Atentie, IMPACTUL VIRTUALULUI

 

Detinatoarea premiului de poezie ”  B. Fundoianu” , Tel Aviv   recidiveaza cu o noua placheta de versuri si proza.   

  http://wxwx.wordpress.com

Tiraj limitat! 

Note de lectură

GINA  SEBASTIAN  ALCALAY

„Impactul virtualului”Poeme,Israel 2007

Hiperprolifica poetă nu mai necesită nici o prezentare, cu atât mai mult cu cât aproape în fiecare nouă plachetă sau volum de versuri- ca şi în cel pe care îl semnalăm acum, după „Lumini diafane”, comentat anterior în paginile acestei reviste-aflăm la sfârşit o listă exhaustivă a lucrărilor ei în versuri şi proză, a antologiilor la care a participat,  inclusiv cele di propria operă, a colaborărilor la diferite publicaţii, a demersurilor critice care au întâmpinat-o ( cu citate mai ales din Paul Cernat şi Carol Isac ), a premiilor şi a distincţiilor dobândite în cursul anilor, etc., etc. O listă, cum ziceam, lungă, şi, fireşte, foarte impresionantă.Şi cu toate acestea, poemele din ” Impactul virtualului”, inclusiv introducerea intitulată ” Mănuşi potrivite”, pe care poeta, o frecventă internaută, o inserează ” în loc de prefaţă” (metafora mănuşilor, potrivite sau nu, fiind folosită în chip de protest împotriva dirijării de către un poliţist imaginar a circulaţiei cuvintelor), vădesc o profundă nemulţumire, pe alocuri revoltă şi suferinţă. Din cauza cui? De ce? Exprimate cu nedisimulată francheţe, aceste sentimente se datorează în primul rând celor pe care  scriitoarea îi consideră „detractorii” ei şi de care a fost  ” invinuită de poezie”, ca şi cum s-ar fi aflat ” într-o ţară străină/ lăsată la vatră/ ca un soldat rănit”, „laşilor” care ” vor să-mi desfigureze puterea cuvintelor/ trimiţându-mă în locul lor/ în faţa plutonului de execuţie” (” Supravieţuire”, „Casa poeziei”). Alteori adresa e şi mai directă, iar acuzaţiile şi mai virulente, ca în poezia ” Am întâlnit critici fericiţi”: Aşteptând la un colţ de drum poeţii,/ vorbind cu ei singuri/ într-un monolog pe o coardă ruptă,/ neavând nici măcar efervescenţa / critică, nici disponibilitatea literară …/ de a compune ceva personal, cocoţându-se pe umerii/ scriitorilor!  (…)/ prin titlurile lor/ de Cezari ai literaturii/ din clubul bătrânilor nepremiaţi/ rupând aşa zisa tăcere! / Am întâlnit critici /fericiţi/ minimalizându-şi grafomania/ printr-o regie perfectă,/ fără drept la replica poetului/ dar,  niciodată nu e prea târziu!” În acelaşi registru, vanităţile unor confraţi ( consideraţi) egoişti şi impertinenţi, care nu-şi văd decât ” bombeul pantofului”, formează de asemenea ţinta unor reflecţii poetice de o amară înverşunare.Cât despre trăsăturile morale şi estetice puse de autoare la stâlpul infamiei, într-o ” lume jegoasă”  a ” murdăriei interioare” şi a ” loviturilor sub centură” a „bârfelor şi gunoaielor aruncate peste bord”, unde ” pantoful cu toc dă de un vierme care trebuie strivit”,  sunt enumerate între altele ” Viclenia în 5 părţi” (imagine sugerată, pare-se de structura Simfoniei spaniole de Lalo”) , ipocrizia („orgi sinistre, baletul bărbaţilor deghizaţi, al prefăcuţilor tot mai numeroşi cu ” chip ingenuu” şi al criminalilor de inimi”); „falsul lucrurilor” văzut ca un „lapte corăslit prin  cearşafuri de mătase”; răul provocat de ” viespii, crocodili, terorişti”.Împotriva acestui rău, sufocate nu o dată de lipsă de afecţiune şi tandreţe, de indiferenţa unor parteneri egocentrici şi egolatri care confundă iubitele sau soţiile cu ” o uşă ivită în cale”, în ciuda „sarmalelor filozofale turnate în cap” ( după cum se vede, notele ludice nu lipsesc din aceste bobârnace pamfletare), poetele preferă să se replieze asupra lor însele:” Ne ascundem în noi cuibărindu-ne- pur şi simplu- invalizi” (Luaţi de val”). Există de altfel şi numeroase alte poeme cu accente feministe îndreptate împotriva bărbaţilor exchibiţionişti, a celor ce se laudă ” că pot avea orice femeie”, a violatorilor, etc.Dar toate acestea şi altele menţionate mai sus sunt contracarate într-o măsură importantă de versuri mai degraba senine, în care poeta ne apare în ipostaza de bunică , obsedată de ” ramuri de copac înflorite” şi de ” kilograme de nepoţi” ce îi ” mărşăluiesc prin braţe”, versuri exprimând  nevoia ei impetuoasă de puritate, întruchipată în „orhideea plăpândă” sau în crinul de pe mormântul tatălui.Alterori Bianca Marcovici se întoarce pe nesimţite la maniera şi temele favorite dintotdeauna: trimiteri la diferite opere picturale şi literare, precum Sesto Pals, Amos Oz, Mircea Cărtărescu, şi adesea ale ei însăşi, strecurate printre rânduri ( „Haifa zidurilor de sprijin”, Aburi de femeie”, Cireşe amare”, Lumini diafane”);apoi multe aluzii muzicale, inclusiv cele legate de Iaşul copilăriei şi debutul ei violonistic, retrăirea unor experenţe peripatetice precum cele de prin muzeele Parisului sau în jurul fântânilor din Roma („Fontana di Trevi”) prilej de inserţii ironice sau de meditaţii melancolice asupra atotputerniciei banului, superficialităţii oamenilor sau efemerităţii cărţilor care ” trăiesc doar o clipă”Unele din cele mai emoţionante poeme rămân dedicate Israelului ca ” pământ roşcat”, sursă de inspiraţie poetică personală – şi în special Ierusalimului., denumit „Ierusalimul meu, noaptea viselor, divinitatea atât/ de aproape, unde dispare aroganţa spirituală/ apare grădina noastră în lumină feerică,/ revelaţia/ Zidul Plângerii  /noastre- singura scenă din viaţa lumină/ te simţi tu însuţi, umbra ta e cu tine/ cu inima pe zidul de granit/ te rogi pentru copiii noştri/ şi zidul împietrit îţi dă speranţă”.Această stare de exaltare şi extaz mi se pare în concordanţă cu autocaracterizarea pe care, în ciuda tuturor nemulţumirilor şi incriminărilor, şi-o face însăşi poeta: „Eu sunt poeta care vede/ partea cea plină a paharului”- aş adăuga eu, prin străfulgerarea de imagini  şi metafore memorabile.

Revista MINIMUM, NR. 251-februarie 2008-PAGINA 55-56.TEL AVIV

Director, Al. Mirodan