Virgil Duda despre Leon Volovici, la o aniversare

 

România literară Nr.29 din 25 Iulie 2008 

---

 
Omenescul şi literatura – de Virgil Duda

Care au fost începuturile literare ale lui Leon Volovici aflăm dintr-o paranteză (nici n-ar fi fost posibil altfel) a romanului autobiografic dialogat De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi (Editura Ideea Europeană, 2007), deoarece în mod evident scriitorul nu face parte dintre aceia care descriu amănunţit etapele şi împrejurările în care s-a produs importantul lor debut literar, ca şi cum ar fi vorba de un eveniment istoric. Aşadar, pe la sfîrşitul anilor ’70, a simţit nevoia unei îndeletniciri „de suflet”, departe de preocupările zilnice de istoric literar la un institut academic, drept care, stimulat de redactorul şef Victor Rusu, a trimis revistei Cultului Mozaic, un mic portret sentimental intitulat Mîinile, prin care voia într-un fel, să-şi omagieze mama, fiindcă nici ea, nici el nu erau firi extrovertite, ci mai degrabă invers.

Am relatat la persoana a treia anume pentru a nu zgîndări firea modestă a autorului, dar precizez că e vorba de un citat, uşor rearanjat, care dă măsura înaltei valori stilistice şi de conţinut a acestei cărţi neobişnuite. Spre surpriza sa, textul a apărut pe prima pagină. Se pare că noul scriitor nu se aştepta la asemenea cinste! Mama, neatentă la asemenea detaliu impresionant, a fost încă şi mai surprinsă decît fiul, dar şi foarte necăjită. S-a făcut palidă, a vrut să scape cu o glumă, a făcut, cu vocea tremurată, un scurt comentariu, după care s-a retras în bucătărie. A fost prima fiinţă care a înţeles că e vorba de o autentică vocaţie literară, deoarece a spus exact ce trebuia spus: „Ai făcut din mine personaj de roman”.

Putem conta pe această judecată, rostită cu inima strînsă, deoarece era o femeie care citea enorm şi cu ea puteai vorbi despre Caragiale, despre poeziile lui Eminescu, despre Creangă, toate acestea – şi altele – îi erau foarte familiare. Cu un gust sigur şi cu o remarcabilă capacitate de prizare a esenţialului, calităţi rare chiar la criticii profesionişti, a decis că nu e vorba de o simplă dezvăluire a unui secret de familie, nici de un articol de gazetă cu iz religios, ci de naşterea, marcată de stîngăciile debutului, a unui nou scriitor. Ca să vezi ce poate să iasă din nevoia unei îndeletniciri de suflet, dacă te apuci s-o pui pe hîrtie, s-o bagi într-un plic şi s-o trimiţi unei reviste!

În De la Iaşi… personajul mamei a fost dezvoltat şi consolidat cu aceleaşi mijloace specifice romanului, a fost pus în alte situaţii cu semnificaţie majoră şi forţă de generalizare, în relaţii cu alte persoane, din interiorul familiei ori din afară, i s-au alăturat alte figuri interesante, unele principale, altele secundare ori episodice, au început să funcţioneze comparaţii socio-psihologice, trimiteri la situaţii similare, alte şi alte procedee şi tehnici ale romanului, şi astfel, în vreme ce Volovici răspunde la unele întrebări ori doar se preface că dialoghează, ne trezim în faţa unei construcţii literare de toată frumuseţea.

Naratorul, că altfel nu (mai) pot să-i spun, insistă asupra faptului că nu intenţionează să vorbească despre sine decît atunci cînd e nevoie pentru clarificarea unei chestiuni istorice, ideologice, practice, de interes general. Putem afirma cu toată fermitatea că se ţine de cuvînt. Dar aşa procedează toţi autorii de romane zise autobiografice! Ei nu consideră că… viaţa lor e un roman, aceasta fiind lozinca valabilă pentru cei care nu sînt scriitori, ci doar mîzgălesc hîrtia. Nici faptul că acest autor-narator, uneori omniscient, alteori dimpotrivă, declară că se numeşte Leon Volovici şi are aceleaşi date de stare civilă, profesională şi familială cu prietenul nostru, ei bine, nici măcar asta nu împiedică în zilele noastre un roman sau pseudoroman ori jurnal deghizat în roman, chiar un interviu pe teme iudaice, să fie un foarte bun roman de formaţie (sau deformaţie), ca să nu-l numim mereu autobiografic. Ceea ce l-ar împiedica cu-adevărat ar fi lipsa de talent a semnatarului, lipsa de stil, fraza seacă, fără vibraţie şi răsunet. Dacă personajele sale, inventate sau nu, respiră, au farmec, sînt uneori memorabile, cu tot cu felia de viaţă ce le-a fost hărăzită de scriitor, cazul nostru, ele sînt, adică au fost „transformate”, cum bine a spus mama, definitiv şi convingător.
Volovici nu mai este de mult un scriitor căruia trebuie să-i lauzi expresivitatea şi fineţea scriiturii, astea sînt …după legea a veche, aşa că se cuvine să ne concentrăm asupra a ceea ce spune şi să descifrăm sensurile uneia ori alteia din construcţiile epice. Dacă luăm paginile dedicate familiei Volovici, cu istoria ei şi cu impactul Istoriei asupra personajelor care o compun, dacă le combinăm cu povestea căsătoriei cu Hania, cu vizitele naratorului în Polonia şi cu lumea pe care a descoperit-o acolo, inclusiv comparaţiile cu situaţia cozilor la lapte pentru cei doi copii din Iaşi, ne aflăm în prezenţa unui fir narativ extrem de bogat, conţinînd scene impresionante, relatate cu ironie şi degajare, adică avem posibilitatea să ne confruntăm cu propriile noastre suferinţi şi satisfacţii, ceea ce constituie ţelul fiecărui cititor împătimit. Un singur reproş la acest capitol: naratorul susţine că la Bucureşti se găseau mai multe alimente decît în capitala Moldovei, ceea ce îmi permit să contest, mai cu seamă că dă apă la moară unei prejudecăţi care mi-a scos păr alb: cînd ne plîngeam că în cartierul Militari nu e apă şi lumină, mă trezeam cu un ins din Ferentari care afirma că la ei totul e în regulă. În schimb, lapte şi uneori iaurt puteam face rost ceva mai uşor decît în Copou, deoarece în cvartalul nostru locuiau exilaţi chilieni, fugiţi de dictatura militară, iar autorităţile erau binevoitoare cu ei, chiar dacă nu meritau. Însă carne de la Comunitate, cu care erau răsfăţaţi unii, n-am primit niciodată.
Să ne întoarcem la literatură. „Lumea în care mi-a fost dat să trăiesc” este, cred, principalul obiect al preocupării naratorului, iar acest capitol, cu zeci de ramificaţii, în care factorul Timp este decisiv, ca în orice roman care se respectă, reuşeşte să ne captiveze, în special atunci cînd zăboveşte asupra relaţiilor interumane complexe determinate de identitatea etnică a personajului principal. S-a scris destul de mult în comentariile critice din România şi Israel despre cîteva din aceste episoade memorabile, cum ar fi confruntarea cu legionarul grav bolnav de la sanatoriul de lîngă Braşov ori cu colega antisemită de la facultate, ori dramatica şi tulburătoarea desfăşurare a relaţiei cu tînărul căruia părinţii îi interzic să fie prieten cu un evreu, iar la capătul opus, întîlnirea cu suedezul care speră să i se îngăduie să se pună în slujba instituţiei care combate „acest grohăit”, după expresia lui Thomas Mann, altele de acest gen, concluzia fiind că Volovici ar fi o persoană care nu se grăbeşte să combată ticăloşia, altfel spus manifestă o anume înţelegere, poate chiar o blîndeţe moldovenească pentru asemenea ideologie. Nimic mai fals decît această interpretare superficială, deloc nevinovată în spiritul ei, dacă ne gîndim bine. Antisemitismul de orice soi şi de orice intensitate îi provoacă un dezgust fără margini, după cum o dovedesc zeci de fraze ale cărţii. Dar interesul uman e mai puternic, izbutind să domine şi să depăşească reacţia instinctivă, iar dorinţa de a pătrunde în miezul lucrurilor îl determină să accepte aparentul compromis ideologic, să-şi asume aparenta pasivitate, condamnabilă după părerea unora.
Cert este că naratorul nu e capabil de o ură care l-ar coborî la nivelul celor care îi urăsc pe evrei şi regretă că Hitler n-a apucat să-şi ducă opera pînă la capăt. Dar el vrea să afle ce e în mintea unui legionar fanatic, nu doar citind cărticica şefului de cuib, nu doar, aşa cum a făcut-o deja, analizînd miile de pagini consacrate şovinismului sîngeros. A trăi clipă de clipă alături de unul ori altul din aceşti duşmani, urmărind slăbiciunile, ezitările, gafele, neputinţele, remuşcările, căci toţi sînt oameni la fel cu noi, el vrea să se lămurească şi să explice cît mai convingător care este complexitatea fenomenului cu care se confruntă oamenii de bine.
Intervine aici, cred, puternica vocaţie pedagogică a lui Volovici, un om făcut să fie profesor, la toate nivele şcolare şi extraşcolare, acea răbdare inteligentă, grijă pentru descoperirea valorilor, atenţie încordată pentru naturile speciale, preocuparea de a urmări destine, atributele atît de rare ale veritabilului dascăl. Cu toţii sîntem în „clasa” lui, indiferent de convingerile noastre, iar el ne tratează cu un admirabil simţ al egalităţii, ce nu se contaminează, decît inefabil, de propriile lui credinţe. Merită subliniată neobişnuita iniţiativă a dascălului de la Bivolari de a crea un fond de sprijin financiar pentru a-i îngădui unui copil supradotat să continue studiile, pînă ce, aşa era atunci, tînărul învaţă să fie ofiţer de securitate. Acest episod face pereche socială şi narativă cu acela al reuşitului coleg ce devine unul din gazetarii din suita permanentă a Odiosului.
În ambele „cazuri”se cuvine semnalată grija autorului de a nu da numele celor care au semnat pactul cu diavolul; nu e vorba doar de simpla discreţie, ci şi de o cunoscută metodă de generalizare la care apelează proza, ştiind că regimul totalitar are forţa de a compromite milioane de fiinţe, de a macula conştiinţe, de a corupe şi nărui indivizi, de a umple cu viermi mere dintre cele mai rumene.
Dar, în majoritatea împrejurărilor, mai cu seamă cînd e vorba de propriile suferinţe fizice ori de experienţe dureroase în relaţiile cu oameni apropiaţi, naratorul nostru manifestă o impresionantă discreţie, o delicateţe, ce par incompatibile cu mijloacele de recreare a faptului de viaţă destinat adevărului literar. Cred însă că nu greşesc socotind că în cartea sa aceste fineţuri îi stau bine, deoarece sînt bine dozate, contrabalansate de severităţi şi durităţi justificate, controlate de ironie şi autoironie, acestea din urmă fiind calităţi permanente ale spiritului său.
O discreţie (şi modestie) la cub înconjoară principala vocaţie ştiinţifică a lui Leon Volovici, aceea de istoric şi teoretician literar, de expert în aspectele socio-literare ale Holocaustului, iudaismului est-european, de prestigios cercetător al antisemitismului, de personalitate a vieţii culturale din România şi Israel. Mă simt dator să pomenesc în treacăt că, uneori, o prefaţă la Sebastian sau Fundoianu, excelent gîndită şi scrisă, este mai valoroasă ca (şi pentru) literatură decît o ficţiune oarecare, întinsă pe sute de pagini.
Impresionantă este în cartea sa admirabila, copleşitoarea într-un sens, vocaţie a prieteniei. Puţini scriitori au asemenea capacitate de a stabili atît de numeroase legături din specia rară a adevăratei prietenii, în toate etapele formaţiei, în orice spaţiu, fără a lăsa impresia că-şi risipesc sentimentele ori vremea. Volovici are mai mulţi prieteni (duşmanii îi lăsăm deoparte) de toate gradele decît oricare din oamenii pe care-i cunosc şi am impresia că fiecare din ei îl simte la fel de apropiat şi niciunul nu are impresia că întinsa paletă a celor de care el se socoteşte legat nu e o „trădare” sau diminuare „de suflet”. În sfera prieteniei autentice, a omenescului, Leon Volovici e cel mai bogat dintre noi.

Virgil Duda