invitat, Marcu Simionovici

                       Premiile nu se dau! Nu se conferă pe degeaba. Ele se merită! 

                     – „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”                                                                  

   Marcu  Simionovici

Aşa şi-a numit Cristian Mungiu filmul. Povestea pe care ne-o spune.  Şi deşi „povestea unei vieţi, oricare ar fi această viaţă, e povestea unui eşec”- precum ne-o aminteşte Ileana Vulpescu în cartea ei „Arta conversaţiei”- (citând din Jean Paul Sartre), Cristian Mungiu o face cu înţelegere şi o matură măiestrie cinematografică. Cu gingăşie, cu humor şi cu foarte mult talent. Nu întâmplător juriul, prestigiosul, nu mai puţin meritoriu şi influent al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes i-a conferit Premiul Palm d`Or, cea mai importantă distincţie a competiţiei pe anul 2007!  De atunci, din luna mai a acestui an, filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, şi-a mai adăgat, şi-şi mai adaugă în palmares încă un număr impresionant de premii şi distincţii ale unor importante festivaluri. Iată o provizorie listă:-Palm d`Or Cannes 2007 ; Premiul FIPRESCI Grand Prix acordat de către membrii Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film ; Cel mai bun film al anului în Marea Britanie; Premiul de Excelenţă la Festivalul Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi ( IPIFF) Mamaia 2007;  candidat la categoria Cel mai Bun Film Străin la Premiile Globul de Aur pe anul 2007, ceremonia acordării acestuia va avea loc la Los Angeles; şi încă…Acţiunea filmului se desfăşoară în România anului 1987. Iarna tristă- aşa sunt şi tonurile povestirii de pe ecran, care apasă în alb-negru majoritatea secvenţelor acestui film în culori!  Într-un cămin de studenţi de la Politehnică, două studente, Otilia şi Gabi, îşi duc traiul între cursuri, pagini multe de-nvăţat, seziuni de examene şi viaţa. Marea viaţă personală a fiecăruia. Cu micile şi marele ei probleme. Acolo îşi fac pe un mic reşou o supă din plic, acolo îşi anunţă unul altuia bucuria apei calde la baie, acolo cumpără de la un student arab – care face bişniţă – pachetul de ţigări Kent, guma de mestecat, sau de la o studentă cu relaţii, un deodorant german, o pastă de dinţi, un săpun Lux, sau un plic cu cafea Elite. Cristian Mungiu este un maestru al detaliilor „presărate” în desfăşurarea povestirii. Nu bagă degetele în ochii spectatorului. Dar nici nu-l iartă !  Cu o stăpănire a mijloacelor, cu măsură, şi în registrul minor, aflăm şi de „nechezol” (înlocuitorul din orzoaică al cafelei, inventat de comunişti), vedem căinii maidanezi, mizeria din spatele blocurilor de „slums”, amalgamul inestetic şi ilegal al garajelor din tablă din spaţiile publice, „coada” de dinaintea deschiderii de la Alimentara – poate se dă ceva!, transportul în comun, etc.Gabi – interpretată de Laura Vasiliu – o fată de 22 ani, frumoasă, este însărcinată şi vrea cu disperare să scape, să avorteze. Regimul le interzice. Pedepseşte cu asprime încălcarea legii. Îi supraveghează strict pe oameni. Se face puşcărie şi se moare din acestă cauză. Îşi declară colega de cameră, Otilia sora ei mai mare, şi prin relaţii ajung la Domnul Bebe, care poate ajuta.  Aceasta – interpretată cu talent şi autenticitate de către actriţa Anamaria Marinca – pleacă să puna la punct intreruperea ilegală de sarcină a lui Gabi. Îşi întîlneşte prietenul pe Adi, căruia îi spune că are o problemă, că nu este sigură că poate veni în aceea seară acasă la el la niversarea a 48 de ani a mamei lui…Va încerca să vină. Nu, nu-i poate să-i spună ce problemeă are…Cum tu ai secrete faţă de mine? Şti că te iubesc! Ştiu…Dar nu fi supărat…şi-l sărută…Dialogul, scenariul scris de Cristian Mungiu, din care v-am redat mai sus un mic fragment, este atât de credibil, şi de aceea atât de uman. Nu se cade să se redea în aceste rânduri mai mult. Filmul o face mult mai bine. Merită văzut.Scena întîlnirii cu Domnu Bebe – interpretat de către actorul Vlad Ivanov – Premiul Asociaţiei Criticilor de Film din Los Angeles pentru cel mai bun actor în rol secundar – şi apoi cea din camera inchiriată la hotel, pentru provocarea avortului lui Gabi, plata suplimentară „în natură!” pe care o va plăti Otilia pentru completarea sumei cerute :…” ce credeaţi că pentru numai 3000 de lei să risc să intru 10 ani la puşcărie…Ce eu sunt cerşetor…Am şi eu nevastă şi copil…”, privirea în gol din oglinda de la baie a Otiliei, perplexitatea şi îndelunga tăcere te fac să simţi că-ţi vine sa mori! Cristian Mungiu relizează cu un minimum de mijloace scene de o maximă încărcătură dramatică. Marile filme pe care fiecare dintre noi le-am văzut, generaţii ale celei de a şaptea arte, mai bine zis pe care fiecare dintre noi le-am „încortexat”, vă cer scuze pentru acest cuvânt cu grabă folosit- ne-au dat măsura valorii unei opere de artă.Cristian Mungiu o face cu măiestria unui clasic. Stilul povestirii- direct cinema, împreună cu înţelegerea plină de afecţiune pentru semeni, aminteşte de marile filme făcute în anii 1965-1968 de către cineaştii din Cehoslovacia, înainte ca brutala cizmă sovietică să le pună capât! Deasemeni mie îmi pare că şi Anton Pavlovici Cehov i-a fost dascăl. Şi Dos Pasos, şi Gogol, şi John Steinbeck, şi încă mulţi alţii…Împreună cu Oleg Mutu, Directorul de Fotografie şi Coproducător, ei filmează multe scene „din mână”; imaginea tremură, trece în planurile de urmărire prin neclar, lumină şi întuneric, realizează imagini emoţionante.Scenele filmate noaptea când Otilia încearcă să scape de proba vinovăţiei avortului este memorabilă. Într-un „crescendo” al fricii de a nu fi urmărită şi prinsă asupra faptei, Otilia este, pare, urmărită de o umbră. De un bărbat, care o ajunge şi…îi spune, simplu, banal …”că la această oră tîrzie autobuzele vin foarte rar!” Căuta şi el săracu să ajungă acasă…Horor, Groază – fără violenţă! Iată cum filmul lui C.Mungiu ne-o spune că românii sunt oameni! Normali şi în vremuri grele. Nu aşa cum îi „vor” alţii. Prieteni. Mai mult. Sau mai puţin prieteni!Scrierea cinematografică a lui Cristian Mungiu, alertă, modernă.Povestea curge firesc, iar regizorul-scenarist se foloseşte de dialogul excelent, interpretat cu măiestrie actoricească de către Anamaria Marinca-Otilia, Laura Vasiliu-Gabi, Vlad Ivanov-Domnu Bebe, Alex Potocean-Adi prietenul Otiliei, Luminiţa Gheorghiu-mama lui Adi, şi alţii- într-o colaborare cu adevărat creatoare.Regizorul dirijează cu măiestrie, cu un dozaj de maestru ritmul secvenţelor, tonul imaginilor, alternarea unor planuri lungi cu cele scurte, tăcerile, efectele din sunet, elementele de punctuaţie, elipsele (aşteptarea din holul etajului din hotel unde un bec de neon pălpăie, rol jucat uneori în filmele mai vechi de către picătura de apă a unui robinet), folosirea prim planurilor (remarcabile cele ale Otiliei după viol în oglinda din baie, sau cel al stupefierii şi al groazei le vederea „fătului” lepădat), sau planul two shot de la finalul filmului când Otilia îi spune lui Gabi:…”să nu mai vorbim despre ce a fost!” Replică memorabilă.     Ea pare să includă filosofic tot ce-a fost odată comunismul din România!Cristian Mungiu a avut o strălucită echipă de colaboratori:-Oleg Mutu, un director de fotografie, adevărat creator de imagine. Un fin descoperitor de tonuri şi nuanţe ale portretelor făcute eroilor filmului.-Dana Bunescu, o monteură de nota 10, a cărei contribuţie la reuşita filmului a fost esenţială. O stăpână a ritmului din montaj, a trecerilor şi a timpului cinematografic!-O echipă de sunet de clasă: Titi Fleancu, Dana Bunescu, Cristian Tărnoveţchi. Acestora le-aş reproşa câteva stridenţe. Minore. Filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile a fost prezentat în premieră la Cinemateca din Ierusalim în seara de joi 13 decembrie 2007. Proiecţia a avut loc în sala mare, plină până la refuz! Cu trei luni în urmă, la 13 septembrie, a fost prezentat spectatorilor La Sala Mare a Tetrului Naţional din Bucureşti. La Ierusalim au fost de faţă Dl. Edward Iosiper Ambasadorul României în Israel, demnitari, foşti ambasadori, critici de film, ziarişti, cineaşti, un nemeros public. Filmul a fost urmărit cu mare interes. La sfârşitul proiecţiei, la invitaţia lui Costel Safirman, inimosul organizator al acestei seri de gală, li s-au pus regizorului Cristian Mungiu şi lui Vlad Ivanov, numeroase întrebări. La acestea oaspeţii au răspuns, competent, inteligent si cu humor…într-o fluentă limbă engleză!   Şi gândind la expresia folosită mai sus, „au fost de faţă”, privind la Dl. Ambasador al României, la Dna Ambasador, la regizorul Cristian Mungiu şi la actorul Vlad Ivanov, noua generaţie care reprezintă azi în lume fosta noastră ţară unde ne-am format ca oameni, imi spun că acum se pare are loc adevârata ei schimbare la faţă! O solie de cultură şi modernitate. România de astăzi.Filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, are până în prezent un strălucit palmares în istoria filmului românesc. Evident mă bucur că şi eu am fost, mai demult parte din ea.

Marcu Simionovici

primit de la autor pe adresa personala

2 gânduri despre &8222;invitat, Marcu Simionovici&8221;

  1. acum,aici,am citit poate cel mai inchegat elogiu pentru acest minunat film ! primiti va rog,cea mai aleasa consideratie,

    Magda Ivan

    meci,
    a fost preluat din blogul meu si la Observatorul din Canada,
    vezi intrarea la link!
    bianca

  2. PROFESORUL

    Se numea Navon. În limba ebraică, cuvântul înseamnă “înţelept”. Era dintre israelienii de rit sefard (spaniol), de multe generaţii trăitori în Palestina. Nu a ştiut să ne spună cu exactitate dacă înaintaşii lui au venit (revenit) aici după 1492, când evreii au fost izgoniţi din Spania, sau dacă era descendent al evreilor, iude¬ilor, care din secolul unu d. C., după distrugerea celui de al doilea Templu de către împăratul roman Titus, au rămas să trăiască, într-un fel sau în altul, în locurile unde a existat vechiul stat iudeu.
    Mai bine de 40 de ani fusese dascăl, profesor de silvicultură şi horticultură la Şcoala Agricolă de la Rehovot. De ceva mai mult de 8 ani era la pensie şi, împreună cu soţia Ilana, profesoară de limba şi literatura ebraică, făceau parte din grupul nostru.
    Pentru el, China era (este încă) o mare şi o veche dorinţă, de a se cunoaşte! Peste tot unde am ajuns, se oprea îndelung, privea co¬pa¬cii, lua în mâini frunze, studia tulpinile lor de aproape, încercând să le descifreze tainele. Avea cu el o mică lupă, pe care o apropia de obiectul interesului lui – scoarţa unui copac, frunza unui arbore, petala şi pedunculul unei flori, un grăunte rămas în căuşul palmei, după ce îl făcea să-i cadă din fructul uscat. L-am auzit cum le murmura numele în limba ebraică şi, apoi, cu alint, îl rostea în latină.
    Încă de la începutul reîntoarcerii în Sion, în deceniile 8-9 ale secolului al 19-lea, haluţimii – pionerii evrei – au trebuit nu numai să reziste condiţiilor foarte grele ale climei din Israel, arşiţei şi hamsinurilor (călduri mari, vânturi din deşert, furtunilor de nisip), ploilor repezi şi reci în cele 3 luni de iarnă care lăsau în urma lor mari daune. Mari suprafeţe pârjolite vara îndelungată, zone mlăşti¬noase iarna…
    Cei care le-au supravieţuit, în ceea ce s-ar putea numi a fi fost “selecţia naturală a sionismului”, rezistând la lipsurile de hrană, după ce recoltele greu pregătite erau distruse de calamităţi, la malaria care secera vieţi, la condiţiile grele igienico-sanitare şi nu mai puţin la atacurile teroriste ale arabilor, care dintotdeauna i-au pândit şi ucis pe pionerii evrei, au trebuit apoi să caute soluţii de corectare, de schimbare a naturii, vitrege din Israel. S-au secat mlaştini, s-au adus arbori din toată lumea şi s-au plantat aici. Milioane de pomi, arbuşti, plante noi au fost adaptate. S-a urmărit cu competenţă, “grijă părintească şi alint”, cum mi-o spune d. profesor Navon, evoluţia adaptărilor la condiţiile de climă din Israelul de azi. S-au căutat soluţii pentru păstrarea unei “simbioze” optimale între flora naturală şi cele aduse din altă parte. Adică s-a gândit şi s-a procedat cu înţelepciune! După anii mulţi, Israelul de azi este o ţară cu grădini, agricultură modernă şi cu păduri! Noi şi mai ales generaţiile care vor veni după noi le datorăm enorm acestor oameni, pentru ce este Israelul de astăzi. Profesorul Navon îi este un meri¬tuos reprezentant.
    Am fost aproape de dânsul când am vizitat, la Lingyin Temple, celebra Pagoda Mahavira, acolo unde statuia Maitreya – cunoscutul Buddha fericit – ne lăsa să credem, să perseverăm în speranţă… Şi, deşi mi-am amintit de Norman Manea, scriitorul mult îndrăgit de mine, care, referindu-se la oameni, a spus că ar fi “im¬per¬fecţi, vulnerabili la speranţă!”, gândesc că aceasta nu trebuie înţeleasă a fi, total, împotriva năzuinţei omului de a continua să creadă, în bine, în dreptate, în frumos şi în adevăr… Acolo, împre¬ună cu profesorul Navon, am zăbovit mult privind la statuetele cu multiplele reprezentări ale omului Buddha. Erau acolo cam 150 de astfel de statuete. Domniei-sale cea reprezentându-l pe Buddha şe¬zând pe o floare de lotus i s-a părut semnificativă, în timp ce mie mi-a fost aproape cea a fericitului ţinând în mâini un lăcaş de cult. Mi-a amintit de tablourile votive din ctitoriile mănăstirilor din România, în care sunt pictaţi ctitorii ţinând în mâini imaginea acestora. Pe de o parte, relaţia cu natura, pe de alta, cu ctitoria. A te sprijini şi susţine natura, a te încredinţa că laşi ceva în urma ta. Deşi situate la distanţă din punct de vedere geografic, din punctul de vedere al spiritualităţii, noi, şi cei din China, şi cei din India, şi cei din Europa, şi noi evreii, avem totuşi ceva în comun. Noi evreii credem, suntem educaţi să credem că ne adeverim rostul dacă vom sădi un pom, vom construi o casă şi vom aduce pe lume un copil. EL-DUMNEZEUL Unic, a aranjat, sus, la Cursul de Religie Com¬pa¬rată, ţinut la Universitatea Divină, credinţele noastre monoteiste!
    Într-un răgaz, în frumosul parc din apropierea colinei împădu¬rite Hua Qing Chi, stând laolaltă pe o bancă, mi-a spus că la începutul Psalmilor Regelui David se spune: Aşrei haiş asher lo halah be eitzat reşaim…, adică “Fericit este cel care n-a luat calea celor răi…, ci este ca arborele cu rădăcinile la apă, dă fructele la soroc şi nu-şi leapădă frunzele degeaba”! După care mi-a atras atenţia, m-a rugat să privesc înspre o tufă verde, unde un arbust care părea din familia coniferelor avea nişte flori mici roşii. Păsărele foarte mici, cu penele lucitoare, verde, roşii, maro, nişte colibri, îşi căutau polenul, înfigând ciocul lor ascuţit, ca un mic sorb, în interiorul acelor flori mici. Mi-a spus că, în limba ebraică, aceste păsări se numesc ionec hadevaş – adică “sorbitoare de miere” – şi nu poate fi ceva mai perfect în această simbioză. Adică dumneze¬iesc, util, vital plantei, naturii, pentru a se reproduce, şi păsării deopotrivă.
    Tot aşa şi noi, fiinţele umane, trebuie să ştim să folosim experienţa acumulată în decursul istoriei cunoscute a dezvoltării noastre şi să ne bazăm planurile, obiectivele, ambiţiile pe aceasta, corelându-le cu cerinţele dezvoltării societăţii şi a omului, în prezent şi viitor. Asta înseamnă înţelepciune! Am folosit acel moment, şi i am povestit despre Li, muncitorul chinez întâlnit acasă, înaintea plecării în excursie, care m-a rugat să văd şi pomişorii de Lychee. Mi-a spus atunci că aceştia sunt nişte arbuşti cu frunze verzi alungite, care nu sunt lepădate iarna, deşi o parte dintre acestea ruginesc şi cad… S-a ridicat şi m-a rugat să-l însoţesc. La capătul unei frumoase alei, mi-a arătat pomişorul. Mie nu mi s-a părut deosebit! A continuat. Acum, în octombrie, nu are nimic interesant. Primăvara, acest arbust deschide spre vârf un fel de inflorescenţă, ca un ciorchine. Micile lui flori sunt fecundate de albine şi, la mijlocul lunii iunie, nişte fructe de culoare maro, cu aspect zgrunţuros, ascund un miez dulce, parfumat şi… gelatinos. Cine le-a simţit odată aroma şi gustul nu le poate uita…
    D. Profesor Navon mi-a mărturisit bucuria care-l încearcă că face această excursie. Că îşi permite să o facă! În 1995, în timpul primei sale vizite la New York, a întâlnit pe Fifth Avenue un om cam de vârsta lui, care se rezema de zidul unei impunătoare catedrale. Era într-o liniştită şi frumoasă după-amiază de toamnă şi, în acel frumos, îngrijit, elegant, modern bulevard, omul, îmbrăcat încă decent, avea la picioare o cutie în care se adunaseră câteva monezi şi ţinea la piept o tăbliţă pe cart, alone, guilty for my condition…” .
    M-am gândit că onomastica la noi, evreii români, cunoaşte nume de familie de la meseriile practicate: Cojocaru, Crâşmaru, Lemnaru, Goldgraber, Waldman, Drukman, sau care provin de la numele tatălui: Itzicovici, Moscovici, Simionovici, Iosefsohn; sau împrumutate de la plante sau pomi: Fruchter, Nussbaum, Tannenbaum; sau chiar derivate de la culoarea tenului: Schwartz, Weiss, Albu; şi chiar de la felul de a fi: Goldman, Gutman, Friedman… Nu am auzit de numele Înţeleptu’!?! Să nu fi existat… Am să mai caut…
    Mâine însă, plecăm la Shanghai!

    MARK SIMON
    (fragment primit de la autor)

Lasă un comentariu