discurs calm

Dai de acelaşi nume virtual

Ca şi cum muzica sufletului e violată

De lumină

Faci tot ce poţi să-ţi ştergi amintirile

Rugăciunea o faci vineri privind la lumânările fierbinţi

Ghiceşti încă o săptămână ploioasă

Te cerţi cu fiica ta

Să alăpteze   nepotul

 plânge, plânge

Noapte de noapte surâsul îşi revine

Mă privesc în oglinda        geamului

E ora când fac mişcare după muzică

la ora 6.00

Înainte de navighez

Pe SAP

Unde , vai iar scriu în ebraică

Despre morile de vânt

Despre betonările armate din staţiile de înaltă tensiune

Dar istoria se scrie altfel

Alergând de la o imagine la alta

Anonimatul e o cale de a rezista

Iar numele lui persistă în memorie

Chiar dacă îl şterg cu buretele

Revine,  revine

Păstrând proporţiile

Nici o simfonie

Nu se compune

Fără să păstrezi o temă

s-o dezvolţi

în variaţiuni poetice

de la una la alta îţi recapeţi suflu

privind pe fereastră spre TEL-AVIV

marea e mai liniştită astăzi

franjurile albe se mişcă lent

precum vibraţiile literelor mele

pierdute pe net

2012

bianca marcovici

(C)

perla

Perle  cu nepot de  1 iunie

Nepotul Dori e deja matur la vârsta de 12 ani şi jumătate. Are simţul practic dezvoltat. Zilele asta a lipsit câteva zile de la şcoală la Rosh Hanikra. O indispoziţie cu puţină febră. La asta s-a mai adăgat şi o înţepătură de viespe sau albină. Tocmai a călcat cu piciorul gol pe ea…

Bineânţeles că a ajuns la spital la urgenţe. Acum e la noi, la bunici. Se deplasează prin casă într-un singur picior. Celălalt picior bolnav nu are voie să-l pună în pământ, mai ales că i s-a administrat pastile şi o cremă specială. Joc cu el şah vreo două partide. Desigur că mă bate…Are mintea distributivă. Eu am fost mentorul lui începând de la vârsta de 6 ani! În acelaşi timp priveşte la un film de desene animate. Deja vede viitorul său! Mi-a propus să închirieze o cameră la mine la bunica contra unui şekel. A negociat însă să conţină şi micul dejun preparat după gustul său!Nu l-am refuzat! Atunci mi-a promis că o să-şi ia peste 3 ani şi jumătate  şi carnetul de conducere.Aşa că o să-mi poată închiria şi maşina să meargă la facultate.

Poeta Bianca Marcovici

semnpoem

Am trecut dincolo de umbre

Spectru culorilor mi se perinda în faţa ochilor:

Replieri de gânduri

File întoarse

Cuibul de păsări din faţa casei era

Gol

Vişinul doborât de vârstă avea

frunzele pătate spre negru intens

Şi nici o urmă a paşilor tăi

ca altă dată…

Să-mi ţii pumnii strânşi

Să-mi cauţi privirea.

 

Ai trecut de mine…iar şi iar

Nu m-ai zărit nu ţi-a păsat

 

De’aş mai avea răbdarea de atunci

Să te aştept în cerdacul casei!

 

Bulversarea amintirilor

Cu ochii deschişi

Sunet prelung de katiuşă căzută.

 

Bianca

23-05

hexe

 

O zi întreagă s-a vorbit de accidentul de maşină   lui Dan  Condrea, omul şi doctorul care a produs ani de zile concentraţii diluate la diluanţii din spitalele româneşti îmbogăţindu-se şi conducând o întreagă reţea cu prelungiri în Moldova. Nu fusese acuzat de genocid ca pe vremea împuşcatului. A fost lăsat liber… Aşa că a fost probabil „sinucis” ca în filme.Frâna maşinii nu a funcţionat. Şi s-a lovit de un copac. Cert e că am stat odată într-un spital din Braşov, aproape o săptămână. M-a deranjat enorm că fiecare bolnav dintr-o cameră de 6 paturi avea un însoţitor care dormea şi noaptea. Geamurile nu se deschideau, mirosul de usturoi era duhoarea suplimentară, iar unul dintre vizitatori era plin de furunculi. Cum, nu mă puteam deplasa în nici un fel decât cu scaun cu rotile, nu mai spun ce descoperisem la toaletă! Cert e că doctorii erau specialişti de prima mână.  Nu mă pot plânge!Am reuşit să ajung la spitalul Rambam unde pe baza diagnosticului pus în România toate s-au rezolvat în scurt timp.Au trecut însă anii şi nimic nu s-a schimbat.

E o mare tristeţe când nu poţi face nimic. Sigur, până la urmă, femeia de serviciu va fi vinovată!

bianca marcovici

28/05

coyright (C)

CU MAGDALENA BRĂTESCU LA INTERSECŢIA UNIVERSURILOR

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

 

CU MAGDALENA BRĂTESCU LA INTERSECŢIA UNIVERSURILOR*

 

Doamna Magdalena Brătescu face parte din acea categorie de oameni care-ţi reţin atenţia încă de la primele cuvinte rostite. Poate şi pentru faptul că vorbeşte o limbă română care, din păcate, începe să fie din ce în ce mai puţin folosită. Este vorba de acea limbă la care au trudit decenii de-a rândul marii bijutieri ai acesteia, nume de legendă, precum Alexandru Graur, Iorgu Iordan, Mioara Avram şi alţii a căror memorie ar trebui nemurită prin modul în care vorbim noi astăzi. Ar trebui…

Apoi, destul de repede, îţi dai seama că nu acest mod de exprimare este singurul argument al adevăratei fascinaţii emanate. Contribuie din plin cultura aleasă, o inteligenţă superioară, bine augmentată de un subtil simţ al umorului, un fel de a privi şi de a vedea în profunzime realităţile înconjurătoare, marea experienţă în lucrul cu oamenii dar şi intuiţia că foloseşte cu aceeaşi graţie şi eleganţă oricare din cele şapte limbi pe care le vorbeşte fluent.

Titlul, excelent ales, este argumentat cu trei citate aflate pe pagina de gardă şi au menirea de a introduce cititorul în acea lume aflată într-un fel lângă noi.

Construită cu desăvârşita tehnică a unui condei încercat, cartea aduce sub ochii lectorului personaje şi întâmplări care au darul de a-l introduce într-o lume despre care, până acum, a avut cel mult impresia că ştie câte ceva. Desigur totul se coagulează în jurul personajului principal al cărţii, la început copilul, apoi adolescentul, tânărul iar spre sfârşit, vârstnicul Boaz Swift. Exploatând cu multă înţelepciune trecerea prin viaţă a personajului autoarea face un admirabil exerciţiu de psihologie aplicată şi o interesantă introspecţie în universul profund dar tulbure şi contorsionat al unui preadolescent a cărui viaţă are unele paradoxuri, apoi pentru tânărul, iar mai târziu prin aceleaşi furci caudine trece adultul dar şi Boaz ajuns la senectute. Să nu credeţi însă că romanul devine vreo secundă inhibant sau excesiv de psihologizat! Nu! Magdalena Brătescu este o scriitoare adevărată şi ştie ce să dea cititorului. Şi aventură şi mister şi fiorii iubirilor la diferite vârste, adevărate eseuri despre aspiraţii şi eşecuri, despre ce înseamnă succesele şi prăbuşirile în viaţa unui om, ce se află, de cele mai multe ori, în spatele unor aparenţe, în fine, tot ce ne-am putea dori de la o carte care se poate citi pe nerăsuflate.

 

Doar că, eu unul, nu recomand aşa ceva. Sunt pasaje pe care le-am recitit şi am avut nevoie de ceva timp pentru a putea pătrunde dincolo de cuvinte spre înţelesul profund al textului. Şi nu mi-a părut rău. Am descoperit nu numai frumuseţi metaforice, ci şi adâncimi care mi-ar fi scăpat la prima lectură. Mai ales că totul se petrece în lumi despre care, noi cei aflaţi la o anumită vârstă şi în anumite condiţii socio-geografice, am aflat adevărul foarte târziu şi mai mult din auzite. Mi-a plăcut foarte mult o frază, una care cuprinde întregul unei lumi interioare a personajului copleşit de o înfrângere temporară: Citez…Mai trist decât „gânditorul” lui Rodin, cel cu sufletul de piatră, privirea goală şi spatele încovoiat de o greutate invizibilă pentru muritori… Va fi, vă asigur, singurul citat din text pentru că nu vreau să lipsesc cititorul de descoperirea multor astfel de pasaje minunate.

Cartea aduce sub ochii noştri inclusiv istoria recentă a formării, în condiţii extrem de grele din toate punctele de vedere, a statului Israel, acest loc de pe planetă unde interculturalitatea este o realitate socială, deloc uşor de rezolvat şi nu doar o frază intrată în banalitate de mult prea frecventele rostiri politicianiste. Pentru că dincolo de personajele cărţii, aflat în fundal, se află adevăratul personaj. Măreţ însă discret, prezent întotdeauna în mintea celor care aparţin patriei, chiar dacă uneori îşi schimbă domiciliul, ideea aceea a identităţii naţionale purtată în inimi dar şi marcată prin fapte, de multe ori chiar prin sacrificii.  

Israelul, căci despre el este vorba, pământul acesta care de milenii a stat la intersecţia naţiilor, a popoarelor, intereselor de tot felul, a religiilor şi a culturilor, a tradiţiilor dar şi a duşmăniilor, pământul păcii, cel bântuit însă permanent de cumplite războaie. Pământul care a născut cu adevărat ceea ce numim acum civilizaţie occidentală deşi se află în orient, acea „ţară promisă” care trebuie apărată şi mai ales cunoscută de toţi muritorii. Foarte interesant, autoarea reuşeşte să ne convingă prin evoluţia tuturor personajelor că ei, oamenii, sunt expresia perfectă a caracteristicilor acestui loc de intersecţie a universurilor omeneşti.

Familia Swift, vorbind în sens lărgit, are în componenţă şi nobili englezi dar şi kibutznici de sorginte rusă, sabri dar şi veniţi din alte ţări, oameni bogaţi, unii cu stare materială bună iar alţii mai modestă, creştini, mozaici dar şi musulmani, aflaţi în acelaşi oraş ori la depărtări de mii de kilometri, uniţi însă nu numai prin sentimente sau prin întâlnirile impuse de tradiţii ci, mai ales, de acele situaţii în care familia, lasă deoparte orice grijă personală şi se întâlneşte parcurgând distanţe uriaşe pentru a rezolva o problemă deosebită apărută cu unul din membrii ei.

Romanul Magdalenei Brătescu este închegat şi alert, plin de surprize bine concepute în aşa fel încât lectura „te prinde” ba chiar pot spune că te absoarbe în lumea ei fascinantă, aşa că, la sfârşit, ai motive să îţi pară rău că ai parcurs toată cartea însă şi motive să fii bucuros că, uite, în sfârşit, ai citit ceva care nu va fi, în nici un caz, trecut la timp irosit.

Şi poate te-ai putea întreba dacă şi tu ai fi în stare să scrii precum Magdalena Brătescu. Aş răspunde: da! Numai că ar trebui să ai acea cultură formată în decenii de studiu, o cunoaştere superioară a oamenilor şi a modului lor de comportament în diferite situaţii, nu strică să vorbeşti fluent câteva limbi pentru a da culoare specifică locurilor prin care personajele se află, un anumit fel special de a vedea viaţa din jurul tău dar şi acea abilitate de a imagina acţiuni coerente şi credibile în care să-şi plasezi personajele. A! Şi să nu uit! Mult, foarte mult talent!

În consecinţă, până atunci, recomand din suflet să mai citim câteva cărţi ale acestei fascinante romanciere.

–––––––––––

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

Iaşi, mai 2016

 *UMBRA CELOR ŞAISPREZECE APUSURI

EDITURA FAMILIA, 2016

Invitat, scriitorul Zoltan Terner

Zoltan Terner

                   Hedi S. Simon – “Dragoste târzie”, editura FAMILIA, ISRAEL, 2016

                                            Note de lectură

Până acum o cunoșteam pe Hedi S. Simon ca publicistă, autoare de proză memorialistică și de proză scurtă. Acum ne surprinde cu prima ei proză de ficțiune de o mai mare întindere, romanul „Dragoste târzie”.

De la primele pagini ale cărții prozatoarea ne face să simțim pasiunea ei de a povesti, vioiciunea cu care își îndreaptă atenția către detaliile limbajului comunicării, ale comportamentului gestual și verbal.

Narațiunea are un fel de oralitate care îi dă un ritm alert și o anume franchețe, ba chiar, pe alocuri, o anume grație tinerească. Poate că în asta constă, în primul rând, virtutea stilistică a acestei scrieri.

Te cuceresc tonul jucăuș, trecerea de la glumițe la gravitatea și lucida seriozitate a judecăților morale sau existențiale. Găsim de asemenea, în paginile cărții, accente de suavitate, candoare copilărească, drăgălășenie.

Povestirea, în ansamblul ei, poate fi asemuită cu un manifest sentimental, presărat cu elemente de poem utopic.

După ce și-a pierdut soțul, în anii de singurătate, Iulia, cea care își povestește viața,   își deapănă visul la refacerea vieții printr-un bărbat ideal, printr-o dragoste ideală. Până, într-o zi când, în lift, acesta apare exact așa cum îl visa.

Eroul liric al cărții își crează pe măsura visului ei, un iubit ideal, un făt frumos întruchipat într-un vecin, un om descins din lumea reală în împărăția de basm pe care urmează să și-o creeze.

Îl vede cu ochii închipuirii și ai visului și ni-l prezintă înțelegător, cald, discret, comunicativ, sensibil. Și în plus,  înalt, drept, chipeș, cu ochii frumoși. Dar și admirabil de inteligent. Are, deci, toate calitățile posibile. E firesc deci, să declare, limpede și categoric: Recunosc de o sută de ori că Ari are dreptate întotdeauna  iar hotărârile lui sunt cele mai bune.

 Copiii celor doi, Iulia și Ari, lor din căsătoriile anterioare devin cu timpul  feciorașii noștri

În ochii lui Ari, Iulia e nu mai puțin o întruchipare a perfecțiunii. Nelipsită, firește nici de înțelepciune. În avionul care îl duce la New York, gândindu-se la sfaturile pentru drum primite de la Iulia, Ari  își spune: Acum îmi dau seama câtă dreptate avea femeia mea cea înțeleaptă.

El se mândrește cu ea, o admiră, își spune în avion, adresându-i-se în gând: așa te-am cunoscut…mare șefă peste secția financiară a unei instituții de milioane…Căpșorul tău deștept…

Iulia trăiește aevea dragostea perfectă, absolută pe care o visase. Personajele își fac un destin comun într-o armonie totală. Un bărbat și o femeie din care parcă unul fusese în așteptarea celuilalt iar îndrăgostirea reciprocă se face firesc, lin și fără nici un fel de piedici. Totul parcă e calculat dinainte.  Viața în comun e un fel de paradis în care totul se împlinește simplu clar și așa cum trebuie și se cuvine.

Ari, după ce a servit masa îi adresează drept mulțumire o declarație de dragoste pompoasă, ornamentată metaforic: Mi-a plăcut totul, a fost gustos, a avut un gust divin…Dar faptul că tu ai gătit acest prânz pentru mine…contează  mult mai mult. Nu țin minte ca să mi se fi întâmplat vreodată așa ceva, să fiu servit de mâna femeii iubite, care a amestecat dragostea cu mâncarea destinată mie.

În acest basm în care viața cuplului  curge lin, pașnic, doldora de fericire, până și oamenii din jur sunt fără cusur chiar minunați:  Zilele de la Eilat au fost tare plăcute și datorită prietenilor drăguți, veseli, maleabili, care acceptau într-un glas orice propunere de distracție, fără contraziceri, indiferent cine o făcea. Așa dar, am avut parte de o deconectare deplină într-un loc fermecător

Într-o epocă dominată de senzualitate violență verbală și erotică debordantă, sună ciudat și aproape incredibil ca soții să-și se vorbească cu  curtoazie și respect plin de politețuri fin nuanțate. .

În acest roman raporturile dintre Ari și Iulia abundă de drăgălășenii, de aluzii cuceritoare și complimentări. În toate gesturile pe care și le fac e o permanentă grijă de a nu-l supăra pe partener nici măcar cu o floare.

La fel de surprinzător, pentru că e contrar modei la zi și trend-ului contemporan, limbajul personajelor e lipsit de durități iar comportamentele sunt cuviincioase. Cea care povestește face o despărțire riguroasă între ceea ce se cuvine și ceea ce nu se cuvine să spui, să taci, să gândești sau să făptuiești și – important de zis – face asta fără a cădea în budibonderie.

În ziua de azi când grosolănia și violența familială fac moda, e bine să ni se arate cum ar putea arăta relațiile dintre o femeie și un bărbat când dragostea nu este doar atracție fizică ci se întinde pe toate palierele înțelegerii și simțirii.

Poate că în asta constă principala calitate sufleteacă a acestei proze, în  candoarea jucăușă, seninătatea plină de grijă pentru celălalt. La lectură e de-a dreptul reconfortant să (re)întâlnești chiar și sub formă de ficțiune utopică un comportament plin de solicitudine, finețuri gestuale demult ieșite din  obișnuința oamenilor.

Una din dimensiunile tematice ale cărții este fericirea. Referirile la fericire pe care le fac cei doi soți devin aproape un laitmotiv. Ari zice: ne vom bucura de fiecare zi trăită în fericire. Iar Iulia mărturisește în alt loc: Încep să mă simt exact ca Cenușăreasa care s-a trezit peste noapte o prințesă, Iată încă o confesiune a ei, după o spitalizare pentru o operație de cancer: Eram sănătoasă, așa cel puțin spunea doctorul citind conștiincios toate analizele și radiografia. Păcat că nu putea să-mi citească și sufletul, atunci abia ar fi înțeles cum de m-am însănătoșit atât  de repede și total. Rețeta magică era fericirea, dar asta nu i-am divulgat medicului…

Povestitoarea se prezintă pe sine valorizându-se fără falsă modestie, ambițioasă, inteligentă, serioasă, generoasă, pudică. Are o muncă importantă, o îndeplinește cu răspundere și competență, e apreciată,  promovată, iubită. E plină de energie vitală, e o fire solară, tonică,  în ciuda fragilității ei feminine, nervoase și fizice. O și mărturisește cu franchețe: Am devenit puternică în clipa când Dani cel mare a murit și a lăsat în seama mea conducerea familiei, creșterea copilului, câștigarea existenței. În felul acesta m-am transformat în femeia-bărbat luptătoare, scorpie, viperă, și nu-mi pasă cum.

Autoanaliza îi funcționează tot timpul. Se recunoaște că e lucidă, chiar calculată uneori,  dar și emotivă și meditativă-reflexivă, . Nu ascunde că are uneori reacții bruște, neașteptate, că știe să fie imperativă, chiar dominatoare: Mă ridic brusc și împing scaunul – Mergem acasă, Ari. Mai vorbim și mâine.

Îi dă ordin secretarei: Nu mai primesc nici o convorbire, am lătrat eu în receptor.

Știe să fie și orgolioasă, uneori malițioasă. Nu-i lipsesc nici cochetăriile sau micile prefăcătorii.  Parcă ar fi  expresia completă a feminității, cu bune și rele. Vorbește malițios despre fosta soție a lui Ari și despre plăcerea acesteia să mai înșurubeze o intrigă .

Nu se teme și nu se rușinează să se laude. Șeful ei exclamă: Să te ferești ca de foc de femei deștepte !  Iar ea îi dă replica: Dacă tot te-a lovit nenorocul să angajezi o femeie deșteaptă, atunci…

În altă parte ea mărturisește că evită tot ce Dăunează imaginii mele de femeie tare

Când Ari piere căzând victimă  unui atac terorist pentru Iulia parcă tot eșafodajul fericirii se prăbușește  iar ea se pierde de tot. Povestirea devine o descriere halucinantă a unor stări de puternic dezechilibru moral și nervos, între crize de inconștiență, manifestări isterice și leșinuri. Față de luminozitatea, echilbrul armonios și elanul vital din restul cărții, eroina cade pradă unor sfâșieri lăuntrice și unor extreme epuizări fizice. Autoarea e consecventă în conducerea acțiunii: așa cum în fericire și lumină totul era excesiv și total, și în acest capitol de tragism al vieții, e un exces al durerii sufletești,al haosului și dezorientării morale. Basmul candid și plin de minuni jucăușe se metamorfozează într-o zbatere coșmarescă în ghearele disperării.

De remarcat că finalul nu devine un hapy-end convențional după  standardele cunoscute ale telenuvelelor..

După ce dispare unul din cei doi protagoniști ai dramei, cei rămași în viață își  strâng rândurile uniți în iubire și înțelegere, solidari întru acceptarea resemnată a destinului,  reînvățând bucuria de a fi împreună, în iubire și bună înțelegere.

 Ai zice că prin acest final, basmul își rotunjește morala iar romanul, în ansamblul lui, își arată rostul, acela de a îndemna la visare despre iubirea ideală și despre beneficiile unei lucide și luminoase asumări a destinului. Personajele ies din paradisul fericirii de basm și din încercările la care au fost supuși, cu un plus de învățătură despre viață. Poate chiar și cu un spor de înțelepciune. Mai ales aceea de a prețui jumătatea plină a paharului vieții.

Dragoste târzie poate fi numită o reușită în activitatea de condeieră a lui Hedi S. Simon. E o apariție editorială care aduce o tonalitate naiv-visătoare care o face să ocupe un loc aparte și să nu semene cu nici o altă scriere în limba română de la noi.

nişte iniţiale

Nu pot să scap de nişte iniţiale

virtuale

ascunse sub nume de fiare-exchibiţioniste.

Nimeni… e în spatele lor

care împarte visul nopţii albastre

pot să rup  foile amintirilor

căutând conexiunea coapselor

Nimeni… s-a urcat pe scaunul judecătorului

şi împarte mila lui cifrată

de pe culmea eşecului său

Se zvârcolesc tot felul de cuvinte

Îmbrăcate de prospecte geografice

De prin hoteluri de cinci stele verzi

 

Luna plină e semnul meu

mă apără

de iniţiale-coşmar

mă apără de mine

 

Bianca Marcovici

20-05-HAIFA

semne

Freud: „Oricine are ochi să vadă și urechi să audă se poate convinge singur că

niciun muritor nu poate păstra un secret. Dacă buzele tac, vorbește cu degetele, mesajele

trădătoare ies prin toți porii lui.”

E aproape normal să observi acest lucru la televiziune. Unii colecţionează situaţii penibile, sau exprimări orale divergente sau fotografii

culese din arhive sau reviste în anumite momente, când nimeni nu s-ar expune, mai ales dacă sunt chemaţi în complexul de judecată… Lucrurile spuse în  faţa unui microfon sau microfoane te fac automat  persoană publică . Cel mai trist e că vizionând aceste emisiuni care pun în evidenţă situaţii critice în România sau poate la noi, observi că personajele devin şi mai insistente apărând pe alte posturi TV pledându-şi cauza de nevinovăţie în faţa aparatelor de filmat! După mine ar trebui să dispară într-o gaură neagră aşa precum stelele care sunt absorbite de curbura spaţiului.

”

Lumea internetică se schimbă mereu. Apar reviste literare care ne cer colaborari. Surpriza ne-a făcut-o poetul George Roca care se ocupă foarte mult de scriitorii israelieni să ne publice în „Revista Australiană” şi în „Confluenţe literare. Au mai fost redacţii care ne-au publicat recenzii la cărţi în „Vatra Veche, Realitatea Evreiască, Plumb, Scriptor, Bucovina Literarară, Revista Singur”! Le mulţumim.”

bianca

sursa, gazeta românească, joi 19-05

 

Invitat, scriitorul Ştefan Doru Dăncuş

Deşi unele poeme par a avea un parfum de hai-ku (mai ales finalurile), poezia din volumul ”Espreso dublu la Haifa” de Bianca Marcovici vine ca o compensare sufletească pentru noi, cititorii, şi pentru dânsa, autoarea. Confirmă asta versurile: „poate pe cămaşa scrobită, poate nici eu nu-s ce par./ alunecând alunecând de pe o altă epavă.” sau “de prea multă încăpăţânare şi stafidia fructului/ uitat./ rucsacul atârnat în pom.” Ar putea fi citate multe versuri ce par a se apropia de ermetismul de tip hai-ku dar ne oprim aici pentru a sublinia o altă faţetă a scrierii, cel mai vizibilă în poemul Partea cea plină a paharului; este vorba de o amărăciune personală, bine mascată sub forma unor exprimări plăcute cititorului.

Nostalgia şi imaginaţia răzbat triumfătoare din întregul volumului, cu toate că autoarea face dese referiri la climatul nedorit (dar existent) al războiului, voind a-i opune, poate, latura normalităţii. Totuşi, rămânem la impresia acelei amărăciuni personale pe care o condensează în versuri ce par a transmite cu totul altceva.

Fiecare cititor va înţelege acest volum în cheia pe care o simte cel mai bine; îi rog însă pe toţi să se oprească asupra poemului Cartierul meu neglijat.

 

Ştefan Doru Dăncuş

natura şi violenţa,Iom Aţmaut Sameach!

Natura şi violenţa

Violenţa ne invadează lumea ca o plagă nevindecapilă. Cauţi pe toate posturile de televiziune ceva care să nu conţină acest termen pus în practică dar, cu greu recunoşti că ştirile şi filmele sunt un tot unitar cu caracter violent care te uimeşte peste măsură. E normal ca, după asemenea educaţie clasică  să ajungi şi la manele, muzică pusă la maximum în autobuze. Şi asta e violenţă sonoră care se   lasă  cu bătaie. Doar că i s-a cerut călătorului să-şi pună manele mai încet…şi reacţia a fost firească:cineva a trebuit să fie umplut de sânge doar pentru că a cerut puţină linişte. Un alt timp de violenţă verbală întâlnim la emisiunea „starea naţiei”. Pentru că, aşa este ni se spun nişte adevăruti crude , chiar reale legate de corupţie, alegeri şi cum e firesc incultură. Dar e stupid ca autorul emisiunii să-ţi spună mereu că” Noi nu suntem tâmpiţi , fraieri, proşti” ca să nu înţelegem fenomenul, chiar dacă e prea târziu- după mine- ce afacere se ascunde de ex. în spatele „dezinfectanţilor diluaţi”, sau alte matrapazlâcuri etc, etc. Cert e că prezentatorul are o sinuzită netratată şi ar trebui să i se prescrie nişte antibiotice suportate de canalul  de televiziune TVR…

Cel mai interesant subiect mi s-a părut cel cu drumurile publice finanţate de UE. Cică s-au decontat de către o firmă italiană pentru muncitorii executori ai drumului fisurat pe kilometri, n-o să credeţi: şedinţe de masaj si tratamente medicale de mii de euro din banii pentru drumul public!Grija pentru om e pe primul plan. Şi astfel îmi explic de ce infiltraţiile de  apă  de sub drum,  nu a fost descoperite  la timp!  Mai bine plăteau nişte foraje să afle ce ascunde mama-natură!

Nici la noi drumurile nu-s  pe roz. Se cârpeşte şi se astupă. Dâmburile  le simţi atunci când coloana vertebrală îţi dă semnale de neputinţă. Accidentele de maşină, autobuze s-au înmulţit. Cel din Tunelul Haifa-Carmel a culminat cu moartea unor tineri.  Nepriceperea şi neprofesionalismul celor care ne conduc destinele spre zid e aproape clară. Sunt lucruri de neiertat!

Bianca Marcovici

sursa, Gazeta românească, Israel