Părul roșu

eu nu am părul roșu//ce ar trebui să fac ca să vă conving//că părul meu e roșu//știu are un anume efect asupra publicului larg precum Bibi//și totul creează situația paralelă//cum vede el lumea//cum acceptă situația// sarcina noastră e să visăm// să nu ne împăcam-din nou- cu efectele părului roșu//gargara verbală//portretul familiei fericite// nu ne vindem țara //ne vom trimite nepoții să ne apere/soldați cu capul descoperit în soare// ideea e formidabilă // cei cu părul roșu natural ni se vor alinia!

BIANCA SURSA GAZETA ISRAEL
23/03

ATERIZARE FORȚATĂ

Miracole peste noapte nu se pot face, chiar dacă ți  se zbate un un ochi! Neurologul m-a trimis la Rambam dându-mi un nr. de telefon, la care sun de câteva zile. În loc de persoană fizică ții se pune o bandă înregistrată ore… care face și reclamă că s-a deschis un canion, unde poți să și mănânci. De reușit să fixez rând la verificare EMG nu am reușit. Toate mă duc cu gândul la gropile din asfalt, cele din România și cele de la noi. Dar la noi e o situație specială. Cum e posibil ca drumul de întoarcere de la Aeroportul nostru din Haifa, drum internațional (imediat e Erovision) să fie plin cu gropi și denivelări permanente ca după ploaie sau potop. Mă întorc de la Eilat dar zborul a fost o catastrofă. Efectiv mulți tineri au vomat din cauza dublei aterizări…”gropi ” în aer… în zi cu vânt puternic. Nici pungi pentru caz de forță majoră nu erau puse în buzunarul de la scaun. O persoană chiar a leșinat după ce a vomat. Am împrumutat hărtie unei tinere soldate, chiar și o pungă de plastic pe care o aveam la mine. Dar gropile din asfalt sau aer au pus capac . Vroiam doar să ajungem acasă după un concediu de vis, doar atât!
Bianca Marcovici

Gazeta Israel, 22/03

RECICLAREA BUNICILOR

RECICLAREA BUNICILOR
Când am aterizat în Israel cu toată familia nu m-am gândit nicio clipă de câte obstacole mă voi împedica. Mă consideram o analfabetă cu diplome în buzunare care mai trebuie să se recicleze în domeniul care eram pregătită. Adică ingineră… într-o limbă atât de grea ebraica, în care chiar dacă voi acumula cuvintele necesare sigur nu voi înlocui visele în care mă cert în limba română cu cioclii sau literaţii de peste noapte… Pornind de la zero, la vârsta de 40 de ani presupuneam să ai şi ambiţia de a învăţa lucruri noi în timp foarte scurt. Cum nu avusesem nici un calculator pe mână până atunci, am început reciclarea la Tehnion şi, mai târziu am reuşit la testele de intrare la serviciu… după ce mi-a căzut în mână o carte groasă de teste a fiicei mele cele mari, care se pregătea intens de bacalaureat şi armată… Am răsfoit-o şi, parcă mi s-au deschis ochii deodată.Am pus vioara în cui, toate speranțele poetice gândindu-mă numai cum trebuie să am un serviciu, orice serviciu!
Dar, acum trebuie să deschid ochii şi mai largi, pentru că nu fac faţă la progresul telefoanelor mobile , tabletelor şi tot ce e legat de internet când sunt cu nepoţii. Doar la programul de şah pe calculator m-am descurcat destul de bine. Nu mai spun că la serviciu am fost reciclată cu programe SAP, Benarit și alte năzbâtii de programe…şi numai să ţin pasul cu noile mele obligaţii de serviciu. Când m-au pensionat oficial, funcţie de vârsta, am respirat uşurată; voi avea timp de citit, poate şi de tehnoredactări mai atente la cărţile trimise în manuscris, la editurile care vor totul de-a gata!

Nu aşa se întâmpla pe vremuri (Editura “Junimea, Hasefer, Minimum”) în România când stăteai la discuţii pe fiecare cuvânt cu editorul ,responsabil să cizeleze stilistic textul, să-l corecteze şi chiar să-şi pună amprenta editurii prin lucruri moderne de care scriitorul să nu aibă habar! Aşa că, m-am bucurat mult când editoarea mea, o evreică marocancă care nu ştia româneşte şi pe care am plătit-o să-mi editeze o carte la Haifa
a reuşti, printr-o mişcare automată, să-mi pună diacriticele la toate: a, i, t, s, în plus-minus… şi fără s-o rog! Mai greu a fost să le scot toate semnele, decât să le pun, şi cred că am continuat şi în ediţia a doua revăzută, apărută recent, să mă lupt cu ele. Cert e că mă voi specializa în continuare pentru că, e evident că nu strică o reciclare la pensie pe laptop, să ai mereu o ocupaţie poetică în afară de baby-sitter!
Am mai crezut că -în sfârşit- intrând în lumea scriitorilor pensionari voi fi legănată ca într-un hamac şi voi fi iubită, aşa cum e normal să fie un boboc primit de pe băncile facultăţii. Dar la A.S.I.L.R. s-au preferat dulciurile gratuite de pe masă… în loc de cumpărarea cărţilor, tocmai pentru că erau unele… lângă altele…şi nimeni nu suferea de diabet!

7/01/2016