Espresso dublu la Ierusalim
Recentul volum de versuri al poetei Bianca Marcovici-pe cât de productivă, pe atât de expresivă-ne pune în faţa unor noi dileme-probleme, ce derivă din matematicul ” lemă” ( termenul grecesc, referitor la o „zicere”). De ce locuitoarea Haifei vrea un ” espresso la Ierusalim”? Putea să aleagă oraşul IaşI, unde şi-a petrecut tinereţea,” Patria e limba în care visezi şi scrii, e cernoziomul/ adăugat în doze mici”, ne spune autoarea, reluând afirmaţiile înaintaşilor, printre care Zigu Ornea, născut la Frumuşica ( Botoşani). „M-am apropiat prea mult de ghetuţele depozitate la Muzeul Yad Vashem”…sunt milioane de nume, ca o Niagară”. Acum înţelegem, de ce la Ierusalim se bea cafeaua neagră şi tare. Acolo este singurul muzeu din Israel dedicat în întregime victimilor Holocaustului. Israelul ca stat s-a născut precum Pasărea Phoenix, din cenuşa Holocaustului, iar Pasărea Phoenix este nemuritoare. Dar poezia nu este nici politică, nici istorie, nici filozofie, este un jurnal scris cu pană de înger, chiar şi atunci când cuvintele sunt crude:.” Te cuibăreai pe muntele de minciuni- uitând că nu eşti vultur”. Primul rănit este poetul:” O nouă Anna Karenina/ pipăie şinele”. Solidari suntem totuşi, cel puţin Chagall, atunci când citim –” Fragila vioară- canarul evreului/ ca eternă victimă.” Poeta este permanent în dialog cu propria inspiraţie, deşi, spune ea,” Niciodată nu mă pregătesc pentru tine”. Este o mişcare ca la scrimă, un pas înapoi.
La moartea unui poet ea scrie: „Cad frunzele, cad oamenii- deodată îi vezi plecând”. Candoarea nu a părăsit-o atunci cînd ne spune „Eu sunt ca o pâine caldă”. Puţini sunt cei care ar rosti aceste cuvinte, de teamă de a nu fi ridicularizaţi. La Bianca Marcovici sună natural şi chiar credibil. Regret că nu o cunosc decât din citirea poemelor. Odată, am stat un minut de vorbă la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti. Cum se întâmplă cu oamenii care îşi iubesc menirea, ni se părea că ne cunoaştem de mult timp. Poeta este purtătoarea unor vechi şi noi amintiri, de neuitatul Auschwitz, care ne urmăreşte chiar dacă nu am fost, nu puteam fi acolo, până la nesfârşitele conflicte din Orientul Apropiat.” Suntem un popor neiubit”, scrie, cu o nemărginită amărăciune, Bianca. Sperăm că nu are dreptate. „Visez mereu triumful Estherei”, iată versul care ne poate bucura. ” Unde mă întorc dau de vocea mea interioară” … „M-am născut aproape/ de teiul lui Eminescu”. Aceasta este Bianca Marcovici, mereu suprinzătoare, mereu neliniştită, cu bucurii şi răni adânci, trăind într-un mediu propriu, ca într-o placentă, poezia, pentru că poeţii nu se nasc şi nici nu mor, ei sunt mereu speranţa, ce nu cunoaşte naştere şi nici moarte.
B.MEHR
PS. Volumul este bilingv, variana ebraică fiind semnată de Tomy Sigler, originar şi el din România ( Editura „Haifa”-Israel)
Realitatea Evreiască”-BUCUREŞTI nr.312-313 din 29.02.09″
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 