CASA DIN NOI DOI
=================
ne-am zidit in casa asta
cu vedere la mare
se poate scrie numai uitandu-te
intr-o doara
pana dincolo spre Liban
urmarind pasarile elicoptere
ce ne apara sperantele
zi de zi tabloul e acelasi
albiti –
noi doi aici – in fotolii, ostaticii marii,
fiecare imagine e studiata-n miscare,
urme albe pe cer
urme albe de apa
ore intregi fosforescente ne-mpresoara,
ne ratacim in casa
vapor plutitor,
asteptam parca osanda plutitoare.
Sunt acasa de sarbatori, pina acum am exersat cu cei 5 nepoti !
Nu e usor, multumesc ca nu i-am facut eu:-)
La multi ani de sarbatori, celor care sunt aniversati, noilor cupluri, gigantilor, bucatarilor, spionilor, turnatorilor, gheiselor, frumoaselor, pictoritelor, vanatorilor de fuste, lovitilor de soarta, carutzasilor, geniilor,
poetilor, prozatorilor , avocatilor (sa se inscrie in clubul femeilor batrine, poate vor intelege cum se danseaza tangou in Groelanda la orice varsta, elastici sa fim); lui A pe care toate femeile il iubesc iar barbatii cad in c… in mirajul surrealist, sa-l ajute sa-si schimbe directia si sa aterizeze cu avionul sau de hirtie, sau fara pilot-in sfirsit- pe un hotel de 5 stele, cu iesire la piscina pe acoperis, cum ar fi Isrotel din Tel- Aviv, unde sa venim toate, bineinteles la invitatia vostra si sa mancam matzot cu gauri termale!
Levana plecata in cencediu platit!
*matzot, in ebraica, pasca evreiasca
aproape totul
de bianca marcovici [Levana ]
2007-04-23 | |
parfum de femeie
mirodenii din mâinele mele ajutatoare
şofran, susan şi ardei iuţi
fineţe şi pregatiri de chilimbar
drăgălăşenii chimat hacol*!
undeva … candva … sufletul tău a fost pereche
pe strada mea unde copacii au înflorit sfidator de frumos
pentru o ţară care ne ucide prin căldură, frică
sufocându-ne prin lipsa de afecţiune, tandreţe!
n-am mixer de cuvinte
„desfrunzirea ” adună parfumul de femeie în petale.
simte-mă zilnic!
*
chimat hacol-în ivrit: aproape totul
_______
poem de spovedanie şi flirt
te poti apăra, să zicem în faţa unui juriu exigent
dar eu sunt poeta care vede
partea cea plină a paharului
mă uit în zare şi-ţi văd amprentele viitoare
m-a marcat aceasta spovedanie a ta
care nu promite nimic iubindu-mă.
şi eu în fiecare zi îmi sugerez
ca voi face dietă cuvintelor … înainte de căderea
pe care o simt amenintzatoare şi perfidă
ca un iris veşnic!
între noi e o bulimie de înţelesuri
într-o desfrunzire sărăcacioasă
a noii dimineţi
poate de azi, de ziua Independenţei noastre
ne vom atinge-în sfârşit – inima!
*
ştiu ca nu ştiu nimic
cum nemuritorul Socrate a zis-o,
nefacându-şi autocritica …
eu nu fac dosare, nu fac nimic ca să te indispună
investesc în lumina ochilor tăi plecaţi
şi în gestul tău unic de protejare, de alintare
când tocmai eu n-am fost protejata copilăriei
ci, ca şi tine înşelată de prieteni.
acum eu sunt stâlpul deciziilor
eu primesc observaţiile amneziilor inerente
tot eu am memoria cea de pe urmă
amintindu-i unde-şi uită lucrurile, ochelarii,
gândurile, gesturile, preşul
de la uşa sfinţilor, peştii din vidul lacrimogen,
şi totuşi …
la geamul meu îşi face cuib o turturică
Le troisième auteur, Bianca Marcovici, d’origine roumaine, vit en Israël.
„În lectura empatică din Cuvântul înainte, Al.Mirodan crede că Bianca Marcovici e cuprinsă în cei 1% dintre poeţi, care năzuiesc cu temei în „destinul creaţiei lor”,înălţând ,după cum spune un vers al poetei,”castele de nisip” care ţin”. Acest amplu castel de nisip începe cu un motto,o epitomă,în fapt,în care e contrasă atît credinţa în puterea salvatoare a poeziei,oricît de fragilă ar fi ea printre lucrurile lumii,cât şi condiţia dramatică a vieţii în mijlocul atentatelor.Poezia e ea însăşi un stigmat unind condiţia poetului cu acea a evreului ca eternă victimă. Dar din acest fond dramatic, in care moartea e iminentă iar suferinţa prescrisă, se ridică şi credinţa în poezie,ca replică la traumă. Enunţul abrupt al condiţiei e suficient pentru a induce viziunii un pathos aparte,auster şi direct:
„Aici liniştea anunţă explozia
următoare
iar repetiţiile cu masca de gaze
pusă de Purim
nu se recomandă
nou-născuţilor!
Dar să mă întorc la poezie…
E ca o stea galbenă pretutindeni
Produce alergie
Dar eu o port ca scut.”
Al.Cistelecan, Red.sef.adj . Revista „Vatra” Târgu Mureş
Egalement paru dans „Viaţa Noastră”,Tel Aviv, 9 .09.02
(„Dans la lecture empathique du Mot avant tout, Al. Mirodan pense que Bianca Marcovici s’inclut dans ce 1 % de poètes qui aspirent à ce thème dans „le destin de leur création” soulignant comme le dit un vers de la poétesse „les châteaux de sable qui tiennent”. Ce vaste château de sable commence par un motto, ou épitome, où se trouve en fait la contre réaction autant que la foi dans la force salvatrice de la poésie aussi fragiles puisse-t-elle être dans les choses du monde, tout comme l’est également la dramatique condition de vivre au milieu des attentats.
Pourtant la poésie est elle-même un stigmate unissant la condition du poète à celle du juif en tant qu’éternelle victime. Mais sur ce fond dramatique, où la mort est imminence et la douleur à nouveau prescrite, se dresse également la foi en la poésie, comme réplique au traumatisme. Cet énoncé abrupt de la condition est suffisant pour qu’un pathos à part, austère et direct introduise ses vues:
„Ici le silence annonce l’explosion
Suivante
Pourtant les répétitions avec les masques à gaz
Lors de Purim
Ne sont pas recommandées
Aux nouveaux-nés !
Mais la poésie revient en moi
Elle est comme une étoile jaune partout
Elle produit des allergies
Mais je la porte comme un bouclier” )
Sântem vii
Sântem martorii
sântem supravieţuitorii
Unui popor neiubit-
Nici un avion din lume
Nu a distrus drumul
Spre Auschwitz-
Nici un tren al morţii
n-a fost impiedicat
să ajungă la destinaţie.
Cuptoarele i-au primit
cu braţele deschise
pe cei ce nu aveau decit o vină:
erau evrei…
Sântem vii
Sântem copiii lor
Cei care mai cântă Şalom
Sântem unicul popor din lume
care nu avem o bucurie întreagă,
pentru ca fiecare sărbătoare
ne aduce aminte de cei ucişi
fără a lăsa urme de sînge-
arzând ca nişte torţe
…şi n-a fost pe timpul Inchiziţiei
ci,în secolul vitezei, al calculatoarelor,
al Echilibrului Uman,
atunci cînd le-au ars sufletele
care se aud mereu, ca un murmur
de glasuri chinuite-
din ce în ce mai tare,
din ce în ce mai tare!
© Bianca Marcovici
In „Revolta sângelui”, pag 37,1992 ed.Minimum si ed.Cronica,Iaşi-„Diploma Arcadia”-Tel Aviv
Nous sommes vivants
Nous sommes les témoins
Nous sommes les rescapés
D’un peuple mal aimé
Aucun avion au monde
N’a détruit la route
Vers Auschwitz
Aucun train de la mort
N’a été empêché
D’arriver à destination
Les fours ont accueilli
À bras ouverts
Ceux dont le seul tort était d’avoir dit :
Nous sommes juifs
Nous sommes vivants
Nous sommes les enfants
De ceux qui chantaient encore „Shalom”* (*Paix)
Nous sommes le seul peuple au monde
Qui ne peut se réjouir complètement
Car à chaque fête revient
Le souvenir de ceux qui ont été fauchés
Sans laisser aucune trace de leur sang-
Car ils brûlaient comme des torches.
… Et ce n’était pas au temps de l’Inquisition
car c’était au siècle de la vitesse, des ordinateurs
de l’Equilibre Humain
alors même qu’on brûlait leur esprit
l’on entend toujours, tel un murmure
leurs voix tourmentées –
de plus en plus fort,
de plus en plus fort !
Bianca Marcovici
(traduction : Nicole Pottier)
Bianca Marcovici : Une femme de courage, une femme de cœur, et une femme de caractère. Membre d’Agonia Roumanie, elle est née elle aussi en 1952, à Iasi, grande ville juive de Roumanie, capitale régionale de la Moldavie au rayonnement intellectuel indiscutable. Elle a émigré en Israël en 1991.
Auteur reconnu, couverte de prix et de récompenses littéraires dans les deux pays, elle est membre USR (Union des écrivains roumains), membre de l’Association des Ecrivains Israéliens de Langue Roumaine (qu’elle a présidée) et membre de l’association « Junimea » de Iasi. Elle est traduite en plusieurs langues : hébreu, anglais, allemand et français. Elle a publié de nombreux ouvrages, participe à de nombreuses revues et paraît dans de nombreuses anthologies. A signaler ses deux derniers ouvrages qui sont disponibles librement en téléchargement sur Agonia Roumanie :
« Aburi de femeie» Ed.Haifa, 2004:
« Putin blond cu mult farmec » Editura Hasefer, 2004 :
Biographie de Bianca Marcovici :
GILLES APAP UN VIRTUOS!
Gilles Apap, violonist complex a fost ieri oaspetele orchestrei simfonice din Haifa. Ainterpretat concertul meu favorit, Felix Mendelssohn-Bartholdy, concertul pentru vioara in mi minor. Dupa cum cred ca stiti e compuns din trei parti si se canta fara pauza. Surpriza mea a fost interpretarea diferita, incorporind ca introducere o piesa de Bach, intrind in sala cu aceasta piesa, dupa ce o asculti, o parte numai sunet, din spatele scenii. Nascut in Algeria, Giles Apap aduce ceva foarte nou, precum in depasind standartele impuse muzicii clasice,interpretind cu pasiune, chiar fizica, dand din ochi, mai precis colaborind altfel cu dirijorul, simtind originalitatea sa nu numai prin viteza deinterpretare, ci si in stilul Paganini, capriciile lui, lucru evident in solo-ul cadentelor. Sora mea, violonista Riti Bron care face parte din orchetra, nu m-a anuntzat nimic din ce va fi pe scena, ce o sa se intimple mai departe, cu toate ca au fost suficiente repetitii. M-a lasat „cu gura cascata”-cum se zice , interpretind piese acompaniate de orchestra, populare: romaneasca, irlandeza, tiganeasca,americana, intr-un biss continuu, in care a antrenat toata sala. Nu zic ca iti venea sa sari in picioare si sa dansezi! Lumea a aplaudat frenetic! A continuat alta surpriza. Solistul a devenit membru al orchestrei, participind, la partea a doua la Simfonia Fantastica de Hector Berlioz.
Ce m-a frapat mult in interpretarea concertului de Bartoldy (concert pe care si eu l-am interpretat la Filarmonica ieseana la virsta de 18-19 ani) stiind partitura de la interior, nu ca o simpla spectatoare: acuratetea sunetului, schimbarea favorabila a arcuselor, introducerea unor sunete de legatura , apogiaturi, flageolete intrerupte, arcuse mici cadentzate altfel decit in partitura. Ireprosabil! Muzica clasica devenita moderna! Nu vi la concert sa asculti mereu acelasi lucru. Brovo, Haifei ca a invitat un asemenea violinist! L-am ascultat si pe internet, are multe clipuri. Il recunoasteti dupa camasa colorata, indiana…si dupa botinele…din California! Violonistul aproape ca danseaza! Dar echilibru e perfect! Cel mai greu e sa fii in echilibru in muzica, care nu poate fi descrisa ci ascultata!
Alta poezie, o poti cel mult imita…dar pina la sunet mai este!
Se pare ca mai este un concert la Haifa Tzafon!
HAG PESACH SAMEACH !
LEVANA SI
REDACTIA BLOGULUI
UNDE ESTE FISURA….
Uneori poveştile de sănătate se complică. Nu ai pe cine da vina pentru bătrâneţe, pentru chef de lucru, pentru clipa criminală ce o şterge pe cea din urmă. Timpul intră în sac, intră la apă sau, se solidifică pe a cincea dimensiune a lumii, curbura spaţiului. Cînd nu poţi răsufla ca lumea stând rezemată de un scaun care a luat-o la vale, şi remarci că te-ai trezit pe jos, brusc pierzîndu-ţi fixaţia zilnică, planşele de construcţii, care nu se limitează numai la masă, curg pe jos…trebuie
să le întinzi, uneori ţinându-le în mână, citindu-le pe neresuflate, doar pentru a construi un rând de antimăsurătate, adunînd, scăzând, măsurând, neuitând cumva vreo alternativă, toate te fac să înţelegi că te afli pe pardoseala cafenie, din cauza prostiei tale, necalcultând cum se conduce un scaun cu rotile ruginite, înţepenit precum căruciorul de cumpărături.
Ca din senin m-am trezit într-un scaun pe rotile adevărat. Nu ştiu cine m-a redus din starea în care mă aflu. Mai mult, am fost plimbată cu liftul şi adusa de la etajul 10 la parter, chiar de doctorul instituţiei, mai pe urma la cabinetul său, acte, demersuri, consult,, bineînţeles mi-a propus să mă ducă la” accidente de serviciu”, adică să mă verific acolo, ca aici nu era destule aparate de consultat… Nu m-am dus. M-am simţit destul de bine când m-am ridicat cu greu, şi am luat-o din loc spre casă, cu maşina, conducând, ca vai de capul meu, dar…până la urmă, patul de acasă m-a primit cu bucurie, mi-am luat nişte medicamente să mă amorţească, nişte creme pentru masaj ,etc.
Am mai trecut un timp, tot clipele lipsite de conţinut, şi am făcut , totuşi un examen cerut de ortoped. Da, cică după lovitura asta s-a tasat ceva, s-a lipit ceva din verigi, toate astea provocându-mi durerile alea de nesuportat, care nici cu „nabucco”, medicament fantastic, nu de cântat… nu mi-a trecut durerea, apărea cînd nu mă aşteptam, mai ales după băirea celor 3 nepoţi în cadă… Între timp am cerut un scaun înlocuitor, pînă una alta stând pe un scaun stabil, dar fără rotile şi fără formă ortopedică, o poziţie cum se poate mai neodihnitoare, în faţa calculatorului, care au dus în loc la ameleorarea deciziilor mele, legat de scaun, să mai încerc să introduc un dosar cu copiile medicale, în care să dovedesc faptele întîmplate, bineânţeles din cauza scaunului meu neprimit. Să nu-şi vină să crezi, cei de la Personal m-au sunat să mă duc să aleg un scaun –ca model, plimbîndu-mă şi discutînd cu vreo 5 oameni angajaţi să lucreze şi pentru scaunul meu rotativ ! Credeam că voi primi scaunul pe loc…Da, de unde! Tocmai mi-am ales modelul cel mai simplu, scund, ortopedic şi negru, mi s-a spus că îl voi primi în curând, aşa mi s-a promis în noembrie, 2009. Nu mi l-a dat pe ăla care mă aşezasem, cică era doar modelul pe care trebuie să-l vadă toţi, ca la magazinul de mode, rochia definitivă! Dar ăla era modelul „de arătat” nu de servit…Erau în biroul tinerelului care se ocupa cu comanda pentru scaune, circa 5, 6 scaune masive ortopedice. Cel mai impresionat, dar de neatins era al său. Masiv, din piele, rotativ, cu pernuţe îngropate… El stătea pe un scaun ortopedic nemaivăzut! Şi alături, la ceilalţi tineri, tinere colegi de camere, de pe tot culoarul care lucrau, în acelaşi domeniu, scaunele erau ortopedice, parcă de muzeu, colorate, fine, elastice. Numai canapeaua cea roşie , model buze de femeie senzuale, a lui Dali mai lipsea! m
În gândul meu, te pomeneşti că toţi suferă de probleme de disc ca mine,
adică o mică fisură dansatoare pe discul meu de aruncătoare de disc pe planşe!?
Chiar îi căinam, tineri şi bolnavi?! Da de unde… Aveau butonul în mână! Comandau şi pentru ei. Era clar „ca bună-ziua”, nimeni nu vedea ce era de văzut. Dar, după ce a lansat comanda pe calculator pe un program SAP, ultramodern, scaunul meu s-a pierdut pe faxul memoriei. N-a ajuns. Justificari mi s-au făcut suficiente, dar scaun tot n-am primit, nici măcar unul înlocuitor!
Ajunsesem să mă la nişte dureri, cu genunchii în gură, după atîtea ore de stat pe calculator să –mi imaginez că fur un scaun de sub rucsacul tinerelului.Se transformase totul într-o obsesie! Cine cîţtigă războiul scaunului, noua generaţie sau cea veche?
Fiind expediată de la una la altul şi invers, ca un balot purtător de ghinion! Începând de la plimbările mele la parter, doar, doar cineva s-ar înmuia să-mi dea, cel puţin un model oarecare de scaun ortopedic, aflat în camerele alea, unde, pe ele tronau doar câte un rusac răzleţ, doar atât… Au trecut deja destule luni de zile… Între timp, tinerelul a plecat la un nou curs de reciclare a scaunelor, probabil pe banii instituţiei, iar noua şefă pe scaun m-a convins că scaunul o să apară în curând, dar cel care aprovizionează, ba, nu răspunde la telefon, ba, nu a primit noua ei comandă, pentru acelaşi scaun care, probabil a sosit la sfîrşitul lunii ianuarie dar, a dispărut sub fundul unei tinere cu picioare lungi şi burtica goală…Sau vreun nou şefuleţ de ocazie, care vrea să-ţi bea cafeaua într-o poziţie confortabilă, numai să nu verse cafeaua pe noi pantaloni croşetaţi de bunica! Cam toate secretarele suferă de boala asta, a spatelui… dar nu ştiu exact unde le este localizată această fisură!
O să -mi spuneţi că aşa se lucrează pe la noi ? Da, cam aşa sunt ţinuţi unii… pe spatele celor care lucrează efectiv… şi, mai fac tot efortul să arate lumii, parte cea bună a mărului, luminându-ne, dar se pare că e în zadar!!
Primesc un sfat pe e-mail, poate ar trebui să-l pun în practică. Nu vi-l divulg. Aşteptaţi continuarea! Scaunul ierarhiei valorilor necontrolate , „mărul discordiei” e în concediu medical! „Mi-a venit, în sfârşit, scaunul la cap”! Fac economie de timp şi nervi. Dar asta înseamnă că mă dau bătută…Poeta să se dea bătută când e vorba de cu totul altceva, nu degeabaam trăit pe vremea” împuşcatului” , nici atunci n-am tăcut, am experienţa ” maşinii de detectat minciuni” la care am fost băgată de securitate! Miros de la un kilometru făţărnicia şi citesc perfect, după privire omul… Iar dacă vrei să stai comod şi nu ţi ise cuvine…cel puţin nu minţi!
bianca marcovici
primit de la domnul ARONEL PE E-MAIL:
Subject: FW: \Mirodan/RONI CACIULARU
Rânduri despre strălucita revistă „Minimum”, a scriitorului Al. Mirodan
„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Căci domnu’ Mirodan, se ştie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e făcut de el (şi numai de el), cu sânge mirodanian. Şi e făcut de încă un milion de ziarişti şi scriitori. De fiecare dată, cu fiecare număr, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi şi de-acum. Cu evrei şi români şi oameni de pretutindeni. Al lumii în luptă. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simţ, pentru adevăr, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, aşa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicaţie de tineret din România, de prin anul 46, la numai 17 ani.
De atunci şi până azi scriitorul ziarist Al. Mirodan s-a constituit într-o aprigă reacţie împotriva a tot ce „violează şi umileşte individul”, după cum îşi recunoaşte şi singur alergia, într-un interviu acordat Lucreţiei Berzintu din Israel, pentru revista românească „Agero”, din Germania. „Nu suport pe nici un plan al relaţiilor interumane – contiunuă scriitorul – condiţia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, ştiri. Era înfulecător de realitate, naiv şi exacerbat în lupta pentru o lume nouă, mai omenoasă, atât de dorită după sălbăticiile războiului mondial. O lume mai bună şi pentru evrei, desigur… El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesă care s-a bucurat de un mare succes – „Ziariştii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Şeful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii şi iubita sa”… Un moment de nouă direcţie tematică al teatrului mirodanian, moment de răscruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care atacă ascuţit şi răspicat antisemitismul.
Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc.,etc. sunt lăsate în urmă: drama vieţii sale se produce! Are loc părăsirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viaţa lui, spre a-şi fi credincios sieşi, gândirii şi speranţelor sale. A lăsat fizic, dar a luat cu sine, în inima şi conştiinţa sa, prietenii adevărate, amintiri şi vise. În Israel, unde se stabileşte definitiv, în inima Tel Aviv – ului, porneşte tot de la gazetărie. Începuse a scrie un fel de „Dicţionar” cu privire la scriitorii evrei din România şi din Israel, şi de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am născut. E vorba de o reacţie unicat şi substanţială, inteligentă şi puternică, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât… Dramaturgul Dorel Dorian subliniază, pe drept, că Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori…
Publica cu regularitate pagini din acest „Dicţionar” în ziarul de limbă română de aici, care aparţinea atunci unui tartor, şef de trust de presă, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! Totul la porunca şi pe gustul lui. Un Neica Nimeni, hălăduind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, şi dirijând-o după un Nord al lui, altul decât cel adevărat: nordul politic, legat de nordul totalitar şi, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a făcut o anchetă despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton şi bani de fason; premii de batjocură – mai ales prin sumele minuscule – la adresa condeielor de pe „uliţa românească”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii „româneşti” de aici.
Articolul este oprit de la apariţie, autorul – chemat la „Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului şi rămâneai fără pâine, sau chiar şi măcar fără perspectiva ei. În esenţă, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârşitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”… Dar Mirodan nu răspunde chemării Himelfarbului. Nu stă cu capul plecat. Nu e în firea lui. Şi scoate, nici mai mult, nici mai puţin decât o REVISTĂ! Fără bani, fără alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambiţie şi, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului! Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit căutată. În ţară dar şi peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci şi în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Insulele Fiji… Revista e citită cu plăcere şi în România. A fost „o victorie asupra fricii”, spune Al. Mirodan. A fost o răzbunare. Împotriva oricărei forme de prizonierat! A fost o sănătoasă reacţie alergică. La întrebarea: „Ce vă caracterizează?”, Mirodan răspunde: ”Teama de frică”.
E de 33 de ani în Israel. Şi îşi zideşte sufletul, tânăr şi tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” şi în care se desfăşoară, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!
Răsfoiesc revista cu o plăcere anume, precum aceea pe care o aveam când, la sfârşit de săptămână, lipseam de la cursuri şi seminarii şi, în Iaşii studenţiei mele, singur, singurel, mă ascundeam în a doua cameră a unei cofetării de pe strada Lăpuşneanu, goală de lume la acele ore de dimineaţă, cu „Contemporanul” lui G. Ivaşcu, cu „Gazeta literară”, cu „Tribuna” de la Cluj şi cu alte vreo două publicaţii pe masă . Eram rege! Făceam ce-mi plăcea! Şi mă îmbătam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu…
Tel Aviv. Strada Disengoff – renumita stradă a cafenelelor de mai ieri. Renumita stradă a taifasurilor, a promenadei, a discuţiilor de-o clipă, de-o oră, la un cataif de omorât ziua şi pensia… Disengoff – strada toaletelor cochete (mai mult sau mai puţin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parcă dintr-o altă lume. Dimineaţă de iarnă israeliană, luminoasă, care poate echivala oricând cu o primăvară bucureşteană. Este acum şi aici un aer burghez, uşor modern şi, totuşi, cam patriarhal.
Iată-mă ajuns. Cafeneaua de la numărul 88. Intru. Mese libere, oră de neafluenţă. Mobilier de culoare închisă. Deasupra mesuţelor, la care sunt doar câte două scaune, lampadare care luminează discret dar eficient. Loc elegant, vizibil şi retras, destinat parcă, la ore matinale, discreţiei, dar şi jocului perfid al imaginaţiei. La fereastră, alături de o doamnă delicată, văd un cunoscut şi reputat istoric. Discută ponderat. Desigur, chestiuni ştiinţifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesuţe ce-mi aminteşte de genul de cofetărie provincială din România. Nu-i! Mă uit şi pe terasă. Goală. M-ntorc să plec. Dar cine-i tipul ăsta, dintr-o parte a sălii, aplecat peste masă astfel că nu i se vede faţa, având deja a doua ceaşcă de cafea, şi câteva file desprinse de prin diferite publicaţii străine? Citeşte absorbit, cu pixul în mână, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceaşcă e deja goală. Da, el e! Ne salutăm, foile rupte şi caietul intră repede în servietă; comand şi eu „una turcească mică”.
Discuţia se leagă repede, e antrenantă. Cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Mă gândesc- amintindu-mi că în chenarul redacţional de la „Minimum” e amintit numai numărul căsuţei poştale, nu şi sediul – mă gândesc că, de fapt, aici este, într-un fel, redacţia. Aici Cerchez-Mirodan urmăreşte, scrie, devine şi detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei cărţi dintre atâtea „poliţiste” traduse de el în româneşte, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociază, deduce, rescrie, şterge, are probleme de conştiinţă, fumează trabuc şi bea cafele, decupează, desface şi lipeşte texte, poze, caricaturi. Se ceartă. Intrigă. Dărâmă şi cunstruieşte. Face gazetărie „la cataramă”! Acum, în zilele astea, ca şi ieri, ca şi alatăieri, ca şi în urmă cu un an, cu doi sau cu douăzeci şi doi, ori douăzeci şi patru, el face nu un reportaj sau două. Nu face, să zicem, un ziar. Nu! Mirodan crează şi recrează o REVISTĂ! „Revista oamenilor inteligenţi”, cum scria pe copertă, la-nceputul apariţiei sale.
Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginaţiei mele de visător nevindecabil, au luat loc, ţinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar şi nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate după preferinţele şi gustul domnului director. Ziarişti şi scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred că este redacţia cu cei mai mulţi redactori şi colaboratori din câte am cunoscut.
Am nimerit, deci, la o aşa zisă şedinţă redacţională, condusă de însuşi domnul Mirodan. Până se ridică „cortina” pentru marea avanpremieră, mai este puţin. Aşteptăm. Deodată îmi vine o idee, tot de jurnalist. Mă retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare şi gazetăreşti” cu discuţiile dintre ei, în aşteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de apariţia unui nou număr. Scot „celularul” şi dau telefoane. Scurte şi grăbite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, să-mi caracterizeze, de astă dată doar printr-un cuvânt, această publicaţie. Iată, tot în grabă, un rezultat sintetic şi neordonat: Actuală. Bună. Cu nerv. Atrăgătoare. Percutantă. Credibilă. Adevărată. Scrisă clar. Scrisă bine. Conflictuală. Stimulatoare. Inteligentă. Dură. Interesantă. Perfidă. Curajoasă. Insinuantă. Bârfitoare. Parşivă. Sensibilă. Normativă. Decentă. De scandal. De bun simţ. Armonioasă. Pasionantă. Pasionată. Pătimaşă. De dreapta. De centru. In-co-mo-dă! Substanţială. Cu greutate. Colaj. Lipicioasă. Umanistă. Culturală. Anti-antisemită. Obiectivă. Subiectivă. Cu umor. Informată. Morală. Trăsnită. Deşteaptă. De idei. Consecventă. Realistă. Echilibrată. Autoritară. Îndârjită. Spumoasă. Colţoasă. Generoasă. Subtilă. Evreiască. Românească. Justiţiară. Universală. Socială. Satirică. Istorică. Intelectuală. Populară. Recuperantă. Luptătoare. Guvernantă. Literară. Colocvială. Maliţioasă. Vivantă. Parfumată. Elegantă. Suplă. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace!
Bun! Ştiam eu că, de fapt, nu numai subsemnatul gândeşte astfel. Deci – pe de-o parte ăştia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff nr. 88; pe de alta – „anchetaţii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat Cerchez-Mirodan, la primul număr al lui „Minimum” ( deşi mi se pare că şedinţa de lucru a-nceput de-acum). „Vrem – spunea el laconic – să facem o revistă bună. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasă!) luat de ziarista Lucreţia Berzintu, când aceasta îl întreabă „Ce-aţi vrea să transmiteţi cititorilor?”, Al. Mirodan spune: Angajamentul meu solemn de a mă strădui să nu-i plictisesc niciodată”! Dacă cumva cineva mi-ar spune că Mirodan nu-i om de cuvânt, i-aş pune sub nas colecţia revistei.
Se discută acum – şi-s destule luări de poziţie în contradictoriu – rubricile „La închiderea ediţiei”, „Ne place… Nu ne place…”, Se zvoneşte că…”, „Etc… Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestră”, adică jurnalistul Mirodan, pe baza agenţiilor de presă de pe mapamond, a ziarelor şi revistelor de oriunde, a informaţiilor obţinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume largă. Omul nostru de pe Disengoff filtrează totul şi ne redă esenţa. Se discută apoi articolele de la „Lumea românească” şi cele de la „E o lume”. Cât priveşte conţinutul paginilor de „Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română” el este doar amintit. Nimeni nu comentează. La fel e şi cu „Poşta Dicţionarului”… Dintr-o mapă specială sunt scoase şi comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum” (care e pe baricada revistei încă de la primul număr! ) îi arată între timp „bossului” câteva machete, mai adaugă ici o caricatură, colo un „nasture” vitriolant.
Ţigara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: „Domnişoară, ai grijă dumneata, te rog, de cafele!”. Şi face un gest larg, dar scurt, spre sală. Discuţiile continuă. Câte unul se mai supără., da-i trece, că de!, n-are încotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatură… Şi uite-aşa, cam aşa, s-a mai închegat un număr de revistă. Se-nţelege, n-am mai vorbit aici de munca imensă, de laborator, de repetiţiile silnice făcute pentru avantpremiera la care am avut norocul să asist. Încă un pic şi tot materialul, cu semnăturile unora dintre cei prezenţi, merge la tipar.
Recunosc, am avut o şansă reportericească aparte, încât să se nimerească a fi întâlnirea mea reală cu domnul Mirodan – întâlnire care era pe o cu totul altă direcţie – tocmai când să fie şi şedinţa aceasta imaginară, de lucru, a atâtor condeie de clasă care sunt prezente în „Minimum”.
– La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârşit.
– Mulţumesc, da’ nu depinde numai de mine …
Am ieşit afară din cafeneaua care era aproape goală. Totuşi, înainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! Înăuntru rămăsese doar ceva fum parfumat de la Havana scriitorului. Fata aia, într-adevăr drăguţă, strângea liniştită de pe masa la care şezurăm. Soarele primăvăratec din amiaza asta de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, deşi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam să cred că imaginaţia mea continuă să mă menţină alături de el. Singur, spre staţia de autobuz, sunt totuşi împreună cu maestrul. Şi continui să vorbesc cu el:
– Domnu’ Mirodan, zic eu, revista e atât de iubită, de apreciată! Aici şi în lume. Daţi-mi voie să vă spun : „La mulţi ani!”.
– Aţi spus ceva? Autobuzul ne clatină uşor.
-Nu doamnă, cred că vi s-a părut…
La semafor prindem culoarea roşie.
Oprim.
Roni CĂCIULARU
Martie 2010
Disengoff, Tel Aviv
SURSA,VIATZA NOASTRA, MARTIE, 2010
ostateci la marea moarta
O poveste foarte scurta, in care mi-am dat exact seama unde traim, mi s-a
intimplat ieri seara. Nu stiu daca stiti, ca la hotelurile mai marginase de la
Marea Moarta, se pun taxiuri gratuite -din ora in ora- pentru a ajunge in
Centrul Comercial. Dupa masa de seara mi-am amintit ca nu am cumparat mai nimic
pentru nepoti, si nici pentru fetele mele. Zis si facut, am asteptat cuminti, eu
si sotul meu acel taxi pus la dispozitie si platit de hotel… A venit! Am
reusit sa intram vreo 12 persoane, colegii mei cu sotiile, altii localnici , etc.
Timp de voie a fost aproximativ o ora. Ne-am facut cu totii cumparaturile si
ne-am intors la fix la ora care trebuia la taxi, ne-am suit dar, cum se mai intimpla, doua persoane
au intirziat citeva secunde…Taxiul s-a pus in miscare. Cele doua persoane,
rusoaice blonde, una din ele fiind sotia rusului din fatza mea, a reusit sa bata
si in geam solicitind deschiderea usii. Soferul, un beduin al locului, a inceput
sa vocifereze ca el nu e taxi particular!!! Cu toate insistentele tuturora nu a
deschis usa, mai mult a pornit cu o viteza fantastica inscriindu-se intr-o curba
periculoasa, cit pe ce sa ne rastoarne!
A oprit brusc pe partea cealalta, doamnele ramase jos au reusit sa treaca
strada, pina la insula…dar taxiul, din nou s-a pus in miscare, fara avertisment,
vadit nervos, incit, colegul s-a ridicat in picioare, vociferind sa opreasca,
mai mult schitind un gest catre volan, dar fara sa-l atinga.
Dupa o clipa soferul a inceput sa strige ca a fost atacat, ca el merge la
politie. Si asa a facut, a pornit ca un nebun si s-a oprit undeva, in cimp,
poate in apropiere de vre-un sediu care nu se vedea. Ne-a blocat pe toti in
masina, a inchis pina si aerul, lundu-ne efectiv ostateci. El s-a dat jos din
masina si a sunat la cineva, se auzeau strigate in limba araba, etc. Nu mi-a trebuit
mult sa inteleg in ce se intimpla! Am strigat ca omul asta e periculos. Sa
coborim din masina. I-a luat timp unui coleg sa gaseasca posibilitatea de a
debloca masina pe dinauntru, am deschis usa si am iesit rapid din taxi. Am
luat-o la goana pe intuneric , am ajuns la strada centrala, si asa in grup,
circa 25 de minute am ajuns cu totii la hotel. Povestea nu are continuare.
Deocamdata conducerea hotelului a colectionat numerele noastre de telefon…
levana
(c)
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 