură de aur de pe masă şi o bagă în buzunar.
Zice Ceauşescu, am să vă arăt că sunt scamator. Ia o lingură de aur de pe masă, o bagă în buzunarul lui şi o scoate din buzunarul lui Gorbaciov.
Ceauşescu trimite un cosmonaut în spaţiu. Când se întoarce îl întreabă, cum a fost
Răspunde cosmonautul, a fost greu, că în Cosmos nu e valabilă legea gravitaţiei
O întreabă Nicu pe Lenuţa, ce i aceea legea gravitaţiei
Nu ştiu Nicule, zice Lenuţa, că doar eu sunt cu ştiinţa; tu eşti cu legile
Într o dimineaţă, deschide Ceauşescu fereastra, vede cum răsare soarele şi spune: Bună ziua, soare; la care aude: SĂ TRĂIŢI TOVARĂŞE NICOLAE CEAUŞESCU!
În timpul zilei îi povesteşte întâmplarea lui Lenuţa, la care ea replică, aşa ceva nu poate să fie. Lasă, îi zice Nicu, mâine dimineaţa vino şi tu cu mine, şi ai să auzi singură. Şi, într adevăr, a doua zi dimineaţa, la răsăritul soarelui, cei doi deschid fereastra, Ceauşescu spune Bună dimineaţa, soare; şi amândoi aud: SĂ TRĂIŢI TOVARĂŞE NICOLAE CEAUŞESCU! Eu sunt căpitanul Ionescu. Maiorul Soare a fost de serviciu ieri
Cică în ’68 Ceauşescu l ar fi luat pe de Gaulle la Ada Kaleh. Intră ei la un turc acasă, turcul le serveşte cafea, ei beau… Intră o femeie. Zice turcul, ma femme; zice de Gaulle, enchanté. Mai intră o femeie. Zice turcul, ma femme; zice de Gaulle, enchanté. Mai intră o femeie. Zice turcul, ma femme; zice de Gaulle, enchanté. Mai intră o femeie. Zice turcul, ma femme; zice de Gaulle, enchanté. Ies de acolo de Gaulle şi Ceauşescu. Întreabă de Gaulle, il est fou? Răspunde Ceauşescu, pe toate
Preşedintele Franţei vizitează România. La miezul nopţii, după ce se termină toate ceremoniile, preşedintele Franţei bate în uşa soţiei lui Întreabă soţia, Qui est là? Răspunde preşedintele Franţei, C’est moi.
Microfoane în fiecare colţ, Ceauşescu aude totul, vrea să facă la fel. Bate în uşa lui Lenuţa. CARE EŞTI ACOLO BĂ? La care Ceauşescu răspunde, cum auzise de la preşedintele Franţei –
SE MOAIE, SE MOAIE!!!…
(Aceste bancuri sunt foarte flatante faţă de Ceauşescu, căci presupun că el ar fi putut greşi în înţelegerea unor expresii franceze – pe când el nu era în stare să înţeleagă nimic, nu în franţuzeşte, nici în româneşte şi nici în oricare altă limbă, fiind complet idiot)
Înainte de ’89, Adrian Păunescu intervievează poporul de rând.
Baciule, ştii tu vreo povestire cu marele nostru cârmaci, tovarăşul Nicolae Ceauşescu?
Da, ştiu, cum să nu…
Atunci, spune! Ţara întreagă te ascultă!
Şi baciul începe:
Eu sunt baciu’ de la munte măăă
Şi pasc oile cărunte măăă
(cucârmaciu baciule cucârmaciu)
Da’ când vine câte o ploaie măăă
(cucârmaciu baciule cucârmaciu)
ÎMI BAG PULA N CEA DE OAIE MĂĂĂ
(cucârmaciu baciule cucârmaciu)
şi n cârmaciu’ nicolaie măăăă
Pe la două dimineaţa, Nicuşor Ceauşescu vine de la un chef. În Piaţa Universităţii, aude că Mihai Viteazul îl cheamă:
nicuşor… nicuşor… calul meu e bătrân… nu mai face nici două parale… adu mi alt cal…
Se sperie Nicuşor, o ia la goană şi nu se opreşte până la tata. Tată, îi spune, aşa şi pe dincolo s a întâmplat.
Zice Ceauşescu, aşa ceva nu se poate
Ba, tată, chiar aşa a fost, vino şi tu şi auzi
Ce nu face tata pentru Nicuşor – se îmbracă şi se duce cu el. Numai ajung în Piaţa Universităţii, că l şi aud pe Mihai Viteazul zicând:
nicuşor… nicuşor… ţi am cerut un cal… de ce mi aduci un bou…
Iese un timbru cu Ceauşescu.
Se duce Ceauşescu la poştă, deghizat, să vadă cum se vinde timbrul.
Îi spune funcţionarul, nu se vinde
De ce nu se vinde
Nu se lipeşte
Cere Ceauşescu un timbru, scuipă pe lipici, îl lipeşte pe un plic şi i l arată funcţionarului: Cum spui că nu se lipeşte? Uite, se lipeşte
Da, spune funcţionarul, numai că toţi scuipă pe partea ailaltă
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 