bine scris!

România literară Nr.8 din 29 Februarie 2008


Cuvinte
şi limbaje – de Gina SEBASTIAN ALCALAY

Oare cîţi ştiu, în România şi în Israel că marele matematician, lingvist şi filozof al ştiinţei, academicianul Solomon Marcus, este fratele scriitorilor Marius Mircu şi Marcel Marcian – ultimul din păcate decedat acum cîţiva ani? Din această familie talentată şi extrem de harnică, aşa cum o atestă recordurile şi ambiţiile literar-reportericeşti, ale lui Marius Mircu, nu o dată amănunţite de el însuşi, în rubricile sale de gazetă, face parte şi Solomon Marcus, Solomonică pentru prieteni şi foşti colegi. Modest, rezervat, pe vremuri chiar timid, vorbind în public relativ puţin despre el însuşi şi performanţele sale, la 82 de ani, el îşi continuă neabătut activitatea prodigioasă. Stau mărturie numeroasele apariţii editoriale, amplele articole din presa culturală românească (cu precădere România literară) dar nu numai, prelegerile în calitate de profesor-invitat la universităţi ale lumii, frecventele dialoguri şi participări la talk-show-uri televizate de pe canalele româneşti, în compania altor personalităţi de seamă. Recent, l-am descoperit pe TVR1, pînă şi într-o emisiune despre loterie, în care era rugat să explice ştiinţificeşte şansele unui om de rînd de a dobîndi un loz cîştigător.
Am fost – alături de alte fete din generaţia mea – colegă de clasă cu Solomonică Marcus la Liceul Evreiesc din Bacău, el fiind cu un an-doi mai mare decît noi, deoarece fusese lăsat corigent la română pe când era elev al Liceului de băieţi din localitate. Nimeni nu bănuia pe atunci că se va afirma cîndva în lumea ştiinţifică, literară şi academică internaţională drept întemeietor al unei discipline noi, denumită lingvistica matematică sau Poetica matematică.
Mult după vîrsta şcolii, îl întîlneam din cînd în cînd în Bucureşti, în zona Pieţei Romane unde locuiam, dar nu ne prea opream să stăm de vorbă, poate, în ce-l priveşte, din cauza timidităţii sau lipsei de timp, pe cînd eu aveam impresia că nu mă recunoaşte, dar mai ales mă simţeam copleşită de notorietatea pe care o dobîndise pe plan mondial fostul meu coleg de odinioară.
Nu ştiu bine cum se face, oricum, după ce i-am expediat din Israel unde domicialiam deja, prima mea carte, am început, la un moment dat, să ne scriem. Spre surprinderea mea, îmi răspundea pe larg şi fără umbră de gomă, chiar din marile oraşe în care era acreditat ca „visiting professor” la Universitate (cel mai frecvent din Sao Paolo sau Quebec), analizîndu-mi „producţiile” la o a doua sau a treia lectură („Pentru mine a citi cu adevărat, înseamnă a parcurge în zig-zag, într-un Ťva et viensť, a citi şi a reciti, înainte chiar de a trece mai departe (…). Şi de pe acum pot spune că unele pagini le-am savurat şi la a treia lectură”); lăsîndu-se în voia unor asociaţii şi referiri filozofice interesante, ca, de pildă, apropos de ideea lui Paul Ricoeur din „Temps et Récit” după care „timpul ficţiunii nu se mai opune timpului istoriei”, sau de temerea exprimată de Baudrillard că „noile generaţii nu mai pot înţelege nici cel de al doilea război mondial, nici holocaustul”. în multe alte scrisori, ca şi mai tîrziu, cînd am început să ne vedem efectiv an de an în Bucureşti, Solomonică se arăta legat afectiv cu mii de fire de oraşul său de baştină şi de toţi cei care i-au populat copilăria şi adolescenţa. Dacă l-a interesat în mod special prima mea carte, îmi scria el, era datorită faptului că ea conţinea „multe referiri la oameni, evenimente, locuri, idei, emoţii, obsesii care au făcut parte şi din existenţa mea, şi tocmai această iluzie este condiţia literaturii”. „Eu îi raportez pe toţi, adăuga el, la perioada copilăriei şi adolescenţei, singura pe care am cunoscut-o, şi care de fapt conţine potenţial tot restul vieţii; (o ipoteză foarte plauzibilă pretinde că pînă la 7 ani ne-am trăit sub aspectul timpului psihologic jumătate din viaţă, presupunînd că trăim pînă la 75 de ani”).
în conştiinţa mea, figura ilustrului academician, părinte al poeticei matematice, autor al atîtor comunicări, conferinţe şi volume erudite, coexistă cu imaginea unui Solomon Marcus extraordinar de uman, cu profunde daruri de afectivitate, cu o infinitate de preocupări şi o nesecată curiozitate faţă de toate faţetele vieţii (nu numai ale cunoaşterii, gîndirii şi artei), inclusiv faţă de semeni.
în scrisorile pe care le-am primit de la dînsul cu destulă regularitate în decursul a cîţiva ani de zile (şi de care am pomenit deja mai sus) se arată doritor să cunoască destinele (şi adresele) unei întregi pleiade de colegi de generaţie, cîndva fete şi băieţi consideraţi a fi floarea tineretului băcăuan (despre cîţiva dintre ei, aterizaţi în America, deţinea mai multe date decît mine, după cum ţinea minte, în mod uluitor, că în adolescenţă, trei fete, două brunete şi una blondă – subsemnata – formau un grup inseparabil pe străzile Bacăului); se interesa despre stadiul în care se aflau cîteva cărţi ale mele împotmolite la o editură bucureşteană şi o alta ce urma să apară la Tel Aviv; urmărea de la distanţă şi evenimentele politice legate de Israel pe care le comenta adesea cu umor subţire şi ironie sfichiuitoare: „CNN alege scenele cele mai perverse şi le aduce mereu în atenţie, astfel încît poţi face radiografia lor. O scenă de acest fel a fost întîlnirea Clinton-regele Hussein-Arafat-Netanyahu. Strîngerea de mînă dintre cei doi din urmă a depăşit net, în durată şi intensitate, pe aceea dintre Rabin şi Arafat. Mai întîi, mîna dreaptă a lui Arafat s-a întîlnit cu mîna dreaptă a lui Netanyahu (sub privirea plină de satisfacţie a lui Clinton). Cele două mîini drepte s-au încleştat puternic, s-au scuturat reciproc de mai multe ori (Arafat şi Netanyahu se priveau în acest timp în ochi, marcaţi de un zîmbet insistent), apoi mîna stîngă a lui Arafat s-a aşezat protectoare şi mîngîietoare peste cele două mîini drepte încleştate într-o dinamică accelerată, şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost deajuns, ca punct culminant, mîna stîngă a lui Netanyahu s-a aşezat, la rîndul ei, peste cele trei mîini puternic împreunate. Ziceai că asişti la o întîlnire a unor vechi prieteni care nu se mai văzuseră de un car de ani. Aş îndrăzni să spun că a fost mai mult decît o îmbrăţişare. Numai lacrimile au lipsit pentru a transforma totul într-un circ”. Cred că rîndurile de mai sus ar putea intra cu brio într-o antologie de umor.
Ceea ce m-a impresionat în aceeaşi măsură în raporturile mele cu Solomonică a fost, mai ales în ultimii ani, sensibilitatea şi modul nuanţat în care a judecat instantaneu relaţiile mele cu fiul meu Eugen, susţinut încă de la 15 ani de marele Leonard Bernstein la studii de pian şi compoziţie în cele mai prestigioase academii muzicale din America şi, după absolvirea lor, rămas acolo.
îmi amintesc cum prin 2001, Solomonică îmi mulţumea pentru nişte rînduri ale mele, „atît de inspirate” încît, zicea el, l-au „uns la inimă”; apoi, după ce se interesa din nou de evoluţia lui Eugen, adăuga: „Te citesc cu plăcere în România literară şi mă simt pe aceeaşi lun­gime de undă cu tine. Aştept cu nerăbdare cărţile tale de la Albatros. Să mă anunţi neapărat dacă şi cînd mai vii în România”.
Ceea ce am şi făcut, an de an, ultima oară în iulie 2007, cînd m-am întîlnit la restaurantul oamenilor de ştiinţă, unde mă invita deobicei. Regret că n-am fost capabilă să urmez sfatul pe care mi l-a dat cu acelaşi prilej: de a apela la serviciile bibliotecii municipale locale, pentru ca în lipsa computerului personal, să pot comunica cu prietenii de departe prin e-mail. Deocamdată, adevărat dinozaur în materie de tehnica modernă, continui să folosesc – în ciuda multor dezagramente, Oficiul poştal de cartier, telefonul fix şi maşina de scris tip muzeal.
Gina SEBASTIAN ALCALAY

România literară Nr.41 din 19 Octombrie 2007


Partizan şi trădător – de Gheorghe Schwartz

Evreii, se ştie, n-au fost printre partizanii care, retraşi în munţi, s-au opus comuniştilor şi îi aşteptau pe americani. N-au prea fost, dar Ionel Ştrulovici s-a aflat, totuşi, în Munţii Făgăraş din 1949 până în 1952. Aproape trei ani. Trei ani lungi, în care doar încăpăţânarea l-a ajutat să nu se arunce într-o râpă şi să termine cu totul şi cu toate.
Pe vremea aceea, lucrurile erau prea noi pentru ca să mai uimească pe cineva şi nici „Jurnalul” lui Sebastian nu fusese încă tipărit, ca lumea să apuce să se mire de cele întâmplate sub nasul ei. Erau vremuri grele şi oamenii îşi vedeau de ale lor. Ionel Ştrulovici a ajuns în munţi fiindcă, după ce a reuşit să recupereze atelierul de împletituri de paie pentru învelit recipiente şi l-a diversificat până la mobilier de grădină, lucrând cu cinci oameni, s-a văzut iarăşi lipsit de obiectul muncii. Prima oară i s-a luat tatălui său micuţa întreprindere prin Oficiul de Românizare. Atunci s-a găsit un subterfugiu, aşa cum s-a tot găsit, de mii de ani, câte un subterfugiu: tatăl lui Ionel a semnat o hârtie prin care îi ceda atelierul domnului Costel Costea, prietenul şi vecinul său. Deşi Costel l-a asigurat că nu se va schimba nimic, tatăl lui Ionel n-a iscălit decât atunci când Pavloviciu, şeful de la „românizare”, a început să se joace tot mai agitat cu revolverul pe care şi l-a scos din toc. Pavloviciu şedea de o parte a biroului şi Moise Ştrulovici în faţa foii aceleia blestemate de hârtie, de cealaltă. Până la urmă, a semnat. Costea s-a ţinut de cuvânt şi lucrurile nu s-au schimbat în atelierul de împletituri de paie, doar că Ştrulovici n-a putut să uite nici o clipă că, din punct de vedere legal, atelierul nu mai e al său.
Pe urmă, după 23 August, întreprinderea a revenit şi cu acte proprietarului ei dintâi. Numai că acesta, Moise Ştrulovici, s-a îmbolnăvit de inimă şi a murit – din cauza necazurilor, susţinea nevastă-sa, din cauză că a fumat toată viaţa prea mult, după cum a decretat doctorul Wiess. Dintre cei doi fii ai săi, unul a plecat să înveţe dreptul în Italia şi nu s-a mai întors niciodată, iar Ionel a preluat atelierul, l-a lărgit, a continuat să lucreze cu Costel Costea şi cu Vasi, ca şi taică-său, dar a mai angajat încă trei bărbaţi şi a început să producă „cele mai elegante scaune şi mese pentru terase, grădini şi verande”, pe lângă îmbrăcăminte din paie pentru damigene şi sticle, ca „domnişoarele, doamnele şi domnii eleganţi să nu se bucure de o băutură numai bună, dar şi servită elegant”. Aşa că, după ce a achiziţionat sculele necesare la mâna a doua, totuşi scule foarte bune, a lucrat cu cinci angajaţi. (Costea s-a arătat iarăşi domn şi a refuzat să accepte să fie co-patron.) A lucrat cu cinci angajaţi, adică a exploatat cinci muncitori, cum i s-a reproşat, aşa că atelierul a fost luat din nou. De data asta nu de Pavloviciu, cel cu cămaşa verde, cu diagonala şi cu pistolul scos din toc, ci de doi bărbaţi cu şapcă şi cu serviete mari din piele de vită. Şi tovarăşii l-au pus să semneze: de data asta nu că oferă de bună voie bunul său „statului”, ci că „a luat la cunoştinţă” că „atelierul de industrie mijlocie” nu mai este al său.
Ionel n-a avut ce să spună: Rosenfeld, care întotdeauna s-a crezut mai deştept decât toţi ceilalţi evrei din cartier şi care a ţinut în timpul întregii perioade de prigoană „Capitalul” de Marx ascuns în pământul din grădină, tocmai a fost dat afară din Partid şi toată lumea aştepta noaptea când o să-l ridice. Ştrulovici fusese şi el chemat, încă în octombrie 1944, să activeze în tot felul de „organizaţii democrate”, „că acum a sosit şi vremea lui”. Doar că Ştrulovici s-a ocupat de atelierul său, l-a mărit, a schimbat două ziduri, a introdus căldură şi apă caldă de la un cazan propriu, a cumpărat uneltele pentru mobila de exterior. Aşa că nu s-a înscris nici în Partid şi a urmărit cu un zâmbet strâmb cum, rând pe rând, alţii – mai fraieri ca el – nu numai că erau daţi afară, dar mai erau şi trimişi, mulţi dintre ei, la închisoare. Oricum, după ce erai exclus din Partid, aveai dosarul pătat şi era mult mai rău decât dacă n-ai fi fost niciodată comunist. (Ionel Ştrulovici nici nu credea că poţi fi un an comunist şi pe urmă să nu mai fii. „Ori eşti ori nu eşti!”) Sigur, erau şi unii care au reuşit, care au devenit şefi şi care au început s-o ducă ceva mai bine decât înainte şi, în primul rând, să aibă sentimentul că sunt puternici şi importanţi. (Toată lumea îi saluta cu un respect născut din teamă.) Ionel nu a ajuns cu „dosarul pătat” printr-o excludere din Partid, ci îl avea stricat prin faptul că a moştenit un mic atelier de împletituri din paie, prin care a exploatat cinci muncitori.
Prin 1949, noua putere a simţit nevoia de a da exemple evidente că exploatatorii nu mai au ce căuta în societatea în curs de construire, şi, ca să nu rămână duşmani înrăiţi ai muncitorilor şi ţăranilor, trebuiau reeducaţi ca să ajungă şi ei făuritori ai socialismului, antecamera comunismului. Aşa că, după adevăraţii bogătaşi – care n-au înţeles, n-au vrut sau n-au reuşit să fugă la timp -, le-a sosit vremea fruntaşilor mai mărunţi: la sate, după moşieri, chiaburii, la oraşe, după proprietarii şi intelectualii importanţi, plevuşca pentru completarea listelor care era necesar să aibă un anumit număr de poziţii (atâţia intelectuali, atâţia liber profesionişti, atâţia preoţi etc., trebuind luată în considerare şi o justă şi dreaptă repartizare după naţionalitate). Ionel Ştrulovici n-a aşteptat să-i vină rândul şi, văzând că hotarele s-au închis ermetic, a încercat să se facă nevăzut în provincie. A trăit câteva luni la Vâlcea, apoi s-a angajat la fabrica din Făgăraş. Până ce l-a recunoscut un fost coleg de şcoală, ajuns şi el în acele locuri: „Nu trebuia să fugi de acasă!”, l-a dojenit acela, „Toată strada s-a mirat că ai fugit… N-avea nimeni nimic cu tine, tu le-ai dat ideea…” „Ce idee?” A doua zi, când au venit să-l ridice, Ionel Ştrulovici se afla într-o şură din fundul grădinii, de unde a auzit că unul dintre tovarăşi soma gazda să cheme imediat Miliţia, când banditul se va întoarce acasă şi să nu careva să spună că ei au trecut pe acolo, întrucât şi gazda unui bandit este vinovată de tăinuire şi pasibilă de la trei ani de temniţă în sus. Aşa că banditul nici n-a mai revenit în casă pentru a-şi recupera puţinele lucruri pe care le avea şi a fugit prin grădini spre… spre unde? În zare erau munţii. Banditul a ajuns partizan în Munţii Făgăraş.

A fost o adevărată minune că a reuşit să nimerească în grupul de bărbaţi ascunşi în codru. N-aveai cum să dai tu de ei decât dacă aceia voiau. Cine ştie de ce au acceptat ca Ştrulovici Ionel să-i găsească? Fapt este că l-au lăsat să-i însoţească. Mai târziu, Dinu i-a spus că n-au avut decât două soluţii: fie să-l ucidă atunci, la început, pentru că ştiau prea bine că unul ca el este întotdeauna gata de a trăda, aşa cum strămoşii săi l-au vândut pe Isus Cristos – „Pentru câţiva gologani, mă, pentru câţiva gologani!” – fie să-l care cu ei şi să vadă mai târziu ce e de făcut cu un astfel de individ. Faţă de Ionel, Dinu a fost cel mai dispus la vorbe dintre toţi partizanii din grup. Ceilalţi treceau pe lângă el şi, de multe ori, păreau că nici nu-l văd. Altădată era mai rău: îl vedeau.
Tot Dinu i-a mai spus că Pavloviciu, fratele celui care s-a jucat cu pistolul atunci când tatăl lui Ştrulovici a trebuit să-şi cedeze proprietatea, l-a plesnit pentru că era „sigur – cert” că şi Ionel a dat declaraţie împotriva fostului şef de la românizare, motiv suficient ca acela să taie deja de trei ani stuf în Deltă. Serile, Dinu îi explica doctrina legionară şi îl învăţa că jidanii n-au cum să se răscumpere decât prin suferinţă şi moarte.
În grup nu erau numai legionari, ci şi ţărănişti şi liberali. Într-o zi, un liberal s-a certat atât de tare cu fratele lui Pavloviciu, încât s-a ajuns ca acela să-l împuşte mortal. „Vezi?” a remarcat seara Dinu, „Tu n-ai avut niciodată curajul să i te opui lui Pavloviciu”.
Partizanul Ionel Ştrulovici a dus-o şi mai bine şi mai rău în mijlocul camarazilor. Au fost şi perioade de care n-a mai vrut să-şi aducă niciodată aminte, au fost şi perioade când le-a fost greu la toţi, au fost şi perioade mai liniştite. Trei ani reprezintă o vreme îndelungată, trei ierni cumplite şi trei veri în care aerul înşelător de munte te face să iubeşti viaţa. Partizanul Ionel Ştrulovici – care n-a primit niciodată o armă pentru că unul ca el „putea oricând s-o întoarcă spre cei care i-ar fi dat-o” şi care trăia un fel de prizonierat în aer liber – a luat ceva bătaie, dar a şi fost doftorit atunci când, în prima iarnă, s-a îmbolnăvit grav; a fost şi învăţat crezul legionar, dar a fost şi iniţiat în filosofia antică şi în patristică de către un camarad fost student la Teologie; a şi răbdat foame alături de ceilalţi, dar a şi mâncat împreună cu ei. Uneori, perioadele grele au fost atât de cumplite, încât regreta că nu s-a predat lucrătorilor Securităţii Statului. (Dar îşi spunea că, în fond, în munţi respira aer curat, pe când în temniţă n-ar fi fost înconjurat decât de alţi legionari, liberali şi ţărănişti, de alţi Dinu şi de alţi Pavloviciu, precum şi de câţiva prăpădiţi asemenea lui ori asemenea unui băiat oligofren, copil al nimănui, care s-a luat după ei dintr-un sat. Nici soarta acelui tânăr n-a fost mai bună decât a lui Ionel: după ce l-au adoptat, partizanii au intrat la bănuieli că bietul copil ar fi putut să se prefacă şi să nu fie decât un trimis al regimului, aşa că l-au ţinut mai mult legat, după ce nu l-au putut face să-şi mărturisească rolul de iscoadă. Pe urmă, după ce au fost prinşi, şi nenorocitul acela a fost judecat drept partizan şi condamnat la moarte. I-au comutat pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, însă băiatul a murit curând, omorât în bătaie, la Periprava.)
Uneori, partizanul Ştrulovici era chiar apreciat: având o îndemânare ieşită din comun, reuşea să facă din mai orice câte un lucru util traiului. Şi ce nu este util unui grup de oameni ascunzându-se în munţi şi lipsiţi de toate cele? Ionel le-a făcut cuţite, recipiente, chiar şi mobilă din lemn şi nuiele. Cele mai preţuite erau hamacurile în care se puteau odihni pe vreme bună. În disputele dintre camarazi, Ştrulovici nu intervenea, mai ales că ştia că votul său n-ar fi fost luat în seamă. Disputele acestea se învârteau, mai ales, în jurul temei dacă e îndeajuns cât fac ei acolo în creierii munţilor: unii pretindeau că menirea lor istorică este de a provoca o cât mai mare spaimă autorităţilor bolşevice, lucru ce nu se putea realiza decât prin surprinderea securiştilor şi a comuniştilor şi lichidarea lor, iar alţii cereau să se pregătească în aşa fel încât, imediat ce vor fi paraşutaţi americanii, ei să fie gata să preia puterea şi să restabilească ordinea de drept. (Şi în privinţa aceasta erau dispute profunde, „ordinea de drept” fiind în mod diferit înţeleasă de camarazi.) Pe rând, fiecare dintre cele două tendinţe câştiga teren, dar actele de rezistenţă au fost mult mai puţine decât episoadele lungi de aşteptare. Detaşamentul a împuşcat mortal, în trei ani, patru oameni: trei miliţieni şi un activist de partid şi a rănit încă vreo două persoane. (Pe Pavloviciu, Tribunalul Poporului l-a condamnat la moarte şi pentru că ar fi ucis în mod bestial una dintre victime.) În schimb, acelaşi detaşament s-a constituit şi într-o grupă de haiduci, aşa cum erau descrişi haiducii din legende. În protocoalele procesului este menţionat că ar fi atacat „mai multe trenuri şi camioane”, că ar fi omorât pasagerii, după ce i-ar fi jefuit de bunuri. Numai că n-au omorât pe nimeni cu acele ocazii – care n-au fost decât… două -, iar bunurile jefuite le-au împărţit prin sate. (Motiv suficient pentru ca şi cei ce au beneficiat de acele cadouri să ajungă pe termene lungi în închisori. De unde unii dintre ei nu s-au mai întors vreodată.)

Sfârşitul detaşamentului a venit atunci când cei ce-i aşteptau pe americani s-au pomenit cu un paraşutist în uniforma USA ARMY căzut nu departe de tabăra lor. Nici el nu i-ar fi descoperit niciodată, dar ei l-au reperat imediat şi l-au primit în triumf. După două zile, anunţaţi prin staţie de către „american”, soldaţii au încercuit tabăra şi după un foarte scurt schimb de focuri, camarazii au fost arestaţi, încătuşaţi, urcaţi în camioane şi duşi la oraş. Doi dintre ei au murit în timpul luptei, alţi trei au fost răniţi, iar doi au reuşit, ca prin minune, să se facă nevăzuţi. (În arestul preliminar procesului, toţi prinşii au fost ameninţaţi de Pavloviciu că, dacă le va merge gura, nu vor scăpa „nici în gaură de şarpe” de răzbunarea frăţiei.) De altfel, nici unul dintre arestaţi nu-şi făcea nici cea mai mică iluzie că ar mai fi posibilă răzbunarea frăţiei, fiecare fiind încredinţat că nu va mai ieşi viu de la următorul interogatoriu – nici unul în afara oligofrenului care, pe lângă faptul că a fost unul dintre răniţi, nu pricepea ce i se întâmplă.
Anchetele erau lungi şi dure. Însă duritatea cea mai mare a resimţit-o banditul Ştrulovici Ionel atunci când, după uvertura de rigoare de la primele două interogatorii, a fost dus la un ofiţer anchetator care n-a folosit forţa pumnilor şi a bastoanelor, ci vocea blândă şi înţelegătoare. Era o surpriză atât de mare glasul acela uman, încât nu puteai să nu simţi o vie recunoştinţă faţă de modul în care erai tratat. Căpitanul Ionescu – dacă l-o fi chemat într-adevăr aşa – l-a poftit pe banditul Ştrulovici Ionel să stea jos, i-a oferit şi o ţigară Olt -, dar banditul nu era fumător şi i s-a părut prea de tot să ceară voie să ducă ţigara unui complice în celulă -, după care l-a întrebat, ca între doi buni vecini, despre condiţiile din detenţie şi despre lipsurile la care – ce să-i faci? – erau supuşi arestaţii. Pe nesimţite, trecând la subiect, l-a chestionat în legătură cu ceilalţi partizani. A fost momentul când prin mintea banditului au trecut secvenţele filmului trăit în munţi: secvenţele cumplite, pline de bătăi şi umilinţe, pe care creierul său nu dorea să le readucă în memorie, însă şi secvenţele bune, unele chiar frumoase, când un apus de soare printre brazi îi făcea pe toţi să uite cine sunt şi să se simtă cu adevărat fraţi. Şi, ca la apelurile din celulă, au trecut prin faţa ochilor săi toţi camarazii, şi Dinu, şi Pavloviciu, şi unul dintre ţărănişti (care a fost cel mai antisemit dintre toţi) şi celălalt ţărănist, singurul cu care n-a avut niciodată nici un conflict şi care avea curajul să mărturisească şi cu glas tare că este un admirator al evreilor, „care ştiu într-adevăr să fie solidari între ei!”, lucru de care Ionel Ştrulovici nu era la fel de sigur. Şi şi-a adus aminte şi de orele de franceză ţinute de unul dintre liberali, şi de orele de greacă şi …ebraică ţinute de fostul student la Teologie („Mă, Ştrulovici, tu nu-ţi cunoşti nici măcar limba ta!”, fapt care i-a uluit cu adevărat şi pe cei mai mulţi camarazi), şi serile când Covaci, un ţigan, le cânta din vioară muzică populară şi lucrări… de Enescu şi de Bach! („Cel mai sublim Bach: un Bach lăutăresc”, cum se extazia Gruia, legionar, medic genial, fost profesor universitar). Amintirile ameninţau să ţină captivă mintea obosită a banditului, iar anchetatorul acela blând le-a lăsat să se manifeste în voie.
– Măi, Ştrulovici, a rupt, într-un târziu căpitanul Ionescu tăcerea (şi nu i s-a adresat cu „Mă, banditule”), noi ştim şi aşa tot ce aţi făcut voi acolo, în munţi. Şi o ştim chiar de la voi. Că, până la urmă, nu e unul care să nu spună şi ceea ce a supt de la sânul mamei sale. Măi, Ştrulovici, te-am lăsat să-ţi aminteşti pe îndelete de câte ai avut de suferit de la bandiţii printre care ai nimerit. Acum ai ocazia să le întorci tot „binele” acela şi să declari – desigur numai adevărul! – despre ei.
Foamea, frigul, oboseala şi frica l-au făcut pe Măi, Ştrulovici să-l perceapă pe anchetatorul cel blând sub forma diavolului.
– Măi, Ştrulovici, băiatule, tu crezi că noi nu ştim cum te-au oropsit bandiţii numai că eşti jidan? Noi nu tolerăm segregarea rasială, dar şi voi trebuie să ne ajutaţi să stârpim din faşă acel rău. Din faşă!
Foamea, frigul, oboseala şi frica l-au făcut pe Măi Ştrulovici să-l perceapă pe anchetatorul cel blând sub forma diavolului, însă nu i-au oferit şi chipul unui înger care să fie şi el pe aproape. Odaia era goală, doar o masă şi două scaune. Lângă un perete diavolul cel blând şi înţelegător, lângă celălalt perete nimic. Măi, Ştrulovici nu-şi putea lua ochii de la acel celălalt perete, de după varul căruia aştepta să apară îngerul. Tot privind într-acolo, n-apucă să distingă decât câteva pete roşietice, probabil urme de sânge lăsate intenţionat acolo spre a-i preveni pe bandiţi în legătură cu ce-i aşteaptă. Îngerul, în schimb, refuza să se ivească.
– Măi, Ştrulovici, măi, ce fel de om eşti tu? Pavloviciu te-a … urechile lui Ionel refuzau să audă, Dinu ţi-a… mintea lui Ionel refuza să priceapă, Boştină n-a avut nici o remuşcare când te-a… Măi, Ştrulovici privea ţintă spre peretele alb, de unde aştepta izbăvirea.
– Tu ştii, mă, că şi Croitoru, acela care te-a… e la fel de jidan ca tine, numai că şi-a luat alt nume? Când au auzit ceilalţi – de la noi, desigur – au făcut ochii cât cepele. Pe cuvânt! Pe bandiţii ăştia îi aperi tu?
Bang! Căpitanul Ionescu – de l-o fi chemat aşa – ridică vocea. Din peretele de vizavi era clar că nu va mai ieşi nici un înger.
– Aşa! Deci, nu vrei să răspunzi? Nu vrei să răspunzi de vorbă bună?
Ştrulovici îşi repetă ceea ce spuneau tot lotul Pavloviciu: „De aici n-o să mai ieşim decât cu picioarele înainte”. Nimeni nu-şi mai făcea nici cea mai mică iluzie. Într-o seară, în semn de protest, cântaseră chiar cântece legionare. Pentru care luaseră o mamă de bătaie toţi. Şi cei care cântaseră şi cei care nu cântaseră. Cine să-i mai numere? Iar cei care nu cântaseră nici măcar n-au făcut nici cele mai mic efort de a spune că n-au cântat.
– Măi, Ştrulovici, lua-te-ar dracu’, şi când au cântat ăia, tu nici măcar n-ai spus că acela nu e cântecul tău!
Nu era cântecul său, dar odată când a cântat un cântec de-al său a luat bătaie că a cântat un cântec de-al său. Aşadar, dacă tot vor ieşi cu toţii cu picioarele înainte, de ce să mai ia o bătaie în plus, dacă şi aşa-i de acum totuna? Şi, dacă i-ar face o plăcere nebună să-i ardă una lui Pavloviciu, de ce să nu spună tot ce ştia despre el? Da, numai că i-ar face plăcere să-i ardă una lui Pavloviciu cu mâna sa şi nu cu mâna altuia, nu cu mâna Securităţii. (Ştrulovici avea o părere foarte neclară cu acea „instituţie a poporului”: iniţial, oamenii chiar şi-au pus nădejdea în ea, apoi au respectat-o din frică, însă în munţi securiştii erau consideraţi duşmanii numărul unu. Ştrulovici nu putea să se pronunţe: nimeni dintre vechile sale cunoştinţe n-a ajuns atât de sus încât să se poată lăuda că a fost primit printre „Lucrătorii Securităţii”, aşa că Ştrulovici nu putea aprecia cam ce fel de inşi erau aceia. Iar să te iei doar după fiarele de anchetatori încă i se părea nedrept.)
– Mă, Ştrulovici, eu am o răbdare de fier, că de aia mă plăteşte poporu’, dar să ştii că dacă mai taci mult şi răbdarea mea se termină!
De fapt, asta e problema: să-l toarne pe Pavloviciu, ajutând, în fond, dreptatea să se instaureze, dar devenind el însuşi un trădător ori să tacă în continuare, urmând să primească un supliment de suferinţe pentru un viitor care oricum – ORICUM! – nu mai putea fi modificat?
Pe urmă Căpitanul Ionescu a mai făcut o încercare şi i-a povestit amănunte despre viaţa din tabăra din munţi, amănunte pe care pretindea că le-a aflat de la ceilalţi bandiţi, oameni mult mai raţionali, care ştiau că numai spunând adevărul mai pot avea şanse de blândeţe din partea unei justiţii drepte.
– Tu nu înţelegi că noi ştim tot? Tu nu trebuie decât să confirmi ceea ce ştim şi ceea ce am aflat de la complicii tăi. Că dacă toţi au spus aşa, cine dracu’ speri că te va crede pe tine că spui altfel?
Numai că Măi Ştrulovici măi n-a spus nimic.
– Voi, jidanii, aveţi un fel propriu de a suferi! Vă place să suferiţi! Căpitanul Ionescu, în calitate de anchetator blând, se ridică de pe scaun şi, suspinând cu o vădită părere de rău, se îndreptă în aşa fel spre uşă, încât era clar că-i obligat să-i cedeze locul unui anchetator mult mai dur, care o să-l înveţe pe bandit să spună tot. Adică eu îţi dau prilejul să-l răsplăteşti pe Pavloviciu şi pe toţi porcii ăia aşa cum merită după câte ţi-au făcut şi înainte de Eliberare şi în munţi, iar tu, în loc să sari să-mi ceri tocul şi călimara să pui pe hârtie toate acele ticăloşii, te dai de partea lor! Păcat! Păcat! P|CAT!

Banditul Ionel Ştrulovici a avut noroc şi a fost eliberat cu ocazia marii graţieri din 1964. A lucrat o vreme ca muncitor necalificat, apoi ca tehnician constructor la IMASA. Într-o zi, l-a întâlnit pe stradă pe unul dintre cei doi camarazi care au reuşit să scape din încercuirea armatei. A încercat să intre în vorbă cu el, dar omul a jurat că nu l-a văzut niciodată. În schimb, l-a recunoscut Dinu. Era în 1990 şi Dinu devenise un fel de mahăr pe la Asociaţia Judeţeană a Foştilor Deţinuţi Politici. S-a purtat cu multă afecţiune cu Ionel Ştrulovici, l-a întrebat cum de n-a plecat în Palestina, după toate câte i s-au întâmplat, s-a oferit să-l ajute la dosarul de pensii şi i-a propus să se întâlnească „în amintirea acelor zile eroice”. Doar un lucru nu-i putea ierta Dinu lui Ionel Ştrulovici: „Nu trebuia să-i spui totul bestiei aceleia de Ionescu! Dacă te ţineai ceva mai tare, poate că scăpam cu toţii mai ieftin!”

4 gânduri despre &8222;bine scris!&8221;

  1. observator cultural, nr.140
    GENIAL:
    CineCeLipseSte

    Nora IUGA

    „Vai, vai, tocmai eu care, acum vreo zece ani, inca ma iluzionam ca literatura romana este in special poezie, una de inalta clasa, iata, azi, cind asist la un festival de poezie autohtona, simt nevoia sa plec ochii. Mai avem mult pina acolo unde credeam ca sintem.
    Autosatisfactia ne omoara. Respingem ce nu cunoastem. Negam valoarea pe care n-o intelegem. De ce vrem neaparat sa intelegem poezia? De ce vrem sa-i transplantam creierul nostru? Originalitatea nu exista pe lista criteriilor de apreciere a operei artistice.

    Forma nu-l mai intereseaza pe scriitorul roman. Noi, patria avangardei, am ingropat experimentul. De parca numai continutul: ideea, sentimentul si carnea ar conta in prepararea poeziei. Limbajul nu mai preocupa pe nimeni, cu vagi exceptii, citi pipaie trupul limbajului, citi il intorc pe toate fetele, citi dau de urmele lui metafizice?
    Ehei, inca mai avem mult de calatorit…“

  2. România literară Nr.47 din 30 Noiembrie 2007

    –––––––––––––––––––––––––––

    Un nou avatar al avangardei – de Gheorghe Grigurcu – Semn De Carte

    Un aspect izbitor al poeziei lui Nicolae Tzone este egolatria. Autoproclamîndu-se „magnific” şi intitulîndu-şi o carte „capodopera maxima”, autorul nu pregetă a se cultiva pe sine la un mod pe jumătate grav pe jumătate ludic, avînd, e limpede, conştiinţa unei puneri în scenă, a unui spectacol şocant. înscenarea nu-l face defel antipatic deoarece prin ea transpare postura unei regii ce relativizează enormităţile, aşa cum unui actor nu i-am putea imputa trăsăturile rolului ce-l interpretează. Ceea ce ne oferă Tzone e doar o mască în culori voit stridente, o ipostază pe care se cuvine a o percepe nu altminteri decît o componentă a jocului. Cu cît e mai accentuată, cu atît e mai lipsită această megalomanie de sensul unei realităţi psihice asumate: „scurt pe doi nu beau apă decît din niagara am mai spus asta o voi mai spune/ scurt pe doi nu mănînc trifoi decît dacă lîngă gura mea gura lui dumnezeu fiind mănîncă şi ea o dată cu mine trifoi cu patruzeci de foi”. (scurt pe doi podul de piatră cîteodată se va dărîma/ cîteodată nu se va dărîma). E mai curînd o faţă a unui umor rece sub care se ascunde un dezacord, o dizarmonie secretă a eului confruntat cu realul (căci la urma urmei orice creaţie reprezintă, prin însăşi condiţia imaginarului pe care o întrupează, un mod de-a „înşela” un real resimţit, fie şi pe o cale difuză, drept nesatisfăcător). Nu spunea oare Breton că umorul apare atunci „cînd se ridică bariera rîsului contra unui sentiment de oroare”? Şi tocmai pentru a combate această prezumată „oroare”, Nicolae „Magnificul” încearcă, printr-o gesticulaţie grandilocventă, a-şi visceraliza poezia, a o acredita ca o emanaţie covingătoare a fiinţei sale concrete, a alcătuirii sale anatomo-fiziologice. A-i acorda o organicitate de care să se slujească precum de un scut. Somatizarea creaţiei d-sale nu exclude însă o notă autoironică ce subliniază menirea pozei în chestiune, poză ce formează o bufonerie sui generis, care, aidoma oricărei bufonerii („măscăriciul nenăscutelor încă generaţii”, se recunoaşte poetul), are rolul de-a se contrapune unui existenţial advers: „poet mare am fost azi de la orele nouă la zece cînd străpungîndu-mi cu pumnul/ cutia craniană mi-am scos creierul la lumina soarelui ca pe un trofeu de lux/ mi-am citit astfel volumele viitoare de versuri nestingherit le-am copiat cu migală-n memorie/ le-am transcris pe osul omoplaţilor le-am mîzgălit pe miezul vaselor de sînge/ le-am încrustat pe pielea genunchiului pe stofa roşie a plămînului pe fildeşul argintiu al dinţilor mai precis al caninilor devenind astfel din extremitatea/ călcîielor pînă-n ultimul strat de ozon al creierului fiinţa poem domnul poezie” (fiinţa poem domnul poezie măscăriciul încă nenăscutelor generaţii poetice). Această exultanţă supradimensionată, această bonomie urieşească are negreşit substraturi amare. Elocvent, e marcată deseori de o dureroasă ambiguitate: „vis visat de-adevăratelea curgeau mierea şi fierea din versurile mele precum apele rebele din munţii înzăpeziţi” (ibidem). Dualităţile „vis şi adevăr”, „miere şi fiere” califică astfel întregul discurs în discuţie.
    Dăm mereu în textele lui Nicolae Tzone de probele unei exaltări a ipostazei de poet, a aprecierii la superlativ adresate creaţiei proprii. Pentru omologarea unui atare statut genialoid e nevoie de premisa unei diferenţieri copleşitoare, a unei originalităţi absolute. Drept care autorul cultivă un laitmotiv al originalităţii d-sale graţios-obsedante, în numeroase variaţiuni pe aceeaşi temă: „îmi bat în tîmple să mă recunoaşteţi mereu un cui de sînge lung foarte lung/ şi-n cuiul de sînge lung foarte lung mai bat un cui de piatră lung foarte lung şi el/ şi-n cuiul de piatră lung foarte foarte lung mai bat un cui de fier de asemenea/ lung foarte lung mai lung chiar decît orice lungime care se poate închipui/ nu mă veţi confunda niciodată dar absolut niciodată cu nimeni” (dar de ce limbile ceasului sunt braţele şi picioarele mele). Buna dispoziţie trece în ostentaţie, vitalismul se precipită, devine febril. într-un elan dionisiac, bardul crede a poseda o vedere singulară, paranormală ce înregistrează exotisme violente: „persia nu mai este cum ştiai tu un ţinut şi o ţară este o stea pe care/ nu o vede nimeni în afară de mine o stea unde te aştept să vii/ să călărim cai să rupem şi să înghiţim săbii” (pentru ce alexandre macedoane să mai cuceresc eu azi persia). în aceeaşi direcţie superb-mistificatoare îşi atribuie puteri supraomeneşti, într-o cascadă metaforizantă cu scopul de a-i fortifica, printr-un maximum de efect, imaginea de sine. Narcisismul coboară în Cartea recordurilor: „tu poţi să rămîi treaz toată iarna să bei zăpadă ca şi cînd ai bea vin negru/ şi să nu te-mbeţi să nu îngheţi să nu putrezeşti nici în aer nici în pămînt/ tu poţi să scrii scrisori către prietenii morţi direct pe zidul plîngerii de la ierusalim/ tu poţi să trăieşti în miezul deşertului o mie de ani fără umbră şi fără apă” (ibidem). Beat, asemenea lui Salvador Dali, de energiile ce-l animă, N. Tzone îşi salută „nebunia” şi îşi etalează în continuare performanţele: „exersez cu succes mersul în degete voi deveni curînd campion mondial al datului steril din călcîie în vînt/ muţenia mea e mîndria mea cea mai de preţ pe un tărîm unde se nasc din minut în minut odrasle care au spaţiul de deasupra umerilor complet gol” (pentru moartea mea s-au făcut şi nu pentru moartea faraonului piramidele). Se află în comportarea poetului frenetic-adolescentină ceva de prestidigitator, de magician care-şi propune să uimească publicul prin abilităţile lui ce sugerează o lume a tuturor posibilităţilor, eliberată de legile fizice, de mecanica determinismelor. Din pălăria şi din mînecile lui N. Tzone ies lucruri imprevizibile, într-o mirobolantă reprezentaţie care trebuie neapărat să-i scoată în evidenţă situaţia privilegiată, dar nu în universul dat, ci într-un univers al viziunilor extravagante, exaltate, care n-ar putea decît să-i ratifice grandoarea ingenuă: „a venit iisus mi-a citit versurile şi a plecat cu un zîmbet pe faţă/ a venit lumina şi a venit întunericul mi-au citit versurile şi au plecat cu un zîmbet pe faţă/ a venit timpul şi a venit netimpul mi-au citit versurile şi au plecat cu un zîmbet pe faţă” (poemul meu pe dedesubtul meu viaţa mea şi moartea mea aproape perfecte). E „zîmbetul” transcendenţei care mîntuie egocentrismul, „iluminarea” acestuia. Dar ce se află în spatele egocentrismului, al cortinei sale feerice, constelate de „vise fără seamăn”? „Pînă la urmă, afirma Unamuno, vanitatea este groaza de neant, de mii de ori mai înspăimîntătoare decît infernul însuşi”.
    Cum înţelege Nicolae Tzone a combate această „groază”, această angoasă care, după toate probabilităţile, se găseşte în fibra d-sale intimă? Mai întîi, aşa cum am văzut, printr-o explozie a fabulosului fără precedent în lirica noastră actuală, ca un incendiu ce cuprinde deopotrivă pămîntul şi cerul, „o mare avalanşă” stihială: „capodopera maxima vîrtej în haos eternitate pentru sinucigaşii sublimi posedaţi sfîrtecaţi de idei şi de viziuni rug infernal pentru imbecilitatea omenirii/ parfum de iasomie peste conştiinţele şi inteligenţele în putrefacţie avansată” (capodopera maximă). E o maree a fanteziei ce îneacă referinţele sociale, poetica stradală, minirealismele optzeciştilor şi devansează, abia atingînd-o, preferinţa pentru naturalismul crud al douămiiştilor. Şirul opulent de metamorfoze ce ni se propune cu generozitate nu are doar semnificaţia unei practici de poetică, ci şi cea a prefacerii realului în ireal, aidoma unei răzbunări ontologice. Astfel cum un vrăjitor transformă oamenii în animale sau în obiecte, poetul transformă entităţile vieţii curente în entităţi ale unui idealism plastic, cu caracter vindicativ: „capodopera maxima elefant cît un şoricel maimuţă cît o pisică gîndac de colorado cît vaporul titanic înainte de scufundare zimbru cu opt picioare pe cale de dispariţie batista în care şi-a suflat mucii lautreamont la douăzeci de ani scaunul de ceară al lupului rău topindu-se la foc ascuns din capra cu trei iezi povestirea fără nici un pic de humor a lui creangă” (ibidem). Punctul de plecare al mirabilelor transfigurări este adesea, după cum menţionam, fenomenologia trupului uman, care e martorul de căpetenie al eşecului, rană la figurat dar şi la propriu, „culoar pentru alergarea iadului prin sine însuşi”, „sînge ca o cămaşă fără nasturi ca o pînză de in necusută o pînză imensă în care dumnezeu stă înfăşurat cînd nu umblă cînd nu vede cînd nu vorbeşte” (iată iată ce frumos străluceşte cuţitul de vînătoare de tauri). Sau cu o insidioasă simetrie, cu o precizie plastică fixînd drama schizoidiei ce apasă asupra fiinţei creatorului: „durerea e-mpărţită între mine şi mine jumătate jumătate şi moartea din mine tot aşa jumătate este prăvălită la stînga jumătate este prăvălită la dreapta” (ibidem). Moartea însăşi e transmutată într-o galanterie dură, într-un erotism paroxistic, absolvită printr-o senzualitate delirantă, la rîndu-i absolvită prin jocul de şah al metaforei: „moarte tu eşti din viaţa mea infanta cu trupul cel mai frumos (…) şi cînd ţi-am sărutat gura cu buza de sus roşie şi cu buza de jos neagră/ cu gura mea dulce şiroind de sînge şi de vin din struguri albaştri crescuţi/ pe coapse de sirene-n mediterane fabuloase am plîns cu lacrimi de elefant în rafale” (cosînzeana cu pulpele cele mai vînjoase şi curajoase). Aşijderea „domniţa poesie” face obiectul unei asimilări concupiscent-decorative: „era mută şi foarte frumoasă şi-n loc de ochi şi de sîni avea unele cu altele-mbrăţişate multe văzduhuri albastre/ şi prin pulpele ei se zărea ca prin vitralii halucinante cum furnicile vii ale morţii şi cum furnicile moarte ale vieţii dansau un dans frenetic exagerat de bizar” (domniţa poesie face rondul de dimineaţă). La un moment dat intră în acest proces al reciclării şi motivul naţional, cu un rezultat pseudoidilic, „trec genunchii în buiestru pe dinaintea genunchilor mei şi românia devine dintr-odată o ţară interesantă şi optimistă” (poemul meu de dedesubtul meu viaţa mea şi moartea mea aproape perfecte). Dar poetul se foloseşte de încă un procedeu de redresare vizionară şi anume relaxează suprarealismul pentru a-l face compatibil cu un romantism apt a cuprinde o sensibilitate morală imediată, un avînt „naiv”, pasional care dă culoare unui desen de, totuşi, abstracţiuni laborioase. Textura obscurelor frumuseţi fulgurante ale dicteului automat primeşte infuzia unei afectivităţi. Descinzînd „tumultuos” în „mătăsoasa carne”, d-sa adnotează nu numai incredibilele tornade ale sîngelui „din ce în ce mai aprins”, ci şi „intensele ameţeli”, „tandre aduceri aminte”. E un romantism alam­bicat desigur, care însă acordă o coerenţă sensibilă stihurilor, le circumscrie unei dispoziţii consacrate: „trecem prin trupul iubitei şi printre firele lungi şi mătăsoase de păr din pletele ei ca prin pămîntul cel mai curat cel mai pur pămînt de mormînt/ trecem prin trupul iubitei ca printr-o trezorerie secretă a timpului şi a spaţiului” (scriu cu carnea pe praf cu noroiul pe cer). Intervine o clasicizare a retoricii hazardului, lascivitatea şi palestra fuzionînd în avîntate versete suprarealiste: „tu în sandale cu tocul foarte înalt sandale cu pielea şi talpa de aur altminteri/ complet goală de la glezne pînă în creştet alergi pe coapsa mea de parcă/ ai fi desculţă şi ai alerga pe plaja de la 2 mai dis-de-dimineaţă la răsăritul soarelui” (ibidem).
    Precum un topos al întîlnirii dicteului automat şi al lucidităţii, cel dintîi, în pofida suprarealismului ortodox, posedînd totdeauna o disciplină subiacentă, poezia în cauză îşi declară o ebrietate austeră a limpezimii, în chipul în care Valery socotea că inteligenţa, „stare trează, produce misterios şi visează iar somnul vede limpede”: „mă-mbăt cu litere şi cu virgule mă-mbăt cu substantive şi cu adjective cu adverbe şi numerale/ mă-mbăt cu apa care izvorăşte din piatră şi fier mă-mbăt cu timpul care-şi cloceşte secundele” (ibidem). Creaţia lui Nicolae Tzone reprezintă cu certitudine cel mai interesant avatar al avangardei pe care îl cunosc în prezent literele româneşti.


  3. – Versetele satanice, in limba romana. Din aceasta saptamina, in librariile din toata tara, Editura Polirom a lansat romanul Versetele satanice de Salman Rushdie, in traducerea Danei Craciun. Romanul are 656 de pagini, a stirnit aprinse polemici in toata lumea si s-a soldat cu o condamnare la moarte a autorului pentru motivul ca ar aduce atingere lumii islamice. Versetele satanice apar prima oara in limba romana, dupa ce prima editie englezeasca a romanului a fost lansata in 1988.”
    observator cultural, decembrie, 2007

  4. Stimati colegi,
    Dragi prieteni,

    A aparut primul numar/2008 al reviste „Contemporanul. Ideea Europeana”.
    Lectura placuta!

    Echipa Conte

    Din sumar:

    Bref
    Boris Marian · Spinoza – primul evreu secularizat/ 2
    Modele
    Nicolae Breban · „Injustitia” zeilor/ 3
    Restantele criticEi de Irina Petras/ 4
    Eseu
    Nicolae Balota
    „Love Story” – un roman fara viitor / 5
    Lecturi
    Iulian Boldea · Avatarurile alegoriei/ 6
    Cronica literara
    Stefan Borbély · Doua debuturi clujene (I)/ 7
    Pe muchie de hartie
    Magda Ursache · Banca de flash-uri/ 8
    Foamea de a fi
    Aura Christi · Rainer/ 9
    Lecturi
    Lucian Delescu · Stiintele umane si problema subiectivitatii/ 10
    Repere
    Marian Victor Buciu · Urmuz/ 11
    Cronica literara
    Paul Aretzu · Calatorie din/in sine/ 12
    Proza
    Anca Pedvis · Chesarie/ 13
    Carti
    Adrian Muresan · Vocatia sintezei critice/ 14
    Eseu
    Alexandru Stefanescu · Riscul „Riscului in cultura”/ 15
    Polemice
    Daniela Cutas · Etica reproducerii/ 16
    Clubul Ideea Europeana
    Aura Christi · Sacerdotii literelor/ 17
    Leon Volovici, Nicolae Balota, Nicolae Breban, Ion Ianosi
    Eveniment
    „Miscarea literara” – cinci ani de existenta/ 21
    Proza
    Gheorghe Schwartz · Al Cincizeci si noualea/ 22
    Polemice
    Adrian-Paul Iliescu · Consensul antidemocratic/ 23
    Eseu
    Daniela Petrosel · Un complement etnic al istoriei literaturii romane/ 24
    Eseu
    Adrian Sustea · Stihia cea dintai/ 25
    Profil
    Elena Abrudan · Poetica grotescului/ 26
    Poeme
    Daniela Popa/ 27
    Corespondenta din Israel
    Mirel Horodi · Mihail Sebastian. Scriitor roman – scriitor evreu/ 28
    Cronica plastica
    Adriana Botez-Crainic · Renoir si Wagner la Palermo/ 29
    Film
    Calin Caliman · „Liniste, se filmeaza”/ 30
    Festivalul International al Filmului de la Valladolid
    Dana Duma · Sub semnul lui Bergman/31
    Carti
    Geo Vasile · Un mister numit Marilyn: documentar si fictiune/ 32
    Cronica plastica
    Mihai Radulescu · Verner/ 33
    Traduceri
    Ku Sang sau despre punctele cardinale ale poeziei
    Prezentare si traducere de Rodica Grigore/ 34
    Repere
    Elena Voj · Configuratii/ 35
    Corespondenta din Germania
    Gheorghe Sasarman · Pe marginea unei expozitii de arhitectura/ 37

    Revista Contemporanul. Ideea Europeana
    Fundatia Culturala Ideea Europeana / EuroPress Group
    The European Idea Cultural Foundation
    Tel./fax: 4021-2125692; Tel: 4021-3106618
    Piata Amzei nr. 13, Et. 3, sector 1, Bucuresti, Romania
    CP 113, OP 22, sector 1, Bucuresti, Romania
    contemporanul@yahoo.com
    http://www.ideeaeuropeana.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s