invitat, Marcu Simionovici

                       Premiile nu se dau! Nu se conferă pe degeaba. Ele se merită! 

                     – „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”                                                                  

   Marcu  Simionovici

Aşa şi-a numit Cristian Mungiu filmul. Povestea pe care ne-o spune.  Şi deşi „povestea unei vieţi, oricare ar fi această viaţă, e povestea unui eşec”- precum ne-o aminteşte Ileana Vulpescu în cartea ei „Arta conversaţiei”- (citând din Jean Paul Sartre), Cristian Mungiu o face cu înţelegere şi o matură măiestrie cinematografică. Cu gingăşie, cu humor şi cu foarte mult talent. Nu întâmplător juriul, prestigiosul, nu mai puţin meritoriu şi influent al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes i-a conferit Premiul Palm d`Or, cea mai importantă distincţie a competiţiei pe anul 2007!  De atunci, din luna mai a acestui an, filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, şi-a mai adăgat, şi-şi mai adaugă în palmares încă un număr impresionant de premii şi distincţii ale unor importante festivaluri. Iată o provizorie listă:-Palm d`Or Cannes 2007 ; Premiul FIPRESCI Grand Prix acordat de către membrii Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film ; Cel mai bun film al anului în Marea Britanie; Premiul de Excelenţă la Festivalul Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi ( IPIFF) Mamaia 2007;  candidat la categoria Cel mai Bun Film Străin la Premiile Globul de Aur pe anul 2007, ceremonia acordării acestuia va avea loc la Los Angeles; şi încă…Acţiunea filmului se desfăşoară în România anului 1987. Iarna tristă- aşa sunt şi tonurile povestirii de pe ecran, care apasă în alb-negru majoritatea secvenţelor acestui film în culori!  Într-un cămin de studenţi de la Politehnică, două studente, Otilia şi Gabi, îşi duc traiul între cursuri, pagini multe de-nvăţat, seziuni de examene şi viaţa. Marea viaţă personală a fiecăruia. Cu micile şi marele ei probleme. Acolo îşi fac pe un mic reşou o supă din plic, acolo îşi anunţă unul altuia bucuria apei calde la baie, acolo cumpără de la un student arab – care face bişniţă – pachetul de ţigări Kent, guma de mestecat, sau de la o studentă cu relaţii, un deodorant german, o pastă de dinţi, un săpun Lux, sau un plic cu cafea Elite. Cristian Mungiu este un maestru al detaliilor „presărate” în desfăşurarea povestirii. Nu bagă degetele în ochii spectatorului. Dar nici nu-l iartă !  Cu o stăpănire a mijloacelor, cu măsură, şi în registrul minor, aflăm şi de „nechezol” (înlocuitorul din orzoaică al cafelei, inventat de comunişti), vedem căinii maidanezi, mizeria din spatele blocurilor de „slums”, amalgamul inestetic şi ilegal al garajelor din tablă din spaţiile publice, „coada” de dinaintea deschiderii de la Alimentara – poate se dă ceva!, transportul în comun, etc.Gabi – interpretată de Laura Vasiliu – o fată de 22 ani, frumoasă, este însărcinată şi vrea cu disperare să scape, să avorteze. Regimul le interzice. Pedepseşte cu asprime încălcarea legii. Îi supraveghează strict pe oameni. Se face puşcărie şi se moare din acestă cauză. Îşi declară colega de cameră, Otilia sora ei mai mare, şi prin relaţii ajung la Domnul Bebe, care poate ajuta.  Aceasta – interpretată cu talent şi autenticitate de către actriţa Anamaria Marinca – pleacă să puna la punct intreruperea ilegală de sarcină a lui Gabi. Îşi întîlneşte prietenul pe Adi, căruia îi spune că are o problemă, că nu este sigură că poate veni în aceea seară acasă la el la niversarea a 48 de ani a mamei lui…Va încerca să vină. Nu, nu-i poate să-i spună ce problemeă are…Cum tu ai secrete faţă de mine? Şti că te iubesc! Ştiu…Dar nu fi supărat…şi-l sărută…Dialogul, scenariul scris de Cristian Mungiu, din care v-am redat mai sus un mic fragment, este atât de credibil, şi de aceea atât de uman. Nu se cade să se redea în aceste rânduri mai mult. Filmul o face mult mai bine. Merită văzut.Scena întîlnirii cu Domnu Bebe – interpretat de către actorul Vlad Ivanov – Premiul Asociaţiei Criticilor de Film din Los Angeles pentru cel mai bun actor în rol secundar – şi apoi cea din camera inchiriată la hotel, pentru provocarea avortului lui Gabi, plata suplimentară „în natură!” pe care o va plăti Otilia pentru completarea sumei cerute :…” ce credeaţi că pentru numai 3000 de lei să risc să intru 10 ani la puşcărie…Ce eu sunt cerşetor…Am şi eu nevastă şi copil…”, privirea în gol din oglinda de la baie a Otiliei, perplexitatea şi îndelunga tăcere te fac să simţi că-ţi vine sa mori! Cristian Mungiu relizează cu un minimum de mijloace scene de o maximă încărcătură dramatică. Marile filme pe care fiecare dintre noi le-am văzut, generaţii ale celei de a şaptea arte, mai bine zis pe care fiecare dintre noi le-am „încortexat”, vă cer scuze pentru acest cuvânt cu grabă folosit- ne-au dat măsura valorii unei opere de artă.Cristian Mungiu o face cu măiestria unui clasic. Stilul povestirii- direct cinema, împreună cu înţelegerea plină de afecţiune pentru semeni, aminteşte de marile filme făcute în anii 1965-1968 de către cineaştii din Cehoslovacia, înainte ca brutala cizmă sovietică să le pună capât! Deasemeni mie îmi pare că şi Anton Pavlovici Cehov i-a fost dascăl. Şi Dos Pasos, şi Gogol, şi John Steinbeck, şi încă mulţi alţii…Împreună cu Oleg Mutu, Directorul de Fotografie şi Coproducător, ei filmează multe scene „din mână”; imaginea tremură, trece în planurile de urmărire prin neclar, lumină şi întuneric, realizează imagini emoţionante.Scenele filmate noaptea când Otilia încearcă să scape de proba vinovăţiei avortului este memorabilă. Într-un „crescendo” al fricii de a nu fi urmărită şi prinsă asupra faptei, Otilia este, pare, urmărită de o umbră. De un bărbat, care o ajunge şi…îi spune, simplu, banal …”că la această oră tîrzie autobuzele vin foarte rar!” Căuta şi el săracu să ajungă acasă…Horor, Groază – fără violenţă! Iată cum filmul lui C.Mungiu ne-o spune că românii sunt oameni! Normali şi în vremuri grele. Nu aşa cum îi „vor” alţii. Prieteni. Mai mult. Sau mai puţin prieteni!Scrierea cinematografică a lui Cristian Mungiu, alertă, modernă.Povestea curge firesc, iar regizorul-scenarist se foloseşte de dialogul excelent, interpretat cu măiestrie actoricească de către Anamaria Marinca-Otilia, Laura Vasiliu-Gabi, Vlad Ivanov-Domnu Bebe, Alex Potocean-Adi prietenul Otiliei, Luminiţa Gheorghiu-mama lui Adi, şi alţii- într-o colaborare cu adevărat creatoare.Regizorul dirijează cu măiestrie, cu un dozaj de maestru ritmul secvenţelor, tonul imaginilor, alternarea unor planuri lungi cu cele scurte, tăcerile, efectele din sunet, elementele de punctuaţie, elipsele (aşteptarea din holul etajului din hotel unde un bec de neon pălpăie, rol jucat uneori în filmele mai vechi de către picătura de apă a unui robinet), folosirea prim planurilor (remarcabile cele ale Otiliei după viol în oglinda din baie, sau cel al stupefierii şi al groazei le vederea „fătului” lepădat), sau planul two shot de la finalul filmului când Otilia îi spune lui Gabi:…”să nu mai vorbim despre ce a fost!” Replică memorabilă.     Ea pare să includă filosofic tot ce-a fost odată comunismul din România!Cristian Mungiu a avut o strălucită echipă de colaboratori:-Oleg Mutu, un director de fotografie, adevărat creator de imagine. Un fin descoperitor de tonuri şi nuanţe ale portretelor făcute eroilor filmului.-Dana Bunescu, o monteură de nota 10, a cărei contribuţie la reuşita filmului a fost esenţială. O stăpână a ritmului din montaj, a trecerilor şi a timpului cinematografic!-O echipă de sunet de clasă: Titi Fleancu, Dana Bunescu, Cristian Tărnoveţchi. Acestora le-aş reproşa câteva stridenţe. Minore. Filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile a fost prezentat în premieră la Cinemateca din Ierusalim în seara de joi 13 decembrie 2007. Proiecţia a avut loc în sala mare, plină până la refuz! Cu trei luni în urmă, la 13 septembrie, a fost prezentat spectatorilor La Sala Mare a Tetrului Naţional din Bucureşti. La Ierusalim au fost de faţă Dl. Edward Iosiper Ambasadorul României în Israel, demnitari, foşti ambasadori, critici de film, ziarişti, cineaşti, un nemeros public. Filmul a fost urmărit cu mare interes. La sfârşitul proiecţiei, la invitaţia lui Costel Safirman, inimosul organizator al acestei seri de gală, li s-au pus regizorului Cristian Mungiu şi lui Vlad Ivanov, numeroase întrebări. La acestea oaspeţii au răspuns, competent, inteligent si cu humor…într-o fluentă limbă engleză!   Şi gândind la expresia folosită mai sus, „au fost de faţă”, privind la Dl. Ambasador al României, la Dna Ambasador, la regizorul Cristian Mungiu şi la actorul Vlad Ivanov, noua generaţie care reprezintă azi în lume fosta noastră ţară unde ne-am format ca oameni, imi spun că acum se pare are loc adevârata ei schimbare la faţă! O solie de cultură şi modernitate. România de astăzi.Filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, are până în prezent un strălucit palmares în istoria filmului românesc. Evident mă bucur că şi eu am fost, mai demult parte din ea.

Marcu Simionovici

primit de la autor pe adresa personala