RECICLAREA BUNICILOR
Când am aterizat în Israel cu toată familia nu m-am gândit nicio clipă de câte obstacole mă voi împedica. Mă consideram o analfabetă cu diplome în buzunare care mai trebuie să se recicleze în domeniul care eram pregătită. Adică ingineră… într-o limbă atât de grea ebraica, în care chiar dacă voi acumula cuvintele necesare sigur nu voi înlocui visele în care mă cert în limba română cu cioclii sau literaţii de peste noapte… Pornind de la zero, la vârsta de 40 de ani presupuneam să ai şi ambiţia de a învăţa lucruri noi în timp foarte scurt. Cum nu avusesem nici un calculator pe mână până atunci, am început reciclarea la Tehnion şi, mai târziu am reuşit la testele de intrare la serviciu… după ce mi-a căzut în mână o carte groasă de teste a fiicei mele cele mari, care se pregătea intens de bacalaureat şi armată… Am răsfoit-o şi, parcă mi s-au deschis ochii deodată.Am pus vioara în cui, toate speranțele poetice gândindu-mă numai cum trebuie să am un serviciu, orice serviciu!
Dar, acum trebuie să deschid ochii şi mai largi, pentru că nu fac faţă la progresul telefoanelor mobile , tabletelor şi tot ce e legat de internet când sunt cu nepoţii. Doar la programul de şah pe calculator m-am descurcat destul de bine. Nu mai spun că la serviciu am fost reciclată cu programe SAP, Benarit și alte năzbâtii de programe…şi numai să ţin pasul cu noile mele obligaţii de serviciu. Când m-au pensionat oficial, funcţie de vârsta, am respirat uşurată; voi avea timp de citit, poate şi de tehnoredactări mai atente la cărţile trimise în manuscris, la editurile care vor totul de-a gata!
Nu aşa se întâmpla pe vremuri (Editura “Junimea, Hasefer, Minimum”) în România când stăteai la discuţii pe fiecare cuvânt cu editorul ,responsabil să cizeleze stilistic textul, să-l corecteze şi chiar să-şi pună amprenta editurii prin lucruri moderne de care scriitorul să nu aibă habar! Aşa că, m-am bucurat mult când editoarea mea, o evreică marocancă care nu ştia româneşte şi pe care am plătit-o să-mi editeze o carte la Haifa
a reuşti, printr-o mişcare automată, să-mi pună diacriticele la toate: a, i, t, s, în plus-minus… şi fără s-o rog! Mai greu a fost să le scot toate semnele, decât să le pun, şi cred că am continuat şi în ediţia a doua revăzută, apărută recent, să mă lupt cu ele. Cert e că mă voi specializa în continuare pentru că, e evident că nu strică o reciclare la pensie pe laptop, să ai mereu o ocupaţie poetică în afară de baby-sitter!
Am mai crezut că -în sfârşit- intrând în lumea scriitorilor pensionari voi fi legănată ca într-un hamac şi voi fi iubită, aşa cum e normal să fie un boboc primit de pe băncile facultăţii. Dar la A.S.I.L.R. s-au preferat dulciurile gratuite de pe masă… în loc de cumpărarea cărţilor, tocmai pentru că erau unele… lângă altele…şi nimeni nu suferea de diabet!
7/01/2016