Virgil Duda despre Leon Volovici, la o aniversare

 

România literară Nr.29 din 25 Iulie 2008 


 
Omenescul şi literatura – de Virgil Duda

Care au fost începuturile literare ale lui Leon Volovici aflăm dintr-o paranteză (nici n-ar fi fost posibil altfel) a romanului autobiografic dialogat De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi (Editura Ideea Europeană, 2007), deoarece în mod evident scriitorul nu face parte dintre aceia care descriu amănunţit etapele şi împrejurările în care s-a produs importantul lor debut literar, ca şi cum ar fi vorba de un eveniment istoric. Aşadar, pe la sfîrşitul anilor ’70, a simţit nevoia unei îndeletniciri „de suflet”, departe de preocupările zilnice de istoric literar la un institut academic, drept care, stimulat de redactorul şef Victor Rusu, a trimis revistei Cultului Mozaic, un mic portret sentimental intitulat Mîinile, prin care voia într-un fel, să-şi omagieze mama, fiindcă nici ea, nici el nu erau firi extrovertite, ci mai degrabă invers.

Am relatat la persoana a treia anume pentru a nu zgîndări firea modestă a autorului, dar precizez că e vorba de un citat, uşor rearanjat, care dă măsura înaltei valori stilistice şi de conţinut a acestei cărţi neobişnuite. Spre surpriza sa, textul a apărut pe prima pagină. Se pare că noul scriitor nu se aştepta la asemenea cinste! Mama, neatentă la asemenea detaliu impresionant, a fost încă şi mai surprinsă decît fiul, dar şi foarte necăjită. S-a făcut palidă, a vrut să scape cu o glumă, a făcut, cu vocea tremurată, un scurt comentariu, după care s-a retras în bucătărie. A fost prima fiinţă care a înţeles că e vorba de o autentică vocaţie literară, deoarece a spus exact ce trebuia spus: „Ai făcut din mine personaj de roman”.

Putem conta pe această judecată, rostită cu inima strînsă, deoarece era o femeie care citea enorm şi cu ea puteai vorbi despre Caragiale, despre poeziile lui Eminescu, despre Creangă, toate acestea – şi altele – îi erau foarte familiare. Cu un gust sigur şi cu o remarcabilă capacitate de prizare a esenţialului, calităţi rare chiar la criticii profesionişti, a decis că nu e vorba de o simplă dezvăluire a unui secret de familie, nici de un articol de gazetă cu iz religios, ci de naşterea, marcată de stîngăciile debutului, a unui nou scriitor. Ca să vezi ce poate să iasă din nevoia unei îndeletniciri de suflet, dacă te apuci s-o pui pe hîrtie, s-o bagi într-un plic şi s-o trimiţi unei reviste!

În De la Iaşi… personajul mamei a fost dezvoltat şi consolidat cu aceleaşi mijloace specifice romanului, a fost pus în alte situaţii cu semnificaţie majoră şi forţă de generalizare, în relaţii cu alte persoane, din interiorul familiei ori din afară, i s-au alăturat alte figuri interesante, unele principale, altele secundare ori episodice, au început să funcţioneze comparaţii socio-psihologice, trimiteri la situaţii similare, alte şi alte procedee şi tehnici ale romanului, şi astfel, în vreme ce Volovici răspunde la unele întrebări ori doar se preface că dialoghează, ne trezim în faţa unei construcţii literare de toată frumuseţea.

Naratorul, că altfel nu (mai) pot să-i spun, insistă asupra faptului că nu intenţionează să vorbească despre sine decît atunci cînd e nevoie pentru clarificarea unei chestiuni istorice, ideologice, practice, de interes general. Putem afirma cu toată fermitatea că se ţine de cuvînt. Dar aşa procedează toţi autorii de romane zise autobiografice! Ei nu consideră că… viaţa lor e un roman, aceasta fiind lozinca valabilă pentru cei care nu sînt scriitori, ci doar mîzgălesc hîrtia. Nici faptul că acest autor-narator, uneori omniscient, alteori dimpotrivă, declară că se numeşte Leon Volovici şi are aceleaşi date de stare civilă, profesională şi familială cu prietenul nostru, ei bine, nici măcar asta nu împiedică în zilele noastre un roman sau pseudoroman ori jurnal deghizat în roman, chiar un interviu pe teme iudaice, să fie un foarte bun roman de formaţie (sau deformaţie), ca să nu-l numim mereu autobiografic. Ceea ce l-ar împiedica cu-adevărat ar fi lipsa de talent a semnatarului, lipsa de stil, fraza seacă, fără vibraţie şi răsunet. Dacă personajele sale, inventate sau nu, respiră, au farmec, sînt uneori memorabile, cu tot cu felia de viaţă ce le-a fost hărăzită de scriitor, cazul nostru, ele sînt, adică au fost „transformate”, cum bine a spus mama, definitiv şi convingător.
Volovici nu mai este de mult un scriitor căruia trebuie să-i lauzi expresivitatea şi fineţea scriiturii, astea sînt …după legea a veche, aşa că se cuvine să ne concentrăm asupra a ceea ce spune şi să descifrăm sensurile uneia ori alteia din construcţiile epice. Dacă luăm paginile dedicate familiei Volovici, cu istoria ei şi cu impactul Istoriei asupra personajelor care o compun, dacă le combinăm cu povestea căsătoriei cu Hania, cu vizitele naratorului în Polonia şi cu lumea pe care a descoperit-o acolo, inclusiv comparaţiile cu situaţia cozilor la lapte pentru cei doi copii din Iaşi, ne aflăm în prezenţa unui fir narativ extrem de bogat, conţinînd scene impresionante, relatate cu ironie şi degajare, adică avem posibilitatea să ne confruntăm cu propriile noastre suferinţi şi satisfacţii, ceea ce constituie ţelul fiecărui cititor împătimit. Un singur reproş la acest capitol: naratorul susţine că la Bucureşti se găseau mai multe alimente decît în capitala Moldovei, ceea ce îmi permit să contest, mai cu seamă că dă apă la moară unei prejudecăţi care mi-a scos păr alb: cînd ne plîngeam că în cartierul Militari nu e apă şi lumină, mă trezeam cu un ins din Ferentari care afirma că la ei totul e în regulă. În schimb, lapte şi uneori iaurt puteam face rost ceva mai uşor decît în Copou, deoarece în cvartalul nostru locuiau exilaţi chilieni, fugiţi de dictatura militară, iar autorităţile erau binevoitoare cu ei, chiar dacă nu meritau. Însă carne de la Comunitate, cu care erau răsfăţaţi unii, n-am primit niciodată.
Să ne întoarcem la literatură. „Lumea în care mi-a fost dat să trăiesc” este, cred, principalul obiect al preocupării naratorului, iar acest capitol, cu zeci de ramificaţii, în care factorul Timp este decisiv, ca în orice roman care se respectă, reuşeşte să ne captiveze, în special atunci cînd zăboveşte asupra relaţiilor interumane complexe determinate de identitatea etnică a personajului principal. S-a scris destul de mult în comentariile critice din România şi Israel despre cîteva din aceste episoade memorabile, cum ar fi confruntarea cu legionarul grav bolnav de la sanatoriul de lîngă Braşov ori cu colega antisemită de la facultate, ori dramatica şi tulburătoarea desfăşurare a relaţiei cu tînărul căruia părinţii îi interzic să fie prieten cu un evreu, iar la capătul opus, întîlnirea cu suedezul care speră să i se îngăduie să se pună în slujba instituţiei care combate „acest grohăit”, după expresia lui Thomas Mann, altele de acest gen, concluzia fiind că Volovici ar fi o persoană care nu se grăbeşte să combată ticăloşia, altfel spus manifestă o anume înţelegere, poate chiar o blîndeţe moldovenească pentru asemenea ideologie. Nimic mai fals decît această interpretare superficială, deloc nevinovată în spiritul ei, dacă ne gîndim bine. Antisemitismul de orice soi şi de orice intensitate îi provoacă un dezgust fără margini, după cum o dovedesc zeci de fraze ale cărţii. Dar interesul uman e mai puternic, izbutind să domine şi să depăşească reacţia instinctivă, iar dorinţa de a pătrunde în miezul lucrurilor îl determină să accepte aparentul compromis ideologic, să-şi asume aparenta pasivitate, condamnabilă după părerea unora.
Cert este că naratorul nu e capabil de o ură care l-ar coborî la nivelul celor care îi urăsc pe evrei şi regretă că Hitler n-a apucat să-şi ducă opera pînă la capăt. Dar el vrea să afle ce e în mintea unui legionar fanatic, nu doar citind cărticica şefului de cuib, nu doar, aşa cum a făcut-o deja, analizînd miile de pagini consacrate şovinismului sîngeros. A trăi clipă de clipă alături de unul ori altul din aceşti duşmani, urmărind slăbiciunile, ezitările, gafele, neputinţele, remuşcările, căci toţi sînt oameni la fel cu noi, el vrea să se lămurească şi să explice cît mai convingător care este complexitatea fenomenului cu care se confruntă oamenii de bine.
Intervine aici, cred, puternica vocaţie pedagogică a lui Volovici, un om făcut să fie profesor, la toate nivele şcolare şi extraşcolare, acea răbdare inteligentă, grijă pentru descoperirea valorilor, atenţie încordată pentru naturile speciale, preocuparea de a urmări destine, atributele atît de rare ale veritabilului dascăl. Cu toţii sîntem în „clasa” lui, indiferent de convingerile noastre, iar el ne tratează cu un admirabil simţ al egalităţii, ce nu se contaminează, decît inefabil, de propriile lui credinţe. Merită subliniată neobişnuita iniţiativă a dascălului de la Bivolari de a crea un fond de sprijin financiar pentru a-i îngădui unui copil supradotat să continue studiile, pînă ce, aşa era atunci, tînărul învaţă să fie ofiţer de securitate. Acest episod face pereche socială şi narativă cu acela al reuşitului coleg ce devine unul din gazetarii din suita permanentă a Odiosului.
În ambele „cazuri”se cuvine semnalată grija autorului de a nu da numele celor care au semnat pactul cu diavolul; nu e vorba doar de simpla discreţie, ci şi de o cunoscută metodă de generalizare la care apelează proza, ştiind că regimul totalitar are forţa de a compromite milioane de fiinţe, de a macula conştiinţe, de a corupe şi nărui indivizi, de a umple cu viermi mere dintre cele mai rumene.
Dar, în majoritatea împrejurărilor, mai cu seamă cînd e vorba de propriile suferinţe fizice ori de experienţe dureroase în relaţiile cu oameni apropiaţi, naratorul nostru manifestă o impresionantă discreţie, o delicateţe, ce par incompatibile cu mijloacele de recreare a faptului de viaţă destinat adevărului literar. Cred însă că nu greşesc socotind că în cartea sa aceste fineţuri îi stau bine, deoarece sînt bine dozate, contrabalansate de severităţi şi durităţi justificate, controlate de ironie şi autoironie, acestea din urmă fiind calităţi permanente ale spiritului său.
O discreţie (şi modestie) la cub înconjoară principala vocaţie ştiinţifică a lui Leon Volovici, aceea de istoric şi teoretician literar, de expert în aspectele socio-literare ale Holocaustului, iudaismului est-european, de prestigios cercetător al antisemitismului, de personalitate a vieţii culturale din România şi Israel. Mă simt dator să pomenesc în treacăt că, uneori, o prefaţă la Sebastian sau Fundoianu, excelent gîndită şi scrisă, este mai valoroasă ca (şi pentru) literatură decît o ficţiune oarecare, întinsă pe sute de pagini.
Impresionantă este în cartea sa admirabila, copleşitoarea într-un sens, vocaţie a prieteniei. Puţini scriitori au asemenea capacitate de a stabili atît de numeroase legături din specia rară a adevăratei prietenii, în toate etapele formaţiei, în orice spaţiu, fără a lăsa impresia că-şi risipesc sentimentele ori vremea. Volovici are mai mulţi prieteni (duşmanii îi lăsăm deoparte) de toate gradele decît oricare din oamenii pe care-i cunosc şi am impresia că fiecare din ei îl simte la fel de apropiat şi niciunul nu are impresia că întinsa paletă a celor de care el se socoteşte legat nu e o „trădare” sau diminuare „de suflet”. În sfera prieteniei autentice, a omenescului, Leon Volovici e cel mai bogat dintre noi.

Virgil Duda

2 gânduri despre &8222;Virgil Duda despre Leon Volovici, la o aniversare&8221;

  1. R O M A N U L U I

    Liviu Moscovici

    Apropierea sfîrşitului de an 2008 te duce cu gîndul la realizarea unei treceri în revistă a realizărilor pe diferite planuri. Ocupîndu-ne de fenomenul literar ,fără să vrem, ne gîndim la creionarea
    cîtorva concluzii privind cronicile publicate de-a lungul întregului an, la apariţiile editoriale, la manifestările literare la care am fost părtaşi cu toţii.
    Este însă foarte greu să realizezi o trecere în revistă a întregii vieţi literare de limbă română din Israel.Putem spune că a fost un an fast, au apărut numeroase cărţi, au fost publicate zeci de cronici literare, au fost organizate lansări de cărţi care au avut ecou în rîndul cititorilor. De asemenea, cercurile literare ca şi Institutul cultural român au fost gazdele unor scriitori de frunte ai literaturii române,prilejuri de a cunoaşte îndeaproape stadiul literaturii române de astăzi. Au apărut traduceri în ivrit a unor opere de seamă, iar în editurile din România au apărut traduceri din literatura scrisă în ebraică, momente în cunoaşterea ambelor literaturi .
    Neavînd la dispoziţie o bibliografie exhaustivă a vieţii literare din Israel, instrument care ar putea să ne conducă la o serie de concluzii bine formulate , ne vom mărgini numai la un aspect al literaturii de limbă română din Israelul de astăzi. Ne-am bucurat nespus că pe masa de lucru s-au adunat cîteva opere semnate de scriitori de limbă română, opere care atestă că , în ultimul timp, asistăm la o ofensivă a prozei .Credem că nu greşim dacă spunem că ROMANUL israelian de limbă română a avut de cîştigat poziţii deosebite în ultimul an .Facem această afirmaţie avînd în vedere cîteva cărţi de actualitate. Printre acestea notăm următoarele volume , în ordinea alfabetică a numelui autorilor :

    BRATEŞ, Mirel. Clarenfeld, evreul necesar. Roman. Cuvînt înainte de
    Tudorel Urian. Postfaţă de George Bălăiţă. Buc., Hasefer,2008.374 p.

    DAVIDSOHN, Madeleine. Paradisul rătăciţilor. Roman. Buc.,Ideea
    Europeană, 2008. 173 p. (Fiction roman)

    DUDA,Virgil. Ultimele iubiri. Iaşi, Polirom, 2008. 544 p. (Fiction Ltd)

    LEIBOVICI,Paul. Limanul apelor învolburate. Haifa, Onix, 2008.341 p.

    REUVENY, Yotam. Întoarcerea. Buc., Institutul cultural român, 2008.181 p. (Cu o prezentare pe coperta a IV-a).

    La acestea adăugăm şi alte cîteva romane ,apărute în anii din urmă, precum acela (bine primit ) al lui Carol Feldman ( „Domnişoara”, Iaşi,Cronica, 2007.420 p.) sau cel ( mai puţin comentat) al lui Hedi Simon ( „Jurnalul Karinei Raz”, Buc., 2007.418 ) sau romanele Soniei Palty, Gettei Berghoff, Franciscăi Stoleru , Alexandru Anca şi Berthold Aberman sau al Şoşanei Şefer. Un loc aparte îl reprezintă lucrarea Magdalenei Brătescu pe care noi am remarcat-o pentru prima oară în presa israeliană,recomandînd-o ca un roman cu interesante calităţi. Observăm deci , de la început, că unii scriitori au acordat un interes deosebit prozei, recte romanului, ,interes care are şi o cauză.Romanul dă posibilitate creatorului să circule pe arii foarte largi, să aducă în faţa noastră multe personaje, momente istorice,este predispus analizei psihologice ş.a.m. d. L a aceste cîteva opere am putea adăuga şi romanul în ebraică a lui Arie Leibiş-Laisch ( cu titlul „ Lîngă orăşel”, Tel Aviv, 2007. 287 p) .Citind aceste frumoase şi interesante lucrări constatăm că aria de interese ale scriitorilor s-a lărgit faţă de anii trecuţi, că volumele au apărut în edituri din oraşe foarte depărtate, dovada unei pătrunderi a creaţiilor scriitorilor israelieni de limbă română în spaţii geografice diferite.. În acelaşi timp, aceste apariţii,ca şi altele ( din domeniul poeziei ,de exemplu), constituie dovezi că romanul este ,poate, cea mai convingătoare şi expresivă creaţie literară, că interesul spre acest gen literar se manifestă cu o deosebită pregnanţă.O dovadă, în plus, a VALORII literaturii de limbă română din Israel, o PREZENŢĂ vie a scriitorilor în literatura israeliană şi în cea română.
    Tendinţe de înnoire şi modernizare

    Această prezenţă a romanului îmbogăţeşte ,fără nici o tăgadă, literatura israeliană, nu numai cea de limbă română, şi ne crează o sentiment de optimism faţă de viitorul literaturii despre care vorbim astăzi..Apariţiile menţionate îţi produc şi o siguranţă în ceea ce priveşte legăturile care se realizeză între cîteva literaturi: între literatura ebraică şi cea în limba română din Israel, ca şi între literatura din România şi literatura creată de scriitorii de limbă română din Israel !
    Parcurgînd volumele menţionate mai sus ajungi la o înţelegere cuprinzătoare a romanului israelian de limbă română, la o înţelegere mai bună a unei părţi a literaturii- la care trebuie să adăugăm creaţiile din domeniul poeziei, nuvelei, schiţei,publicisticii. ,.
    Cititorul îşi poate pune însă imediat cîteva întrebări:
    -Care este relaţia care se stabileşte între romanele apărute în ultimul timp şi creaţiile similare din literatura ebraică şi română. Există oare o sincronizare cu romanul ebraic sau cu cel românesc ? Există oare un efort din partea scriitorilor menţionaţi de a se identifica cu tendinţele romanului ebraic, cu tendinţele romanului european sau a celui românesc ?
    Iată numai cîteva întrebări la care răspunsul îl poate da o analiză atentă a romanelor menţionate, o analiză care să ţină seama de cîteva elemente: tematica spre care s-au îndreptat scriitorii, tehnica literară adoptată, asimilarea tendinţelor actuale ale construcţiei literare, elemente de estetică literară ca şi folosirea unei limbi literare corespunzătoare momentului actual al dezvoltării limbii române. Sigur că aceste cîteva elemente nu pot asigura o analiză cuprinzătoare dar ele pot configura o anumită tendinţă care se manifestă în rîndul scriitorilor israelieni de limbă romînă. Unii au venit aici cu o întinsă bibliografie literară, cu o bună poziţie în istoria literară românească, cu premii şi distincţii ale Uniunii Scriitorilor din România (cum ar fi Virgil Duda,de exemplu). Alţii şi-au afirmat predispoziţiile construcţiei unui roman în ultimile decenii venind dinspre proza scurtă (Madeleine Davidsohn, Paul Leibovici de exemplu) sau alţii dinspre publicistică ( Mirel Brateş, afirmat însă în Israel cu două solide romane apărute mai de demult, în 1990 şi în 2003).Yotam Reuveni apare cu un roman în limba română ( „Întoarcerea” ) după o intensă activitate literară de traducător şi editor ca şi de autor a 12 volume originale (poezie,proză scurtă,romane)în limba ebraică.
    Răspunsul la întrebările referitoare la posibile legături între romanul ebraic şi romanul scris în limba română de scriitorii israelieni, sau între legăturile existente între romanul aparţinînd scriitorilor din România şi cel realizat în Israel, este dificil de formulat în absenţa unei bibliografii de specialitate şi în lipsa unor lucrări de istorie literară, unor lucrări de sinteză asupra acestor probleme.S-a încercat să se găsească unele corespondenţe în lucrările de critică literară apărute în presa românească şi în cea din Israel.. Unele tendinţe au fost formulate, cu claritate, la lucrările deosebit de interesante ale Cercului literar din Ierusalim, unde Leon Volovici şi Costel Safirman au învitat mari personalităţi ale literaturii române şi a celei israeliene, iar intervenţiile acestora au fost publicate în valoroasele volume „ Întîlniri la Ierusalim”(Buc., 2001) şi „Noi întîlniri la Ierusalim”(Buc., 2007).La acestea trebuie să adăugăm şi „Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română” al lui Al.Mirodan.
    Iosef Eugen Campus reuşeşte să schiţeze elementele principale ale literaturii ebraice de astăzi în volumul „ Prozatori ebraici”(Buc., Hasefer, 2004), elemente care se pot regăsi, într-o formă sau alta, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi în romanele menţionate mai sus. Capitolul „O întroducere în literatura ebraică”(p. 7-15) reuşeşte să ne dea suficiente sugestii pentru analizele necesare romanelor scrise în Israel în limba română. Cititorul mai poate adăuga la acest capitol şi recenzia absolut necesară discuţiei noastre („Scriitori evrei din România”) pe care Iosef Eugen Campus o face cărţii „Bi-sdot zarim” semnată de A.B.Ioffe.(v.p.126-133), recenzie care de asemenea conţine sugestii de valoare.
    Analize cuprinzătoare asupra romanului contemporan găsim şi în volumul „Înainte de a fi prea tîrziu” (Buc.,Hasefer, 2006) al Ginei Sebastian Alcalay.Autoarea dedică un capitol deosebit de interesant operei lui Virgil Duda (v.p. 328-344) ca şi lui Alexandru Sever (p.344-355). Subliniind modernismul operei acestora, „ ataşamentul faţă de iudaism şi de etica sa,odată cu dezgustul faţă de antisemitism,analizat cu rigoare în lumina a zeci de opere şi biografii” (p. 344) Gina Sebastian Alcalay vede in creaţia lui Virgil Duda romane moderne unde „descrierea atmosferei generale, cu ţesatura ei de spaime, zvonuri contradictorii,nevroze, manipulaţii, calcule gratuite,încercări eşuate, aşteptări încordate sau succesiuni de întîmplări şi evenimente sfîşietoare caracterizează performanţele autorului de a se încadra într-o creaţie de nivel european”. Romanele lui Virgil Duda reprezintă o contribuţie deosebită la dezvoltarea literaturii ,la nivelul celor mai bune romane româneşti de astăzi. De altfel recentul său roman „Ultimele iubiri” a fost nominalizat în România pentru premiul „Cel mai bun roman al anului 2008 „ !.
    Aceste cîteva notaţii preced prezentările pe care le vom face romanelor menţionate mai sus în numerele viitoare ale ziarului „Viaţa noastră”.Sîntem în faţa unor semnificative realizări pe planul prozei israeliene de limbă română, realizări care vorbesc despre anul 2008 ca anul în care romanul israelian de limbă română a obţinut succese categorice pe plan tematic şi estetic , succese care merită cunoscute şi comentate!

    Liviu Moscovici
    cu aprobarea autorului
    sursa :Viatza noatra, decembrie, 2008

  2. Vara la Iaşi ( 34 )

    MEMORIA SCRIITORULUI ŞI AMINTIRILE ORAŞELOR

    Liviu Moscovici

    “Trăim afectiv, fără să ne dăm seama,
    în trecut şi în clipa de faţă . ”
    Leon Volovici

    Cu mulţi ani în urmă am iniţiat un program de realizare a unei bibliografii referitoare la oglindirea oraşului Iaşi în literatura beletristică.Sute, mii de referinţe bibliografice .Poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti, istorici au dedicat acestui oraş nenumărate pagini de o mare frumuseţe, pagini antologice prin arta cu care au fost scrise ; bibliografia realizată, an de an, a putut furniza informaţii pentru întocmirea unor dicţionare ale personalităţilor locale, ale unor expoziţii de carte, culegeri literare ş.a.
    Odată cu stabilirea mea în Israel, mi s-a deschis aici un cîmp de observaţii pe care la Iaşi îl aveam numai parţial. Am găsit cărţi, articole,pagini memorialistice dedicate Iaşului, comunităţii evreieşti de acolo, materiale care nu intraseră în bibliotecile româneşti în perioada anilor de pînă în 1990. Bucuria cercetătorului se continuă şi în prezent, semnalînd ,cu interes , noi apariţii, unele de mare valoare artistică şi documentară.Una din aceste cărţi este :
    Leon Volovici . De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi. Pornind de la un dialog
    cu Sandu Frunză. Buc., Ideea Europeană, 2007. 236 p.

    O carte de mare interes, o carte care a fost primită cu entuziasm de critica literară ; a cunoscut nenumărate cronici literare din partea unor cunoscuţi şi apreciaţi specialişti în domeniu. O carte deosebită, apreciată de foarte mulţi ca un eveniment cultural contemporan, aliniindu-se altor lucrări referitoare la condiţia intelectualului în contemporaneitate ; un istoric literar , un istoric al culturii , a reuşit să dea o carte ( numită de unii “ un roman scris la persoana întîi “) în care arta scriitorului se îmbină cu sinceritatea memorialistului.
    Am menţionat , în mai multe articole, apariţia cărţii, ecoul pe care l-a avut , şi îl are, în presa românească. Nu am reuşit să -mi aştern impresiile de lectură într-un articol dedicat numai cărţii…
    Ea poate fi analizată din foarte multe puncte de vedere. Cronicarii care s-au aplecat asupra ei au subliniat arta scriitorului, formula adoptată, (un dialog purtat între Leon Volovici şi Sandu Frunză), prezenţa celor două oraşe ( Iaşi şi Ierusalim) în conştiinţa autorului…Unii au scos în evidenţă modul în care Leon Volovici a prezentat comunitatea evreiască ieşeană, alţii – mediul universitar ieşean ca şi universul spiritual al intelectualilor israelieni originari din România, relaţiile autorului cu mari scriitori –atît din România cît şi din întreaga lume- citîndu-se, printre altele, relaţiile literare cu Norman Manea.
    Toate aceste calităţi ale autorului, au ,credem, un punct de plecare comun. Cercetătorul literar, creatorul de literatură beletristică, are o memorie extraordinară a lucrurilor, a perioadelor pe care le-a străbătut, a persoanelor cu care a venit în contact, a mediului în care a trăit – pe de o parte , comunitatea evreiască din care făcea parte familia sa, iar pe de altă parte, mediul intelectual, universitar, în care s-a format ca cercetător literar- şi în care, apoi, si-a desăvîrşit cariera . Este vorba de două oraşe între care Leon Volovici a stabilit legături şi emoţionale dar si intelectuale.
    Memoria scriitorului s-a materializat în această minunată carte ; Leon Volovici a scris pentru sine, dar şi pentru cititorii săi, pentru viitor : el a vrut să ne dea mai mult decît o carte de memorii : “ De fapt, / cartea / nu e o “călătorie” prin memorie de la Iaşi la Ierusalim, ci o mişcare continuă dus- întors , cum se întîmplă în fiecare moment al vieţii noastre. ” (p.6)
    Scriitorul se destăinue cu mare sinceritate, se luptă cu timpul şi cu uitarea, fixează fapte, chipuri, călătorii, imagini, experienţe directe, experienţe artistice, vorbeşte despre casa părintească, despre părinţi, profesori, colegi, despre prieteni, despre cărţile citite. O memorie deosebită , dacă vreţi , prin aducerea la lumină a unor momente petrecute de mult, cu ani in urmă, dar cu o mare încărcătură emoţională şi importanţă pentru viitor.Problema esenţială a autorului este propria sa viaţă, a familiei sale , dar nu uită un alt element de mare importanţă : aceste două oraşe i-au delimitat existenţa, creaţia de cercetător literar şi al ideilor sociale, i-au stabilit temele de creaţie..De altfel, şi titlurile capitolelor cărţii, sugerează acest lucru . Un capitol se intitulează, “ Iaşi, după război”, altul “Universităţile mele” ( cu aplicaţii ,în special, la Iaşi), un altul “”Drumul spre Ierusalim”ş.a.m.d.
    De unde vine această aplecare spre sondarea propriei MEMORII, de unde capacitatea autorului de a reuşi să ne transmită un astfel de document de viaţă?
    O întrebare care îşi poate avea, credem , un răspuns în însăşi creaţia autorului, în cărţile pe care le-a realizat de pînă la apariţia acesteia . Bibliografia lui Leon Volovici este deosebit de întinsă. Ne atrag atenţia însă cîteva cărţi, care au apărut datorită iniţiativei sale, cîteva cărţi care au fost prefaţate de el – prefeţe care constituie adevărate studii de istorie literară , de pătrundere în ceea ce se cheamă literatura memorialistică.
    În anul 1996 a apărut la Editura Humanitas “Jurnalul” lui Mihail Sebastian, cu prefaţă şi note de Leon Volovici, cartea care a stîrnit atîtea discuţii în literatura română, cartea care l-a consacrat pe Mihail Sebastian ca unul din marii scriitori ai literaturii române, un memorialist desăvîrşit, o operă ce a cunoscut,imediat,traduceri în franceză,germană, italiană,poloneză …Despre rolul acestei cărţi chiar editorul vorbeşte: “…am citit pentru prima dată /jurnalul/cam prin 1986/…./ Referindu-mă la impactul jurnalului în România, după apariţia lui la Humanitas,l-am resimţit din plin mai întîi asupra mea..”(p.129)
    În anul 2000, datorită aceluiaşi Leon Volovici apare,la Hasefer, volumul “ “Amintirile unui intelectual evreu din România” de Arnold Schwefelberg, carte scrisă cu intenţia de a oferi “un document despre istoria tristă a generaţiei” din care a făcut parte memorialistul. Îngrijitorul ediţiei găseşte că există o legătură între acesti doi autori de jurnale : “Schwefelberg are o puternică nostalgie a normalităţii,pe care o regăsim şi la Mihail Sebastian,…”(p. 17 din volum), legătură care explică şi interesul cercetătorului pentru astfel de lucrări .
    În anul 2008 , apare o altă carte de mare interes. Este vorba de “Sertarele exilului” a lui Norman Manea. Cartea are un subtitu : “ Dialog cu Leon Volovici”.Volumul a apărut la Editura Polirom din Iaşi şi vorbeşte despre experienţe, istorii, oameni, cărţi, destine.Este şi o dovadă a apropierii între doi mari scriitori care, chiar dacă trăiesc despărţiţi de mari distanţe, au în comun dragostea faţă de adevăr, de arta literară, de CARTE.
    Editarea acestor cărţi a pregătit, credem, apariţia volumului de dialoguri între Leon Volovici şi Sandu Frunză. De-a lungul anilor, profesorul din Ierusalim a avut deci posibilitatea să cunoască ,în amănunţime, arta cu care a fost scris jurnalul lui M.Sebastian, măiestria dialogului la Norman Manea, sinceritatea cu care au fost scrise amintirile lui A.Schwefelberg Dacă pe lîngă talentul real al autorului, adăugăm aceste cîştiguri literare, atunci ne dăm seama cum se explică succesul cărţii întitulate , atît de semnificativ, “ De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi” !
    Volumul despre care vorbim este şi o carte a oraşelor, a Iaşului, a Ierusalimului. O carte care păstrează memoria acestor localităţi, care o transformă artistic, îi dă adevărate caracteristici. Găsim Iaşul ,oraşul copilăriei, orasul formării intelectuale, dar şi Ierusalimul , oraşul în care a avut “experienţe fundamentale”, oraşul în care se găseste Zidul Plîngerii, dar şi Yad Vashem şi Universitatea ebraică!
    Referirile la aceste oraşe sînt şi pline de nostalgii , de dragoste faţă de locuri pe care memoria nu le poate uita. “În cazul meu, nostalgia tîrgului s-a subliniat în fascinaţia pentru miticul tîrg evreiesc din literatură şi teatru, pentru lumea lui Şalom Alechem, Josef Roth, Babel, Schultz, pentru pictura lui Chagal sau pentru ,romanul lui Ion Călugăru /…/,Bîrladul romanelor lui Virgil Duda sau evocările lui Victor Rusu”.
    Ierusalimul apare ca un oraş care emană o forţă deosebită, atît religioasă cît şi intelectuală, cu o istorie milenară, oraşul în care autorul a realizat lucrări memorabile. El se întreabă undeva : „Este Ierusalimul o fereastră potrivită de la care să priveşti spre România ?”(p.187). Răspunsurile ne conving şi ne dau posibilitatea cunoaşterii concepţiilor lui Leon Volovici despre legăturile spirituale şi livreşti care există între două culturi, între două oraşe, între destinele poporului care s-a format aici şi destinul evreilor care au venit din România şi s-au integrat societăţii israeliene.Ierusalimul este în acelaşi timp locul în care Leon Volovici ,împreună cu Costel Safirman, a realizat acele neuitate „Întîlniri de la Ierusalim”, unde oameni de cultură de mare prestanţă, din Israel, România, S.U.A., au avut , şi au, posibilitatea exprimării libere a experienţelor de viaţă, a dramelor sau succeselor realizate de-a lungul deceniilor.
    Memoriile profesorului de la Ierusalim, aşa cum le avem în volumul „ De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi”( ca şi în multe pagini din volumele „Intîlniri la Ierusalim”,Noi întîlniri la Ierusalim”) comunică, admirabil,cu puternică artă literară, o experienţă de viaţă, o experienţă culturală şi se aşează în categoria marilor cărţi dedicate destinului unui intelectual evreu de astăzi care” priveşte lumea într-o viziune integratoare” (Tudorel Urian, în „România literară”).
    Cartea lui Leon Volovici nu poate fi ignorată de cititori, ea se integrează în istoria literaturii contemporane, îmbogăţeşte, fericit, atît bibliografia Cetăţii Ierusalimului şi a vechii comunităţi evreieşti din Iaşi, a oraşului moldovenesc atît de prezent în civilizaţia românească..

    sursa :Viaţa noastră, 26.03.09
    primit de la autor pe adresă personală

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s