Poeme româno-germane venite din Israel, via München
Bianca Marcovici:ţara extremelor, ed. Radu Bărbulescu, 1997
(***Premiu Haim şi Sara Ianculovici, Haifa! traducătorului)
De curând, ne-a parvenit o carte de versuri, în română şi germană (Ţara extremelor-Land der Extreme)”,de Bianca Marcovici, apărută la o editură din München, Colecţia „Verba”. Poeta a trăit în locul naşterii sale (Iaşi, 1952), lucrând ca ingineră proiectantă până în anul 1991, cînd a emigrat în Israel. Publicase trei volume de versuri şi destule poeme în revistele literare, călduros primite de critică. Dncolo, a publicat alte trei volume de versuri şi unul de porză scurtă. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Asociaţiei Scriitorilor Isrelieni de limbă română. Dincolo, unde , zice poeta,”Dumnezeu va alege pentru noi!”, unde pacea este „zgomotoasă”, „tropăită şi amărâtă”, ca o „stofă întoarsă pe dos”. In multe poeme vibrează ecouri dureroase dintr-o ţară supusă conflictelor sângeroase, unde nu se ştie „cât ţine fericirea”! Dar, avertizează sentenţios,”nici un glonte nu poate ucide cuvântul”. Pe alte coarde lirice, Bianca Marcovici are strigăte mute, „acum, cînd pielea mea s-au strâns-cercuri roţii şi cercei vineţii”. E aproape convinsă că ” jocul inteligent îl oboseşte pe criticul meu”, mai ales că nu ne putem regăsi ” într-o pasăre cîntătoare”. De aceea, invităm cititorii să citească” capricii de Paganini, o rapsodie de Rahmaninov „( dna Marcovici a practicat şi profesia de instrumentistă în orchestre.., şi asta se vede), care o duc adesea, pe „Internetul sufletului”, în oraşul natal. Tălmăcirile în germană îi aparţin lui
Radu Bărbulescu.
Vasile Iancu
România libera , 7 martie, 1998 Bucureşti
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 
România literară Nr.48 din 7 Decembrie 2007
–––––––––––––––––––––––––––
Opacităţi – de Vasile Iancu
Una din metehnele noastre e că uităm prea repede ceea ce nu ne place să auzim despre noi şi, în consecinţă, ne obişnuim cu răul (şi urâtul), ca şi cum ar face parte, fatalmente, din normalitate. Observăm (dacă observăm) un fapt detestabil, îl semnalăm (dacă îl semnalăm), uneori, rar de tot, ne revoltăm că acel rău există în faţa ochilor noştri, apoi, încet, încet, dacă nu destul de grabnic, ne cufundăm în răul (şi urâtul) de lângă noi. Şi ne ocupăm de alte cele. Pentru că, nu-i asa?, viaţa nu ne cere răgaz şi, la urma-urmei, n-o să ne pierdem vremea cu lucruri ce aparţin, de regulă, trecutului. Deşi acest trecut este al nostru, face parte din identitatea noastră spirituală/ culturală. (Să nu zic naţională, că acest cuvânt a devenit fie desuet, ba, şi suspect, fie, prin repetare demagogică, sleit de substanţa lui curată, originară.)
Rememorăm (chiar şi pentru urechi surde şi ochi opaci) câteva secvenţe ale unor asemenea „normalităţi” recente.
l Casa Balş din Iaşi, monument arhitectonic de la început de secol XIX, sediul (dar se mai poate numi aşa?) Filarmonicii „Moldova”, e (tot) în schele. Ce n-a reuşit regimul comunist demolator, izbutesc cei 18 ani de indiferenţă post-comunistă. Un imens cancer în arhitectura, şi-aşa, bălţată, din zona centrală a oraşului, care, parcă, a intrat într-o zodie culturală crepusculară. Dar asta este o altă istorie… curentă. Pe zidurile palatului, una din puţinele clădiri patrimoniale cu care s-ar putea făli, pe drept, urbea, cât va mai sta piatră pe piatră, s-ar cuveni să se pironească plăci memoriale pe care să se scrie: Palat construit la 1815 de către vistiernicul Alecu Balş, mare iubitor de muzică şi teatru; aici, a avut loc primul spectacol de teatru în limba română, la anul 1816, după o traducere a lui Gheorghe Asachi a piesei (de succes garantat în epocă) „Mirtil şi Hloe”, de Florian (după alţii, reprezentaţia s-ar fi dat în casele hatmanului Costachi Ghica, important e, însă, momentul); în acelaşi salon, în anul 1847, Franz Liszt oferea protipendadei ieşene un concert memorabil; prilej cu care a fost ascultat şi apreciat foarte de către compozitorul şi pianistul maghiar starostele şi cobzarul Barbu Lăutarul (Vasile Barbu). Numai şi pentru a fixa în memoria noastră astfel de date şi tot merită ca un palat de aproape 200 de ani să fie conservat cu sfinţenie. Mai cu seamă că a scăpat – miraculos! – de „cutremurele” sistemului funest. Cineva îmi spunea că nemţii păstrează ca pe un obiect de cult şi o bancă, dintr-un parc din Weimar, pe care stăteau adesea, la sfat, Goethe şi Schiller, bancă purtând o inscripţie lămuritoare. Iar noi – adică, autorităţile ieşene, Ministerul Culturii – lăsăm un palat, încă pe verticală, să se dărâme.
În urmă cu vreo trei ani, la un articol semnal publicat în România literară, ministrul Culturii de atunci răspundea, arogant şi puţin pe lângă subiect, că imobilul este în litigiu, aşa că… Spălare pe mâini. Între timp, Episcopia Romano-Catolică Iaşi, care a revendicat palatul (cumpărat în 1868 de Institutul Catolic „Notre Dame de Sion”) a dat asigurări publice că nu îi va schimba destinaţia: aceea de filarmonică. Şi totuşi, zidurile continuă să se degradeze, ba, ici-colo, se ivesc printre pietre şi cărămizi lemnul câinelui, urzici, de parcă palatul lui Alecu Balş s-ar afla într-o junglă cambodgiană. Nu într-un oraş care ţine tare mult – în vorbe – la statut de capitală culturală. Toţi miniştrii Culturii şi primarii postdecembrişti, la început de mandat, dădeau asigurări că vor face şi vor drege. Desigur, şi actualul edil al Iaşiului. Trăncăneli electorale. Nu a mişcat un deget din Casa Roset-Roznovanu înspre Casa Balş. Inginerul de la ape-canalizare, ajuns în fotoliul pe care au stat Vasile Pogor şi Nicolae Gane, e prea-ocupat cu fotbalul, aici, da, depune mare râvnă. (Să mai spunem că aceeaşi Primărie, care şi-ar fi făcut sieşi onoare, sprijinind financiar apariţia revistei „Cronica”, a lăsat-o de izbelişte, şi publicaţia nu mai apare de vreun an şi ceva? Şi oricine îşi poate imagina ce bani se investesc într-o echipă de fotbal, fie ea şi submediocră, şi câţi în tipărirea unei reviste lunare, cu un tiraj de nici o mie de exemplare.)
l Printr-o recentă decizie a Ministerului Culturii şi Cultelor, Centrul Internaţional de Creaţie „George Enescu” de la Tescani a fost transformat în secţie a Muzeului Enescu din Bucureşti. De ce? Dacă minţi luminate au reuşit să convingă oficialităţile comuniste că acest aşezământ – crescătorie de păsări până în 1970! -, unde compozitorul-emblemă al românilor a creat multe din opus-urile sale, să fie renovat din temelii, înzestrat şi redat circuitului cultural, iar în 1990, prin semnătura ministrului Culturii, Andrei Pleşu, casa memorială capătă statut de centru internaţional de creaţie, cu personalitate juridică şi, deci, buget propriu, oare ce/cine l-a îndemnat pe compozitorul-ministru Adrian Iorgulescu să anuleze acest statut? Cei care slujesc instituţia de la Tescani cred că interesul de a mai crea nişte posturi în Capitală l-ar fi mânat pe actualul demnitar să facă acest gest. Sigur că banii pentru înzestrarea „secţiei”, pentru punerea la cale a unor manifestări muzicale (dacă va mai fi posibil) vor trece prin a doua-a treia mână, până să ajungă la Tescani. Aplicăm şi în această situaţie principiul bine exersat la români: De ce simplu, când se poate complicat?! Să nu ne mirăm de o aşa decizie, când un fost ministru (al Culturii, bineînţeles), dând curs, cu greu, invitaţiei micului grup de muzeografi de la Tescani pentru a vedea, cu ochii lui, nevoile unor înzestrări reparatorii, a stat doar câteva minute şi, cu superioară ţâfnă, a plecat de unde venise, lăsându-i pe cei de faţă, vorba franţuzului, „bouche bée”. (Prin contrast, slujitorii de la Centrul de creaţie „George Enescu” îşi amintesc că un alt ministru, Ion Caramitru, a stat la Tescani ore bune, înţelegând perfect rosturile şi necazurile instituţiei, iar de Crăciunul acelui an 1999, aşezământul a fost înzestrat, între altele – mare şi fericită surpriză! -, cu un pian nou-nouţ, sigilat, de mare performanţă, plasat în Sala „Oedip”. Inaugurată cu un recital extraodrinar, dăruit de Valentin şi Roxana Gheorghiu. Şi-acum, acestei bijuterii muzicale i se spune „pianul lui Caramitru”.) Şi, iarăşi, de ce să ne mirăm dacă, pe tot parcursul desfăşurării ultimei ediţii a Festivalului „George Enescu”, în acest aşezământ nu a călcat picior de invitat. Când, firesc, ar fi fost ca la Tescani să se facă măcar o excursie cu un grup de muzicieni de la noi şi de prin alte părţi. Cum sugera – critic – directorul artistic al festivalului, Ioan Holender.
l Muzeul de Istorie al oraşului Sighişoara, fondat de medicul sas Josef Bacon, în 1899, e adăpostit în legendarul Turn cu Ceas. Pe şase niveluri. Rar vizitator în cetate care să nu urce în turnul a cărui piatră de temelie a fost pusă în secolul XIII. N-are sens, aici, să descriem, fie şi foarte sumar, valoarea exponatelor ce vorbesc de o aşezare urbană întemeiată de saşi cu secole în urmă. Dar e cazul să menţionăm, în treacăt doar, profesionalismul şi seriozitatea celor doi-trei muzeografi de aici, plătiţi derizoriu de Primărie. Deşi, în plus, prin numărul vizitatorilor, bogăţia patrimoniului, punerea sa în valoare prin varii modalităţi, această mână de specialişti ce au în grijă tezaurul din Turnul cu Ceas (să adăugăm şi sala de arme din exteriorul turnului), deşi toate aceste date, comparabile cu statutul oricărui muzeu de rang naţional, i-ar îndreptăţi să fie priviţi cu mai mult respect şi onoraţi cum se cuvine. Nu se întâmplă aşa, pentru că, la noi, oriunde te-ai afla (excepţiile întăresc regula), cultura e tratată ca biata Cenuşăreasă. Un adevăr banal, privit ca o fatalitate. În altă ordine de idei, o remarcă preluată de la o muzeografă: investitorii veniţi în cetatea Sighişoarei – salutări binemeritate! – nu vor decât să câştige rapid banii investiţi, ignorând tradiţiile săseşti, inclusiv, în materie de gastronomie. Aşa se face că în toate localurile pizza e mâncarea locală, nu preparatele culinare care făceau faimă cetăţii săseşti acum vreo jumătate de veac, nu mai mult, probabil, considerate de noii patroni… retrograde. Ca să nu mai detaliem şi un alt fapt penibil: „festivalul” multietnic se metamorfozează în bâlci. Numai corturile nomade lipsesc. Iar post-festum, mizerie cu carul.
l Te-ai aştepta ca într-un oraş cu vreo 30.000 de suflete (vorbim numai de urbea propriu-zisă, nu şi de suburbiile rurale alipite ca să se numească municipiu), în cele doar două instituţii publice de cultură (casă de cultură şi bibliotecă) să fie ceva mişcare. Către un spectacol de calitate, măcar o dată-n lună, către cititorii de carte, ceva care să-l scoată pe târgoveţ din faţa televizorului, cu „surprize, surprize”, telenovele şi alte făcături jenant-groteşti numite show-uri. Nu ne gândim la fervori culturale în Paşcani – de acest oraş vorbim acum -, am fi utopici. Ce ni se arată ochiului privind Casa de cultură – municipală, desigur -, pe frontispiciul căreia e numele lui Mihail Sadoveanu, personalitate-simbol pentru păşcăneanul cu orgolii localiste? În dreapta imobilului cu arhitectură proletcultistă, mai precis, în interiorul său, o crâşmă şi un magazin „mixt”, în stânga hardughiei, o berărie, ca să nu-i zicem tot crâşmă, la demisol, nişte birouri pentru lucrări cadastrale, la etaj, unde, cândva, era o bibliotecă cu destui cititori, pe care şi noi am slujit-o o vreme, firma „Avon” şi – scrie pe o uşă închisă – un post de radio (defunct?). În holul de la parter mişună ceva lume. Gândim: vreun spectacol. Aş, e un târg al locurilor de muncă. Sala mare e închisă. Clubul, în beznă. Din an în Paşte, la Paşcani poposeşte câte o trupă de teatru şi, probabil, mai frecvent, câte o şuşanea. De pe soclul amplasat la câţiva paşi de aşezământ, Sadoveanu, în bronz, priveşte mâhnit în altă parte. Sigur, ar contesta folosirea numelui său pe un aşa imobil acultural. N-are cum să ştie că idolul „cultural” al aşezării natale a ajuns, aproape exclusiv, o sticlă. Pe care fug, bezmetic, nesfârşite imagini de nimic.
…Pe o stradă din Iaşi, o secvenţă, ca să zic aşa, văzută şi auzită în direct, ne dă aceeaşi nelinişte, poate, mai adâncă decât indiferenţa autorităţilor politico-administrative faţă de cultură: o mamă îşi târâie puştiul de mână, parcă ar fi o marfă. Puştiul, cu ghiozdan, să tot fie prin clasa a doua-a treia primară. Îi zice mamei că doamna învăţătoare le-a spus, în clasă, că trebuie să cumpere cărţile cutare şi cutare. Tânăra posesoare de copil îi răspunde ferm, cu mânie chiar: „Te omor, dacă îţi cumperi cărţi! Auzi? Te omor!” Voiam să ies din perplexitate, cum mergeam în urma acelui cuplu – mamă şi copil -, întrebând-o: „Dar ce rău i-ar putea provoca copilului dumitale poveştile lui Creangă, poeziile lui Alecsandri şi Coşbuc?” Am renunţat. Ca la orice idee himerică. O întrebare, însă, tot stăruie: La ce ne mai putem aştepta de la asemenea oameni (totuşi, bipede vorbitoare şi alfabetizate), care va să zică, din popor, care nu numai că nu dau doi bani pe carte, dar o consideră – horribile dictu – şi un pericol pentru copii lor? Frisonantă interogaţie.
Vasile IANCU
Probabil ca le va ajunge internetul! N-o sa avem incotro.Traim deja in viitor! Nu e timp de citit…si acumulat atit de repede. Cei de moda veche vor plati tributul de a suporta consecintele. Sa cobori de pe interenet presa si cartile gratuite, biblioteci netiparite…etc.etc
daniela
Interviurile „României literare” Arhimandritul Mina Dobzeu:”Balaurul Roşu de la Răsărit a venit” – de Vasile IANCU
Eruditul eseist Nicolae Steinhardt, care avea să devină părintele Nicolae Delarohia, istoriseşte cu farmec indicibil – dramatismul situaţiei parcă e în plan secund – cum s-a creştinat „ovreiul” în închisoarea politică de la Jilava, cine l-a botezat întru credinţa ortodoxă. Aplecarea cărturarului de religie mozaică spre creştinismul ortodox, înţelegem din paginile mărturisitoare ale Jurnalului fericirii, mai apropiat spiritului său decât alte confesiuni creştine, a fost un proces complex, de lungă durată, primele semne ale convertirii făcându-se simţite încă din copilărie şi, mai accentuat, din adolescenţă, când păşea, adesea, alături de părinţi, pragul multor lăcaşe de cult ortodox. („Mai erau – ţin bine minte – şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind făgăduindu-ţi pacea”.) Chiar dacă „lecţiile de catehizare” le-a primit în detenţie, printre deţinuţi de cele mai diverse convingeri, orientări ideologice/politice şi profesii: preoţi ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici, universitari, scriitori, ziarişti, ofiţeri superiori, liberali, ţărănişti, social-democraţi, legionari… Doar dictatura bolşevică nu alegea: „duşmani ai poporului” erau peste tot, iar principiul leninist-stalinist „care pe care” era aplicat neabătut.
Cum a fost săvârşită taina Botezului, într-o zi de 15 martie a anului 1960 (vom vedea, 15 martie devenind pentru încreştinatul Nicolae o zi de referinţă, până la moarte), ne arată autorul însuşi în Jurnal, scris „apres coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii”. De unde creion şi hârtie într-o temniţă comunistă? Iată, mai întâi, preparativele: „Călugărul meu e basarabean. E un om tânăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desfiinţării schitului unde vieţuise. Abia apuc – bate fierul cât e cald – să-i spun că sunt ovrei şi că doresc să mă botez, că se şi arată de acord. E blajin, cu gesturi domoale, şi tăcut. ş…ţ Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai câteva lecţii de catehizare şi le facem şezând pe maginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte. Suntem, fireşte, amândoi în uniformă de puşcăriaş…”
Pe călugărul Mina, părintele arhimandrit Mina Dobzeu, de la Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, l-am cunoscut printr-o norocoasă întâmplare (dar cine poate să ştie dacă, într-adevăr, a fost doar o întâmplare?) în toamna anului 1992. Atunci, fosta Episcopie a Huşilor, desfiinţată de regimul comunist, nu revenise încă la statutul de odinioară. (Evenimentul s-a produs în anul 1996.) De curând, am revenit şi l-am revăzut pe părintele Mina, mult sleit, cu vederea aproape sfârşită. Anii grei de temniţă, tortura psihică a Securităţi exercitată constant până în ziua de 22 decembrie 1989 îşi spun cuvântul. Mintea, însă, memoria, simţul umorului, dacă vă vine să credeţi, sunt vii, cuceritoare. Evlaviosul călugăr, din 1996, consilier cultural şi misionar al Episcopiei Huşilor este, şi la 86 de ani, trecut prin malaxorul unui regim criminal, un interlocutor cuceritor. Explicaţia? Ne-o spune chiar părintele călugăr, cu vorbele din popor, considerate emblematice: „Mare-i Dumnezeu!”
Să ascultăm povestitorul mărturisitor şi să aşternem rândurile cuvenite.
– Sigur am citit şi eu Jurnalul fericirii de Părintele Nicolae. Minunate pagini, luminată minte, frumos caracter! Faptele s-au petrecut întocmai cum le istoriseşte. Neîndoios, cu talentul său încântător. Eram în celulă trei preoţi. L-am întrebat încă o dată în ce rit creştin vrea să fie botezat. Ne-a răspuns fără şovăire: ortodox. Se vedea limpede că opţiunea era demult consolidată. Mă alesese pe mine. Cei doi preoţi greco-catolici au asistat la botez. Alături de noi, martori ai tainei, au mai fost doi preoţi catolici şi chiar un protestant (ca botezul să aibă – după dorinţa lui Steinhardt – un caracter ecumenic), precum şi domnul Paleologu. Eu am ales momentul: la întoarcerea „de la aer”, când paznicii noştri – caraliii, cum le zicea scriitorul – erau mai ocupaţi şi se producea mai multă agitaţie. Ceremonialul trebuia repede îndeplinit. Naş a fost ales un profesor şi avocat, bun cunoscător de greacă şi latină. (E vorba, scrie Nicolae Steinhardt, de fostul director de cabinet al lui Mihai/Ică Antonescu, Emanuel Vidraşcu – n.n.) Doi deţinuţi au trecut în dreptul vizetei s-o astupe, eu am rostit cele de cuviinţă, după rânduială – „Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae în numele Tatălui – Amin, şi al Fiului, Amin, şi al Sfântului Duh, Amin” -, el şi-a făcut semnul crucii, i-am turnat pe cap şi pe umeri apă dintr-o căniţă, apoi s-a spovedit, a spus crezul şi fiecare a trecut pe patul lui.
– Cum l-aţi cunoscut pe Nicolae Steinhardt, în ce împrejurare?
– Fireşte, în închisoare, la Jilava. Era pe la sfârşitul lunii februarie 1960, când deja avusese loc procesul meu la Tribunalul Militar Bucureşti şi mă alesesem cu o condamnare de şapte ani. Încă nu mi se comunicase sentinţa. Fusesem transferat din celulele Securităţii de pe Uranus la puşcăria din Jilava. Mai fusesem aici, în 1949. O să vă povestesc mai încolo. Efectivul de deţinuţi creştea de la zi la zi. Toate paturile erau ocupate. Eu însă mă aflam la etaj, paturile fiind suprapuse. În plină noapte, între deţinuţi observ pe unul că rămăsese fără pat. Îi fac semn. Şi-i zic: Urcaţi-vă aici, la mine. Persoana, necunoscută, s-a bucurat că cineva îi dă atenţie şi că este primit să-şi culce trupul pentru oleacă de odihnă. Mi-a mulţumit şoptit: Mii de mulţumiri, cu multă afecţiune, zice dumnealui. După ce ne-am cunoscut mai bine s-a creat între noi o bună prietenie. Era Nicolae Steinhardt, un om tare respectuos, cu bune maniere şi cărturar de soi. Făcea parte din grupul de scriitori condamnaţi, între care erau Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, Dinu Pillat şi alţii. Numai el era evreu. Şi, deşi în celulele prin care m-am perindat erau preoţi de diverse confesiuni, predicatori evanghelişti, unitarieni etc., de niciunul nu s-a ataşat aşa de mult. De aceea, când mi-a spus că el, „ovreiul”, cum îşi spunea foarte firesc, cu o oarecare undă de umor, parcă, ar dori tare mult ca eu să-i fac botezul întru ortodoxie, m-am bucurat nespus.
– Dar dumneavoastră, părinte, cum aţi ajuns în puşcăriile comuniste, ce „crime” aţi săvârşit?
– După ce am terminat şapte clase în satul meu de dincolo de Prut, la Grozeşti de Basarabia – pentru că este o şezare Grozeşti şi dincoace de Prut, faţă în faţă, cum s-ar spune -, am intrat ca frate în Mănăstirea Vărzăreşti, apoi, la scurt timp, la Mănăstirea Hâncu. La treisprezece ani…
– Mă scuzaţi că vă întrerup povestea, dar eraţi încă un copil… La vârsta aceea eraţi deja cucerit de viaţa monahală?
– Da. Pe la şase ani învăţasem să citesc, desigur, cu poticneli, pe un Acatist al Sfântului Pantelimon, în limba chirilică. Tata, auzindu-mă cum mă străduiam să desluşesc textul, îi zice mamei: Să ştii că pe băiatul ista călugăr îl facem. Gură aurită! Vreau să vă mai spun că în familia noastră, pe atunci, erau patru monahi, cu care familia ţinea mereu legături duhovniceşti. Mergeam cu părinţii la mănăstiri destul de frecvent, nelipsit de la sărbătorile mari. În anul 1938 sunt trimis la Mănăstirea Căldăruşani, vreme de doi ani, să învăţ sculptura bisericească. O învăţ bine. Am lăsat multe miniaturi religioase pe unde am trecut. Când vin, în 1940, Basarabia era pustiită de ocupaţia sovietică. După recâştigarea pământului românesc, lupt pe front până în Ungaria. Terminarea războiului mă găseşte dincoace de Prut şi, cum se ştie sau cum nu se prea ştie, în Basarabia imperiul răului a distrus sute de biserici şi mănăstiri, a deportat în Siberia şi-n Kazahstan o groază de preoţi şi călugări. Urmez şcoala de cântăreţi bisericeşti la Constanţa, Seminarul Teologic la Mănăstirea Neamţului şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care am întrerupt-o nu din voia mea. O să vedeţi. În anul 1946 sunt tuns în monahism la Schitul Brădiceşti, din Episcopia Huşilor, hirotonit ierodiacon în 1948. An în care sunt arestat pentru că am protestat împotriva scoaterii religiei din şcoală. Venise reforma bolşevică peste noi. Într-un protest scris de mână în mai multe exemplare şi afişat în locuri publice, în şcoli, în prăvălii, chemam credincioşii să se opună măsurilor diavoleşti luate împotriva Bisericii. Sunt arestat. Fac aproape un an de puşcărie. De aceea, vă ziceam că ştiam Jilava. În 1955 primesc Sfânta Taină a preoţiei şi slujesc la Mănăstirea Nicula, Arhiepiscopia Clujului. Vine altă pacoste: Decretul 410 din 1959, care prevedea desfiinţarea multor mănăstiri şi reducerea personalului monahal. Redactez un protest în mai multe exemplare şi-l trimit în toată ţara, cu rugămintea ca omul care intră în posesia protestului să-l multiplice. Fireşte că a ajuns şi-n mâinile Securităţii. S-a dat dispoziţie să fiu exmatriculat din facultate, eram în anul al doilea, să fiu scos din monahism şi a urmat condamnarea: şapte ani.
– Cu ştiuta acuzare: „uneltire împotriva ordinei statului”.
– Desigur. Să vă spun o nostimadă, chiar dacă a avut loc în plin proces al „duşmanilor poporului”, între care mă aflam. Mi s-a dat şi mie cuvântul, aşa, formal, cum era în justiţia comunistă. Am pornit de la fapte istorice, scrise în Biblie, şi am spus că suntem ca-n vremea romanilor care veniseră să dărâme cetatea Ierusalimului şi singura salvare era ca supravieţuitorii să părăsească cetatea şi să spună lumii întregi întreaga lor tragedie, dar să nu dispere, pentru că cetatea va fi reîntemeiată cu voia lui Dumnezeu. Am fost întrerupt, iar procurorul a interpretat în felul lui şi m-a acuzat că eu i-aş îndemna pe oameni să fugă din sate şi oraşe şi să facă rezistenţă în munţi. Apă la moară mi-a dat martorul acuzării, un prieten al meu, care a repetat ce ziceam eu deseori: Acuzatul a afirmat nu o dată că balaurul roşu vine de la răsărit şi mare distrugere va face poporului român. Judecătorul l-a oprit: Gata, tu să taci! Am trecut prin temniţele de la Jilava, Gherla, aici, l-am întâlnit pe filosoful Noica, altă fericită întâlnire, am trecut prin lagărele de muncă forţată, de fapt, de exterminare, de la Stoeneşti, Salcea, Strâmba, Periprava. Pe oriunde am fost, îmi făceam lucrul meu de misionar creştin ortodox.
– Cum anume, părinte, se putea face această misiune în condiţii de puşcărie?
– Vă dau un exemplu. Eram la Gherla, în 1963. Într-o noapte, am fost mutat, nu ştiam niciodată de ce, într-o celulă în care erau numai ofiţeri superiori care luptaseră pe frontul de Răsărit. Unii erau condamnaţi la moarte, alţii, la puşcărie pe viaţă. Le-am spus: Eu sunt preot. Au primit cu mare bucurie vestea. Şi mi-au cerut să-i asist la spovedanie, să-i împărtăşesc, să-mi fac datoria de preot creştin. Ştiam de multă vreme, pe de rost, cum vă spuneam, multe rugăciuni, acatiste, laude către Domnul şi am oficiat serviciul religios cum se cuvine. A fost multă uşurare în sufletele bieţilor ofiţeri. Am văzut şi simţit asta. Deseori, mă ataşam grupurilor de tineri, elevi de liceu, studenţi, cărora le vorbeam despre învăţăturile Scripturii. Într-o zi, expuneam un subiect mai dificil: cum este văzută ierarhia valorilor în epistolele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Noica asculta deoparte. A rămas surprins că un simplu preot poate să le vorbească tinerilor despre ierarhia valorilor, în primul rând, a celor spirituale, morale. După amnistia din 1964, confruntarea mea cu regimul comunist nu s-a încheiat. Slujeam ca stareţ la Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi din 1978. În anul 1988, adresez şapte scrisori direct lui Nicolae Ceauşescu în care arătam că morala poporului român e în decădere datorită ateismului promovat de ideologia comunistă. În loc de răspuns sunt arestat şi ţinut în anchete vreme de opt luni.
– În toate aceste confruntări cu regimul comunist, când tacite, când deschise, anchetatorii securişti au încercat să vă racoleze ca turnător? Era în practica lor curentă să vă împingă către trădarea/vânzarea aproapelui…
– Cum să nu? Un securist de aici din Huşi, desemnat să se ocupe special de mine, de mănăstire se ocupau şi alţii, mă teroriza cu propunerea asta mârşavă, de a fi informatorul Securităţii. Avea, probabil, o sarcină expresă pe care nu reuşea s-o îndeplinească. I-am zis, la ultima noastră întrevedere: Uite ce e! Devin informatorul vostru, cu leafa pe care o ai tu, iar tu vii în locul meu şi ai grijă de mănăstire. Să mă înghită de furie, nu alta. A văzut clar că n-are cu cine coopera. Ştiţi cum a sfârşit? Zdrobit într-un accident de maşină pe şoseaua Huşi-Vaslui. Poate a fost o lecţie, tragică, e drept, şi pentru alţii.
– Ce întâlniri aţi mai avut cu Nicolae Steinhardt, cu părintele Nicolae, după memorabilul botez de la Jilava?
– La puţină vreme după acel episod, descris în Jurnalul fericirii…
– Iertare, părinte, în Jurnal se fac de şapte-opt ori referiri la dumneavoastră, în pagini diferite, ultima priveşte un episod care are ceva miraculos în desfăşurarea lui. Să vă citesc pe scurt fragmentul: „Părintele Mina mi-a spus şi repetat numele preotului la care urmează să mă prezint dacă ies din închisoare. Numele acestui preot, în ziua eliberării, îl uitasem. ş…ţ Mariana V. îmi propune să mă recomande preotului de la Schitul Darvari, duhovnicul ei. ş…ţ Cum îl cheamă? George Teodorescu, zice Mariana. Îmi aduc aminte că acesta era numele pe care mi-l dăduse părintele Mina”. De Ziua Crucii, 14 septembrie, preotul Teodorescu de la Darvari îl va împărtăşi pe Nicolae Steinhardt.
– Aşa au curs faptele, cu adevărat. Vreau să precizez că foarte curând după botezul de la Jilava, ne-am despărţit. Ne-am reîntâlnit în 1964, anul amnistiei, la penitenciarul Gherla. Când eram călugăr la Mănăstirea din Huşi, Nicolae Steinhardt mi-a făcut o vizită. Ar fi dorit să rămână aici. Cu toate stăruinţele mele, n-am găsit înţelegere din partea chiriarhului. Să nu vorbesc cu păcat, s-au făcut mari presiuni asupra lui din partea Securităţii să nu-l primească. Era urmărit pas cu pas. L-am îndemnat şi îndrumat să meargă la I. P. S. Teofil, arhiepiscopul Clujului, şi la P. S. Iustinian Chira Maramureşanul. Astfel, a fost primit, şi la recomandarea mea, la Mănăstirea Rohia, unde şi-a găsit liniştea şi rostul de cărturar şi scriitor, ocupându-se de biblioteca lăcaşului. Mare ocrotire a avut din partea episcopului Iustinian Mureşeanul. Legătura cea mai strânsă, ştiu asta, a avut-o, de acolo, în lumea scriitorilor, cu poetul Ioan Alexandru. Eu am fost în câteva rânduri la Rohia. Şi înainte, şi după călugărirea de facto. Este grăitor şi faptul că în fiecare an, pe 15 martie, primeam de la Nicolae Steinhardt, pe urmă, părintele Nicolae, o carte poştală, un mesaj de suflet. Ultima noastră întâlnire cu dumnealui nu se poate uita: a fost în penultima zi a suferinţelor sale pe acest pământ, la sfârşit de martie 1989. L-am vizitat la spitalul din Baia Mare. Cu o zi înainte, ne întâlniserăm, cu el şi prietenii dumnealui, între ei şi părintele scriitor Bartolomeu Anania, la o gazdă, unde trăsese el. Parcă, la domnul Bulat, coleg de puşcărie. Pe mine mă găzduiseră în altă parte. Se simţea, atunci, mai bine. Venise de la Rohia cu o maşină a unui prieten. Eu îmi luasem bilet de tren pentru Bucureşti, urmând ca şi părintele Nicolae să vină în Capitală cu o maşină. Dar suferinţele trupului său erau mari, aşa că a fost internat la spitalul băimărean. Primesc, la gazdă, telefon, să-l văd numaidecât. Din confirmarea-spovedanie ţin minte şi aceste cuvinte ale dumnealui: „Dragă părinte, gândul meu îmi spune că Dumnezeu nu m-a iertat de păcatele ce le-am săvârşit în tinereţe, în viaţă. Şi merg să mă înfăţişez Dreptului Judecător şi voi fi osândit aspru pentru toate nelegiuirile mele”. Am căutat să-l liniştesc şi, totodată, să-l conving că aceste gânduri de disperare sunt şoapta diavolului şi i-am zis: Dumnezeu te-a iertat atunci când ţi-ai mărturisit păcatele şi ai primit botezul, căci prin botez se spală păcatul originar şi ai luat hotărârea să te îndrepţi şi te-ai îndreptat. Intrat în monahism, ai făcut un act de pocăinţă. De ce mai pui la îndoială că bunul Dumnezeu nu te-a iertat? Nu mai asculta şoapta satanei. Căci Ťcei ce se tem de Domnul se aseamănă muntelui celui sfânt şi nu se tem nicidecum de bântuielile lui Veliarť”. La Rohia am mai fost şi la pomenirea de 40 de zile, unde l-am reîntâlnit pe domnul Alexandru Paleologu.
…În chilie, pe masă, prin colţuri, cărţi şi broşuri, între ele, şi câteva din cele vreo douăsprezece lucrări de reflecţii duhovniceşti, de practică isihastă scrise de Arhimandritul Mina Dobzeu şi tipărite pe cheltuiala sa, în care axa ordonatoare e iubirea pentru toţi credincioşii. Dar şi avertismentul luptătorului în sutană pentru adevăr şi curăţenie sufletească e prezent oriunde: „Neghina va fi aruncată în foc. Nu prin egalitatea falsă, pe care o aducea comunismul ateu, nici prin falsa lucrare Era Nouă vine fericirea omenirii pe pământ, ci prin cetatea cea mare…” (De la Nero la Stalin şi New Age, Editura Axa, Botoşani, 2005).
Cât priveşte destinul Basarabiei natale, de care vrea neapărat să-mi reamintească, părintele Mina Dobzeu are o viziune destul de optimistă. Despre această viziune şi despre alte visări ce-i invadează fiinţa, în zilele şi nopţile lungi de vieţuire în chilie, poate, altădată.
Vasile IANCU
ROMANIA LITERARA NR. 3, .2008
CU APROBAREA TELEFONICA A AUTORULUI