bianca marcovici
(c)
inspiraţia
niciodata nu mă pregătesc pentru tine
spontan îţi redau cum sunt cum
uneori nu vreau să fiu,
capăt forma ta nemăsurată
închid ochii şi-ţi scriu –
pianul meu sună la unison, clapele
urmăresc literele latine,
cele ebraice se sting,
capăt forma ta cînd mă cuprinzi
e normal să-mi repet mereu
inspiraţia mea
curge din izvorul nostru comun
fidelitate intransigenă
iluzie renăscută din scrum
bianca marcovici
Cum am devenit profesoara
De mic copil, atunci cind eram intrebata „ce e mama?”, raspundeam cu mare mindrie (da, pe atunci era o mindrie) „mama e profesoara de romana la liceu!”. Aceste cuvinte imi inspirau un fel de emotie si respect, ca si cum ai intra intr-o catedrala. Produceau in mine un ecou adinc, o reverberatie pe care cu greu reuseam s-o opresc.
Ma alaturam mamei, uneori, la „Liceul Electronica”, pentru care ani de zile lua autobuzul din statia de la Casa de Cultura Mihai Eminescu si calatorea vreo trei sferturi de ora, pina la liceul industrial, de periferie, la care preda. (Fusese o perioada in care daduse concurs la Facultatea de Litere pentru un post de lector, dar foarte repede i s-a dat a intelege ca, evreica fiind, nu mai era loc pentru inca un evreu acolo, ca si-asa erau prea multi… Prin urmare, ramasese sa predea la Liceul Industrial). Orarul mamei era invariabil. In fiecare dimineata se scula pe la ora patru, ca sa scrie doua ore macar la cartile la care lucra. Apoi se pregatea de scoala, si pe la sapte fara un sfert iesea de acasa. Pe viscol, pe ploaie, pe soare, n’importe. Cu inima larga si generoasa, catre elevii pe care-i iubea asa cum ne iubea pe noi, mica ei familie.
Cind venea acasa, casa se umplea cu povesti despre Ei – elevii. Era un liceu imens, dotat cu multe camine, pentru ca multi copii erau veniti de la tara, si prin urmare erau interni. Nu aveau nici de unele: nici haine groase pentru iarna, nici medicamente, nici nimic. Dar, dupa cum spunea mama, erau „copii buni, copii dotati”, pe care ea ii iubea, si pentru care isi dadea tot sufletul. Era prin anii ’70, si mama, ocrotitoare, ii ingrijea… Le ingrijea nu numai sufletul, predindu-le lectii pentru care aducea de acasa placile de muzica simfonica pe care le ascultam in serile insingurate, la caldura sobei (locuiam in Bulevardul Dacia, si inca mai aveam gaz pe vremea aceea), ci si trupul lor firav de copii ai nimanui, departe de parinti si de o familie iubitoare. Le aducea pastile de aspirina si piramidon cind erau raciti sau aveau dureri de cap si n-aveau din ce sa-si cumpere un medicament… Le aducea pulovere pe care eu nu le mai purtam, si orice haine care se mai gaseau prin casa, ca sa se incalzeasca… Le aducea pixuri, creioane…
Imi povestea cine sint, cind venea cu geanta plina de teze sau extemporale. Ii cunosteam deja pe cei mai buni, si parca vad si acum tezele scrise marunt, cu cerneala albastra, la „Riga Crypto si Lapona Enigel” de Ion Barbu, la care unul dintre elevii cei buni desenase o ilustratie tare nostima in coltul de sus al paginii… Bine-nteles ca ii scriau dupa ce terminasera de mult liceul si isi intemeiasera familii, fapt care o misca intotdeauna.
De atunci am inteles farmecul vag desuet care se ascunde in spatele acestei meserii care nu este o meserie ci un drum in viata, un destin asumat, un joc de-a destinele, in care, iata, am intrat si eu.
Raluca Brancomir TACCIU
(c)
în fiecare secundă mintea mea te cere. // în fiecare minut în fiecare secundă degetele mele vor atingerea cuvântului albastru// nu cer acelaşi lucru şi nu sper să-mi crească aripi //de inorog peste noapte să nu mă ucizi în cuvânt/ pentru că el mă conţine ca un sâmbure ce-l poţi fărâma între dinţi!/ Bianca Marcovici |
colaj cu Bianca
el a cerut ce a cerut şi celălalt
fără să ştie ce a cerut
l-am întrebat dacă e gustos
că nu era politicos
şi el a zâmbit
şi celălalt a zâmbit
mi-a spus că-l cheamă plăcere
cu plăcere, am strigat şi eu cu nerăbdare
fără să ştiu ce gust are..
***
nu te plac
nu mă placi
stăm pe o bancă degeaba
şi gândim la altă bancă
tu cu el
eu fără el
avem preferinţe opuse
ne întâlnim convergent
nici nu ne privim
avem acelaşi număr la casă
acelaşi etaj cu balustrada roasă
dar când visam
dormim pe alte perne.
AG
***
INTR-O ZI AM SA UIT CUM MA CHEAMA
CUM TE CHEAMA
UNDE SUNT
SI DE CE
N-O SA-MI AMINTESC UNDE MI-E CEASUL DIN PERETE
LA NORD …LA SUD SAU VICEVERSA
O SA SCRIU NUMAI CU LITERE MARI
ADICA AM SA TZIP LA MINE
SI-O SA-MI INCHIPUI LAPTOPUL UN PIAN
CARE A SURZIT.
INTR-O ZI FOAIA ALBA
VA FI NEAGRA
LA FEL CA O PIATRA DE MARMURA
INTR-UN CIMITIR
FARA NUME
LEVANA
zodiacul în structura liricii cerebrale
Liviu PENDEFUNDA
Cel ce nu s’a rătăcit încă
înseamnă că nici nu a plecat pe drum.
Studiul risipeste ignoranta si conduce spiritual
la cunoasterea tuturor lucrurilor .
Prin zoe si diakos, adică viată si roată în limba greacă, definesc în Europa civilizatiilor mediteraneene o lume caldeeană, miscarea perpetuă ca într’un cerc a constelatiilor cere ? ti în decursul anului. Roata vie ? ii e simbolul calitativ al trecerii noastre în timp. Constela ? iile, a ? a cum magul ne avertiza într’o prelegere anterioară, influen ? ează existen ? a noastră. Galaxiile înse ? i sunt spirale în spa ? iul prin care noi ne inserăm pentru a prinde un bra ? galactic, o stea hărăzită ? i plină de divin, o divinatie sau o imprecatie în viata terestră a sufletului.
Cu toate că în ultimile secole crestinismul are grijă să îndepărteze orice consideratie priviind constienta sufletului uman ca posesiune materială de trecere în nemurire activă, asocierea cu cei doisprezece apostoli, el introduce în centrul ro ? ii figura lui Cristos, înlocuind tradi ? ia astrologică cu un concept teologic. Astrologii recunosc în zodiac un element masculin spiritual ? i unul feminin material, iar personajul central ? ine în mînă soarele ? i luna. Luminatorii spatiului crestin depăseste pe cei ai timpului, amintind de sublimele interpretări temporale ale înscrisurilor din continentul Mu, ale Atlantidei, incase, mayase, uigure, egiptene preluate si de gnosticismul relevat în diverse ipostaze mai apropiate istoriei recente. Spiritismul prezent în diferite tări sau spiritualismul asa numit în America de Nord si părti din Europa înlocuiesc deficientele doctrinelor crestine nu numai afirmînd că sufletul este o entitate a constientei dar si faptul că divinul se manifestă prin comunicare inteligentă prin arcul reflex noetic si după separarea sa de trup la fel ca în timpul vietii pămîntene. Ceea ce nu pare chiar o antiteză fată de doctrinele teologice. Ceea ce întăreste gîndirea stiintifică că acest sine interior este o constientă mistică ce serveste mintea si illuminează inteligenta în sens subliminal, subconstient, dacă vreti. Frătiile crestine, multiple în esentă, au această întelegere mistică si dezvoltă hermeneutica functională a vietilor noastre. Dialectica legăturii dintre Dumnezeu si om are o înaltă semnificatie din acest punct de vedere. Conexiunea eului cu divinul constituie conditia de bază a expresiei gîndirii noastre asociată cuvintelor, asa cum le auzim si concepem noi, lumini ghidate în mod propriu de bărbatii si femeile lumii.
Păstrez în suflet nemurirea
Si simt luminile din jur
Cuvinte iscodite să răsară
Dintr’un neant atît de pur
Ce’mi eludează stirea.
De unde vin cuvinte
Din care amalgam de raze
Din care sunet de vioară
Cînd în adînc de cer si oaze
Nu mi le-aduc aminte ?
Sunt sanse să nu stiu:
Sunt mag?, sunt un aed?
E dimineată sau e seară
Simt o gîndire ce n’o cred
Sunt dincolo si totusi viu.
Legat în taină si-antiteză
Mă zbat izvor de’ntelepciune
Ce trece iarnă ca si vară
Si scriu în dor si în minune
Micul fragment de cateheză.
Poet de sunt, e doar menirea
Primită într’un loc ascuns
Si care fără mine e hoinară.
Scriu despre rîs si despre plîns.
Păstrez în suflet nemurirea.
Si atunci artistul, magul cuvintelor, aedul, poetul zilelor noastre, defineste o privire deasupra materiei, în spiritul tainic al exprimării. Experienta liricii are un aspect divin mai important decît compehensiunea intelectuală obisnuită a doctrinelor. Ea comunică materializarea ideilor mistice. Poetul nu e numai un versificator, ideile lui vin din lumina sinelui interior ca o personalitate secundară, divină, atotputernică în întelepciune si nemuritoare. Sinele este o voce, o inspiratie numită de religie constientă si care în rosicrucianism este mistică pură. Poemele de care m’am sprijinit efectiv pentru a’mi demonstra gîndirea surprind adeseori fata întunecată a însingurării, uneori încărcătura sa de angoasă si derută, elementele cosmice si cele lumesti solidarizîndu-se într’o retea metaforică a cîmpului semantic. Pentru a reveni, acestea sunt reperele atitudinii contemplative ce delimitează configuratia specifică a imaginarului poetic. Totul ia forma călătoriei rătăcitoare a pelerinajului spre o tintă îndepărtată, nebuloasă, al cărui sens este aparent uitat, precum Cuvîntul pierdut. Incertitudinea, dezorientarea, uneori resemnarea se îmbină sub influentă astrală cu tentativa de a destrăma izolarea egolatră, de a iesi din sfera pasivitătii ocrotitoare, în întîmpinarea riscului existential.
Cu ochii deschisi, în lumina usurătoare a lămpii,
cu viata mea trecătoare, arzînd ca un filament înrosit,
cu putină, poate, viclenie, cu dragoste, chin si lacrimi,
cu nesomn si sete care se aspreste spre miezul noptii.
Nu mă lăsa să adorm, tine-mă treaz lumină
a zodiei mele. Gemenilor, înfingeti-mi ace în carne,
nervii mei, fiti frînghii întinse pe care se catără,
în munte, un alpinist.
Ei, bine, constient/ inconstient, avem două hemisfere cerebrale, una obiectivă, independentă, masculină, logică, verbală, dominantă, sediu al liberului arbitru si cealaltă subiectivă, dependentă, feminină, fertilă, emotională, nonverbală, stocînd memoria – iată caracterizarea stiintelor moderne pentru a explica suportul sufletului si spiritului, legătura lor cu natura încojurătoare. Dar binaritatea creierului uman nu este pentru mine decît tangentă în întelegerea trecerii dincolo de moarte a ceea ce omul a primit la nastere. Poate că ba-ul si ka-ul egiptean reflectă cel mai bine ceea ce azi se poate demonstra stiintific. Si cu toate acestea, mintea constientă este continută în inconstient. Mentalul pe care’l consdiderăm definitoriu pentru om nu are formă proprie, o personalitate sau sistem de valori subiectiv decît prin intermediul matricei mnemice a inconstientului. În lipsa acestuia si a amintirilor el este gol si tern ca o coală de hîrtie nescrisă. Precum ba anima pe ka, constientul animă inconstientul latent, o simbioză perfectă si benefică reciproc. Ka poate fi privit ca un site web în neant ce se poate deschide si accesa de cîte ori vrem noi dar nu este proprietatea noastră absolută. Poetii au văzut această transfigurare, au simtit trecerea succesivă a influentelor cosmice si lupta dintre materialul genetic al omului cu predestinarea informatiilor.
Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într’o zodie bună;
Plinului pîntec asa îl cînta într’o noapte cu lună,
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într’o zodie bună.
Ea mai vedea cum în sa voi sălta împreună
Cu îndrăzneata fecioară-a pămîntului, brună,
Si’n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung si mere al galopului meu.
Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într’o zodie bună,
Si că’s menit să înving vesnicii si genună
Dar nu stia că pe-atunci că’n mine-o să pună
Suflet prea grav si răsunet prea slab, că adună
Abur de vis si de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung si mere al galopului meu.
Ceea ce nimeni însă nu a exprimat artistic este că Logosul este informatia primordială, iar Duhul Sfînt este cu sigurantă ka. Egiptenii reprezentau reunirea celor două entităti gnoseologice în akh, ca înger nemuritor, strălucind de lumină, după experientele initiatice energetice ale universului. Căci cuvîntul lui Dumnezeu e viu si lucrător si mai ascutit decît orice sabie cu două tăisuri, si pătrunde pînă la despărtirea sufletului si duhului.Spiritul este definit ca duh. Dacă sufletul se regăseste în inconstient determinînd actiunile trupului, în cel de-al doilea arc reflex, iată locul în care ele interactionează cu Dumnezeu. Inconstientul nu intervine literal, rational, nu gîndeste si nu comunică precum constientul. El se manifestă prin metafore, simboluri, imagini, gesturi, este artistul însusi. Comunicarea lui este visul, informatii generate din profunzimea lui. Miturile pe care le-am descris urmează aceleasi reguli, fără să descrie imagini literale a ceea ce vor să comunice redînd mesajul metaforic prin analogii, simboluri, imagini sau gesturi, mesaje al căror înteles trebuie interpretat.
Mii de ani, oamenii au crezut că sufletul desprins de trup se eliberează de personalitate, de identitatea de sine a individului cu toate simpatiile, antipatiile, sperantele, visele, grijile, temerile, suspiciunile, pasiunile, ideile si abilitătile sale si într’un alt trup nu’si mai reiau experientele dobîndite cu dificultate. Nimic mai absurd dacă e să ne gîndim la Swedwnborg, Cayce, Steiner, Daskalos s.a. care împart în astral si mental, psihic si noetic sufletul si spiritul care ne coordonează. Prin intermediul acestora putem privi în lumea de dincolo. Dincolo de timp si spatiu există contopire în Fiintarea Absolută (Dumnezeu), Cel manifestat în Cristos Logosul si Sfîntul Duh. Si atunci, dacă spiritul este nemuritor, cel salvat de Isus este sufletul Si într’adevăr, profetia biblică pentru Ziua Judecătii de apoi se referă la contopirea oamenilor cu elementele fundamentale ale lumii, ceea ce poetul, supus stelelor, universului ce îi defineste destinul relatează în scrierile sale.
Desi poetul spune:
E-atîta liniste si-atîta nemurire
În pietrele ce nu stiu să respire.
De fapt el acceptă existenta imortalitătii, a incorporării luminii într’un regn ce face parte pură din elementele primordiale ale universului, despărtite spre a constitui o zi importantă a genezei. Si astfel predestinarea, imprecatia, influenta zodiacală de care ne aminteste cuvîntul preotilor aflati pe cea de-a saptea treaptă a ziguratelor sunt si azi oglindite în creatia artistului.
Nu stiu cine a spus-o prima oară, dar este o asertiune fascinantă.
Liviu Pendefunda, Maestrul interior, Falii 9, Timpul 2011
Adrian Popescu, Soimul, O milă sălbatică, Cartea Românească, 1983
Nicolae Labis, Biografie
Noul Testament, Epistola către evrei, 4:12
Liviu Pendefunda, Dogma sau libertatea gândirii, Junimea, 2007
Atteshlis Stylianos, The Esoteric Teachings, Nicosia, Herausgeber, 1992
Ziua Domnului va veni ca un hot. În acea zi cerurile vor dispărea cu vuiet, stihiile încinse de foc se vor topi, iar pământul si înfăptuirile lui vor arde. (A doua scrisoare a Sfântului Petru 3:10)
Emil Brumaru, Idilă, Dulapul îndrăgostit, Cartea Românească 1980
PRELUARE DIN CONVORBIRI LITERARE, IASI, 2011
CUIBUL IZOLAT DE PE MUNTELE CARMEL
DACIA LITERARA NR. 4
IOAN HOLBAN
“Să visezi să improvizezi./ Să te ascunzi în cuvinte./ Să le pisezi în piuliţa
de nuci sau prin rîşniţa de cafea./ Să le dai o formă sau să le simţi ca nisipul/
strecurîndu-se printre degete./ Să plîngi după ele drama necomunicării./ Asta
facem toţi: monologăm cu alter ego-ul nostru,/ divulgînd, pînă la ur mă, soarta
lumii/ la nivel de micron,/ microb fără nici o frustrare inamică,/ cum mulţi presupun
steaua mea galbenă/ ca o obsesie a neamului”. Acest poem, una dintre cele cîteva
“arte poetice” prezente în ultima carte a Biancăi Marcovici, Muntele meu,
Carmel, (Israel, 2011), impune un stil propriu de exprimare, înscriindu-se în “platforma”
generaţiei ‘80 care nu mai agreează poemele fardate, ascunse sub rimelul
gros al mijloacelor tradiţionale de expresie lirică. Faţă de pri mele cărţi – Marii
Anonimi (1985), Ochiul Cuvântului (1987), Dincolo de Paradis (1989), Revolta
sמngelui (1992) -, unde simbolistica femi nităţii şi a eroticului era mai activă, în
־ntoarcerea cuvintelor (2001), Puţin blond cu mult farmec (2004), Cireşe amare
sub katiuşe (2006), Impactul virtual (2007), Espresso dublu la Ierusalim (2008)
şi, mai ales, în Muntele meu, Carmel, Bianca Marcovici îşi apropie teme de largă
circulaţie în proza şi poezia noastră din ultimii cincisprezece – douăzeci de ani:
“După Nichita/ a rămas un mormînt alb/ şi-n el a fost îngropat un singur cuvînt,/
poate o literă, poate o silabă./ Doar un glas răscolitor pe un marş funebru/ şi ritmul,
paşii… care se pierd, undeva într-o văgăună/ neumblată, doar o fantă…/ dar
cum v-am spus/ doar un singur cuvînt a fost îngropat: /«PUNCTUL»)” (Lumina
lui _Nichita Stănescu). Nu e vorba atît de punerea în ficţiunea lirică a existenţei
unui prototip, nici de cîntecul romantic al feminităţii căreia i se arată acum oglinzi
înşelătoare unde “te tragi în moarte” sau steaua rece din visul unei adolescente, cît
despre o problematizare a condiţiei umane înseşi, în perspectivă poetică, făcînd,
adică, apel la modalităţile specifice discursului liric unde se esenţializează această
problematică, o des-face la limita poeticului cu epicul (iar autoarea îşi intitulează
prima parte a volumului Poezii מn proză).
Plasîndu-şi fiinţa interioară între oglinzile paralele ale textului şi realului,
Bianca Marcovici se dove deşte a fi consecventă cu ea însăşi pentru că, iată, în
toate cărţile de poezie şi proză pe care le-a publicat, aproape treizeci, scrisul său
se structurează în orizontul unei poetici a căutării sinelui şi a relevării raporturi-
102
Dacia literară, nr. 4, 2011
lor tensionate pe care acesta le stabileşte cu realul; începînd chiar cu poemele debutului
din Marii Anonimi şi continuînd cu textele din ultimele volume, Espresso
dublu la Ierusa lim şi Muntele meu, Carmel, poeta pendulează între viaţă şi literatu
ră, extrăgînd din acest balans baroc un certificat de naştere în du blu exemplar,
atestînd existenţa omului prin viaţa poetului; aproape fiecare text e conceput în
perspectiva unei mereu visate redescoperi ri a sinelui: “Steaua noastră e atît de
rece/ uneori nu-ţi găseşti steaua/ atunci presupui că una din ele îţi aparţine/ te rogi
la ea, îţi închipui că, pînă la urmă, îţi va răspunde./ iar dacă îţi va răspunde/ mai
speri să nu te dezamăgească./ În fapt, noi ne vrem îna poi timpul irosit, nerostit,/
neiubit, cîntecul sirenei,/ să se transforme în clipă finită. Euforia vieţii!/ Un fel de
nemurire ireversibilă. Încîntare, vers!/ Poemele în sine sunt ascunse sub pleoapa
nedeschisă,/ chiromanţia pe dinăuntru, muzica sufletului pervers!/ cli pirea în ritmul
apăsării pe litere,/ rugăciunea inventată pe moment, duetul!/ Merge ceva ca
un metronom/ Moderato… Andante./ Poate e o inimă care pulsează./ Pietrele, fie
ele luminoase…/ se pot trezi. Doar pentru cei aleşi!/ Vioara mea o privesc uneori/
Precum «dulapul» lui Emil Brumaru” (Steaua noastră e מncă atמt de rece). Poeta
se citeşte pe sine, privindu-se în oglinda din faţă (text, cititor, stea, pleoapă nedeschisă,
vioară, suflet, literă), construindu-se şi constituindu-şi astfel un filtru
propriu de percepere a lumii ca re se exprimă în universul fiinţei; aşadar, nu poeta
exprimă lumea, ci aceasta se dezvăluie în corpul şi gestul celei care o locuieşte: e
încă o trăsătură care particularizează felul de a scrie al Biancăi Marcovici, în spaţiul
aşa-zisei poezii “feminine”.
Avînd pe retină viaţa-filmul-textul Sylviei Plath (un simbol al noii poezii,
asumat, ciudat, doar de poetele de astăzi), femeia în faţa oglinzii – Rebela – se
(pre)face în contactul cu realul (text şi realitate), cu viul, cu “vîrtejul” acestuia, în
încercarea de a sparge limitele trăitului spre a găsi adăpostul tex tului: o abia schiţată
dezabuzare pîndeşte din ungherele poemului-compoziţie a existenţei; “Întotdeauna
bărbatul oprit din fumat/ se în toarce să-şi privească chipul în oglindă/ dar
tu erai muza/ care nu erai în stare să dărui cuiva/ ceva/ nici măcar o silabă/ nici
măcar o floare/ te credeai iubită, dar te iubeai…/ colecţionai aplauze sub geam/ şi
farduri ameţitoare/ te cuibăreai pe muntele de minciuni/ uitînd că nu eşti vultur…”
(Ţinta). În ghicitul traiect pe care îl as cunde acest poem se configurează poezia
Biancăi Marcovici de dincolo de paradisul textului şi de dincoace de infernul trăirii
cotidiene; între ele, poemele din Muntele meu, Carmel imaginează un spaţiu
pro tector şi, în aceeaşi măsură, (re)formator: jurul casei, împrejmuirea, cetatea
asediată de oamenii-căpuşă ai infernului: “Miresmele se dato rează/ copacilor din
jurul casei tale/ E un echilibru fin/ Al împreju rimilor/ Precum şi la interior/ Mi-a dispărut
alergia culorii jetonu lui/ sper să-ţi dispară şi ţie alergiile…/ basmul a căpătat
contur/ să fie de lungă durată!/ Cînd intervine plictisul/ Rădăcinile se rup, florile îngălbenesc/
Fructele cad…/ Aşa-i casa pe care tu trebuie s-o îngrijeşti/ Să facă parte
103
Dacia literară, nr. 4, 2011
din suflet/ Noi am trăit calvarul por nirii de la zero, AICI,/ e suficient că noi am fost
părinţii de sacrificiu!” (Rebela); “Încerc să mă feresc/ De oamenii căpuşă/ Dar nu
reuşesc./ Apar, mereu apar!/ Mereu se interpun între/ mine şi fericire/ între mine şi
cei dragi mie,/ mereu sapă şanţuri/ să mă îndepărte ze/ diverse semne secrete/ Akiva,
Akiva!/ Asediindu-mă ca pe o cetate” (Akiva, Akiva!). Nu întâmplător, cele două
poeme deschid volumul recent apărut, prefaţat de Grete Tartler care remarcă, o dată
mai mult, efortul căutării de sine, drumul spre fiinţa lăuntrică, spre “cetatea” acesteia,
fie că e Zidul Plîngerii, “piatra divină”, Coloanele lui Solomon din “Ierusalimul
dorit cu ardoare” (Tonul joacă rolul principal), cuibul izolat de pe Muntele
Carmel, “muntele nostru” (Libertatea de a ne sufoca, Cerul Creatorului, Israelul
tău) sau ca mera albă dintr-un poem precum Compartimentarea sufletului, imaginara
insulă Paradis, “insula noastră”, unde “canibalii nu au ajuns”.
Zidarul din mine care a spoit toa te geamurile din poemul Schimb de cuţite
verbale prin vecini! e poe tul care îşi construieşte preajma, cuibul, cetatea, departe
de aspre le atingeri ale istoriei cu războaiele ei neîntrerupte; adeseori, in sula
Paradis e (re)descoperită în amintirile ieşene cu “lacul adormit Ciric”, vinul roşu
de Tutova, “viu ca lacrima gîndului ultim”, malul Jijiei pe unde umbla “îmbrăcată
ca o zeiţă autentică”, cu nucul “din Elena Doamna” şi “casa mea din nuc” (Şarpele,
Casa de dincolo), la Cenaclul de la Casa Pogor, în “dulapul” sau “diligenta
poştală” ale lui Emil Brumaru: plecaţi מn noi – aceasta e sintagma care defineşte
poate cel mai exact poziţia fiinţei în lume, în preajma casei, cu ne poţii mereu evocaţi,
în cetatea şi insula închipuite sau în mierea aducerilor-aminte. Dincolo de
geamurile spoite de “zidarul din mine”, în camera albă dintr-un compartiment al
sufletului care şi-a găsit ră dăcinile în cuibul de pe Muntele Carmel („Muntele
meu, Carmel, m-a ajutat în explorarea rădăcinilor mele. Am găsit aici mormîntul
buni cii mele… alte rude, cîtă frunză, cîtă iarbă!”), poeta se însoţeşte, ca pentru aşi
apăra cetatea, de cîteva metafore obsedante; dansul “ca o plimbare prin viaţa celuilalt”
dintr-un poem antologic precum Tango, vioara şi flagiolitul, dar şi îngerul
sau acoperişul lui Gaudi din Viclenia, Casa de dincolo, Vrajă, ca un simbol, precum
Sagrada Familia din Barcelona, al (re)construcţiei fiinţei interioare, dincolo
de romanţa sluţită de vreme şi dincoace de aromele copilă riei: “Sunt din nou îndrăgostită/
de ceva nedefinit/ între mărar şi pătrunjel/ ardei şi vinete marinate/
ceva între vişine şi cireşe ne gre/ fără sîmburi!/ Dulceaţă de coacăze şi agude/ ceva
între nuci noi/ de curăţat/ din capacul copilăriei/ şi zarzăre culese de mine,/ ceva
cu sîmburii de caise/ sparţi pe caldarîm/ cu o piatră mare/ Ceva cu picioarele goale/
călcînd pe iarba abia răsărită/ bînd apă dintr-un vas coclit” (Arome).
_otele şi povestirile din partea a doua a volumului Muntele meu, Carmel
trec într-un alt registru esenţele pe care le-au filtrat poemele cărţii; (auto)biografia
din povestiri precum Rebela, Premeditare, După 25 de ani, Aventuri din
copilărie este “poezia dureroasă a lucrurilor”, proiectând existenţa ca pe un ca-
104
Dacia literară, nr. 4, 2011
lendar al suferinţelor şi experienţelor
traumatizante, începînd cu anii copilăriei,
cu “viaţa grea” de atunci şi profesorul
de vioară care moare a doua oară,
definitiv, în memoria personajului-narator,
continuînd cu ancheta la poliţia
secretă, pentru un presupus şi nedovedit
furt de bani, cu “maşina de detectat
minciuni”, vinderea casei din Iaşi şi recuperarea
Mezuzei, a amuletei căminului,
sfîrşind cu atmosfera războiului
din Liban sau chiar din Haifa, lîngă
cuib, din Jurnal de război, 2006: totul
pare a sta împotriva singurei dorinţe,
anume, “să nu mă simt umilită”. Lăuntrul
protector, preajma, cetatea, insu la
Paradis se adună în complexul simbolic
din Magia pietrei, astfel: “Zidul
Plîngerii e o realitate. Mai am şi o piatră
dintr-o scorbură, luată de la Columnele
din Timna, Coloanele lui
Solomon. Pusă la tîmplă sau la urechi,
e ca o scoică, fără să auzi însă vuietul
mării. Simţi energia, simţi istoria de
milioane de ani, e o piatră de ba zalt,
parcă încrustată, simţi ceva echivalent
cu redarea lucrului pe care îl doreai, ca
ultimul lucru pe care voiai să-l posezi”.
Toată poezia lui Shaul Carmel
e o continuă căutare a Ţării Promise şi
a Templului pierdut; toată literatura
Biancăi Marcovici e o la fel de neîncheiată,
pasionată explorare a rădăcinilor,
din Dorohoi şi Iaşi, apoi, din Haifa,
pe Muntele Carmel: “Şi, pentru că totul
trebuia/ Să aibă un nume, hologramă
reală, abis,/ chiar dacă verdele a fost
atins/ de teroriştii fo cului,/ Tărîmul are
un nume:/ Muntele meu, Carmel“.
105
Dacia literară, nr. 4, 2011
EVENIMENTUL, 6, -16 IUNIE
DIALOG ÎNTRE COLEGI DE SERVICIU SI DE SCRIS!
By Bianca MARCOVICI & Eduard MATTES
Bianca MARCOVICI: Draga Edi Mattes, cum te descurci cu pasiunile, hobby-urile tale multiple, în afara serviciului, în ce constau ele si cum sunt echilibrate de meseria ta de arhitect la „Socetatea de Electricitate” din Haifa, unde lucram împreuna ca vechi colegi?
Eduard MATTES: Hobby-urile mele nu sunt echilibrate de activitatea mea de arhitect! Ele sunt sarea si piperul din viata mea! Ce sa-i faci? A fi arhitect la Societatea de Electricitate nu este exact visul meu cu care-am început sa învat arhitectura si nici cel cu care mi-am terminat studiile la Bucuresti! Visam poate sa lucrez la niste proiecte de referinta ale lumii moderne! Dar, ca în orice vis, în marea majoritate a cazurilor, familia si digestia sunt cele mai importante asa ca faci ceea ce trebuie pentru pâinea cea de toate zilele! Pasiunile, caricaturile, grafica, fotografia îmi umplu cele trei sau patru ore dupa ce toti membrii familiei, mama si cei doi flacai ai mei, Roni si Eden, merg la culcare! Atunci îmi gasesc linistea necesara strajuita de multumirea sufleteasca dupa o zi de munca, acea liniste ca toti ai tai sunt sanatosi, multumiti si pregatiti de o noua lupta, ziua de mâine!
Dar tu, draga Bianca, cum te împarti tu între devizele tale de la serviciu si lumea ta de vers?
Bianca MARCOVICI: La aceasta întrebare pe care mi-o returnezi, as putea raspunde în putine cuvinte: meseria mea de inginer constructor se contopeste perfect cu poezia, mai mult, sunt un colaj modern si dependent. Inspiratia mea, dupa cum se poate citi din cartea antologica, „Muntele meu, Carmel, 2011″ e tocmai o dovada a diversitatii temelor poetice pe care le-am abordat. Ele tin de nostalgia româneasca, dupa ce am parasit România acum 20 de ani împreuna cu familia. Aici, în Israel am prins radacini puternice, am deja 6 nepoti. Fetele mele au facut armata grea, s-au casatorit si deja au devenit competitive în meseria lor. Lucreaza în domeniul calculatoarelor. Nu uita ca am sosit în tara foarte târziu! Eu la aproape 40 de ani, sotul meu la vârsta de 45 iar cele doua fete ale noastre au sosit în Israel la vârsta bacalaureatului, deci înainte de armata care a urmat.
Cum te împaci cu gândul ca ai colaborat din începuturi la cartile mele, facându-mi grafica, iar la interior sunt si câteva din realizarile tale în grafica, adica pot sa-ti zic ca… „ti-am oferit o sansa sa-mi ilustrezi poemele” (Sic!), dupa care multi scriitori te-au contactat cerându-ti sa repeti succesul pentru cartile lor? Îti mai amintesti despre ce plachete de versuri este vorba, le mai ai prin casa? Poti reproduce un colaj?
Eduard MATTES: Este adevarat ca te-ai comportat ca o adevarata prietena ce esti si-ti multumesc ca mi-ai acordat încrederea de-a-ti decora cartile cu desenele mele (si eu… Sic!), carti deja decorate cu frumoasele-ti versuri! Cum ma împac cu gândul ca am colaborat din începuturi la cartile tale? Pentru mine a fost si-a ramas o cinste deosebita de a-ti sta aproape, la câtiva centimetrii de adâncile tale versuri, în plachetele pe care le-ai editat si care ti-au consolidat un nume rasunator în poezia moderna.
Bianca Marcovici a debutat în poezie în anul 1981, sub pseudonimul Blanca, la rubrica „Diligenta Postala” a poetului Emil Brumaru (…) activa în Cenaclul „Junimea” din Iasi între anii 1981-1991 (…). Bianca Marcovici este din 1990 membra a Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iasi, precum si membra a „Asociatiilor Scriitorilor Israelieni de Limba Româna” din anul 1999. Din anul 1991 a devenit si membra a Societatii „Junimea” din orasul natal Iasi. A facut parte din delegatia scriitorilor israelieni de limba româna la „Întâlnirile scriitorilor de pretutindeni” de la Neptun, Constanta, de doua ori, în anii 1996 si 1999. (cu care ocazie a participat la emisiuni la televiziune ?i lansari de carte în cadrul colocviului). Poeta a colaborat la reviste literare din România, Israel, Germania si reviste on line pe internet. (…) Poeme ale ei au fost traduse în limba ebraica în antologii comune cu al?i autori, de catre Andreei Fischof, de asemenea i-a aparut o placheta de versuri în limba engleza, „18 poeme”, în traducerea Luizei Carol , în limba germana în traducerea lui Radu Barbulescu, iar în limba franceza în cea a lui Georges Astalos si Nicole Pottier. A publicat nenumarate volume de poezie si proza.
Bianca MARCOVICI: Dar cititorul ar trebui sa mai stie si cu ce te ocupi la serviciu!
Eduard MATTES: N-as vrea ca cititorul acestor rânduri sa creada ca sunt un plictisit si-un plafonat în ceea ce priveste activitatea mea la serviciu, dar… adevarul nu este prea departe de cele relatate mai sus! Îmi desfasor activitatea într-un mediu dominat de inginerie si exactitate, în care munca de arhitect este privita ca ceva desuet! Mereu mi se spune, mai în gluma, mai în serios, când vreau sa mai ies putin din unghiurile drepte, ca oricum nimeni nu va observa „creatia” mea! Si-atunci ma surprind întrebându-ma unde s-au ascuns toate visurile mele? Îmi amintesc anii studentiei si ceea ce visam noptile: visam ca proiectul meu s-a materializat, ca este real si ca ma plimb prin tridimensionalul imaginar devenit peste noapte, realitate! Priveam în toate directiile si corectam proiectul acolo unde era nevoie, totul în tridimensional! Ma trezeam a doua zi si ma repezeam la planseta unde materializam visul în linii, culori si unghiuri. Si-atunci, eram multumit! Azi, fac ce mi se cere, dar am grija sa ma privesc în fiecare dimineata în oglinda si sa ma investighez cu atentie daca nu a început capul meu sa semene cu un cub…! Atâta timp cât capul îsi pastreaza forma pe care o stiu, plec linistit la serviciu si ma îmbrac cu culoarea locului pentru a iesi cât mai putin în evidenta!!! Noroc ca am capatat a-colo si o alta atributiune, si anume aceea de-a organiza expozitii de-ale colegilor de lucru care, ca si mine, evadeaza uneori în arta!
Dar cum te lauzi tu cu ceea ce faci la serviciu?
Bianca MARCOVICI: Cred ca simpla enumerare a lucrurilor pe care la fac în meseria mea, cum ar fi „Statii de înalta tensiune”, partea de constructie, ar sugera clar ca nu poate fi acesta izvorul meu poetic. Cred ca situatia internationala, razboiul, dragostea, explozia internetului („Impactul Virtualului”- titlu unei carti lansata la I. C. Român din Tel Aviv), muzica, domeniul în care am activat ca violonista 17 ani, pot fi clarificate ca subiectele mele forte din proza si poezia mea, cea memorialistica. Ma consider o poeta modesta care a încercat sa pastreze legaturile cu literatura din România, cu toate ca multi dintre israelienii de origine româna considera lucrul asta ca o pierdere de timp.
Absolvent al prestigiosului Institut de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, ceea ce nu l-a împiedicat sa deseneze portrete, sa sculpteze în lemn, sa picteze în ulei… Si totusi, pe cartea sa de vizita ca profesionist al artelor vizuale relevanta este calitatea de caricaturist. Poate si pentru ca, în acest domeniu, a avut cele mai mari satisfactii personale. (…) Eduard Mattes se înscrie cu succes pe linia predecesorilor. Membru al Asociatiei caricaturistilor din Israel si al Asociatiei internationale a caricaturistilor, al Uniunii artistilor plastici, a participat la expozitii în Egipt, Portugalia, Italia, Spania, Olanda, Japonia, România… (dr.Dorel Schor)
Eduard MATTES: Dar cum e privita literatura israeliana în limba româna, peste hotare?
Bianca MARCOVICI: Descopar ca suntem înca competitivi, suntem „o mostenire lirica puternica”, asa cum se vede clar în presa româneasca din Israel si în cea din România. Unii dintre noi au reusit sa fie publicati în România, cartile noastre au fost recenzate în revistele literare din România si din Israel. Au loc întruniri literare la Ierusalim, Tel Aviv si Haifa cu schimburi literare aproape lunar. Cu toate astea suntem (unii dintre noi!) ignorati când e vorba de ce am vazut si auzit la stirile culturale de la TVR CULTURAL legate de „Salonul de carte” de la Bucuresti care se desfasoara zilele acestea. Ungaria e invitata ca membra de onoare anul acesta, Spania a fost invitata anul trecut. Mie personal nu mi s-a cerut colaborarea. Nici nu mai am pretentia sa fiu invitata. Poate ar trebui sa ma reculeg. Viitorul nostru literar sta în limba ebraica. Lucrul asta l-am simtit în cartea mea de poezie „Espresso dublu la Ierusalim”, carte bilingva, ebraico-româna, carte receptata deja în presa israeliana.
Dar cum te lauzi tu cu expozitiile?
Eduard MATTES: Da, cu expozitiile mele ma laud într-adevar! Am câteva în fiecare an, sunt unul din candidatii la „Premiul Ianculovici” pe care doresc din tot sufletul sa-l merit si sa-l primesc iar anul acesta urmeaza sa expun fotografie la Bucuresti, în galeria artistului fotograf român Gabriel Boholt din incinta cinematografului “Patria”. De asemeni, dupa succesul pe care l-am avut anul trecut cu creearea cupei comemorative pentru „Memorialul Iosif Mattes” la box de la Iasi, anul acesta vreau sa proiectez iarasi o cupa sau o placheta pentru acest eveniment dedicat memoriei scumpului meu tata, fost antrenor emerit, decedat în anul 2000.
Bianca MARCOVICI: Acestea fiind spuse, ma bucur ca am gasit timpul necesar sa mai sporovaim putin si despre noi, în aceste vremuri tensionate si sumbre, mai ales ca ne stim de-o viata iar anii ne poarta pe-ale lor valuri învolburate si nu ne dam seama de fuga lor!
Bianca MARCOVICI & Eduard MATTES
Haifa, Israel
iunie 2011
————————————————
Bianca MARCOVICI, nascuta Grimberg, la 22 iunie 1952, Iasi. Poeta israeliana de limba româna, violonista si inginera de profesie. A absolvit „Universitatea populara” de 5 ani si Liceul de muzica „Octav Bancila“, din Iasi, sectia vioara. De asemenea ea este absolventa a „Facultatii de Constructii Civile si Industriale” a Institutului Politehnic din Iasi (1976). În 1991 a emigrat în Israel împreuna cu toata familia. În perioada 1984-1987 a fost membra a Orchestrei Comunitatilor evreiesti din Bucuresti si Iasi, efectuând turnee în Israel, Elve?ia si Statele Unite ale Americii. Intre 1990 – 1991 a lucrat timp de un an ca redactor pentru carti tehnice la Editura „Omnia” din Iasi. În acceasi perioada a fost vicepresedinta Asociatiei de prietenie România-Israel-filiala Iasi, alaturi de violonistul Bujor Prelipceanu, care îndeplinea func?ia de pre?edinte. Lucreaza în prezent ca inginera la “Societatea de Electricitate” din Haifa, în Israel.
Activitatea literara
Bianca Marcovici a debutat în poezie în anul 1981, sub pseudonimul Blanca, la rubrica „Diligenta Postala” a poetului Emil Brumaru, în Revista “Cronica”, Iasi, 1981 si în acelasi an în Revista „Convorbiri literare”. Ea a fost activa în Cenaclul „Junimea” din Iasi între anii 1981-1991, de asemenea a participat la începutul activitatii ei literare la Cenaclul: „În numele poetului” condus de poetul Cezar Ivanescu (un grupaj de poezii i-a aparut atunci în revista „Luceafarul”). Bianca Marcovici este din 1990 membra a Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iasi, precum si membra a „Asociatiilor Scriitorilor Israelieni de Limba Româna” din anul 199. Din anul 1991 a devenit ?i membra a Societa?ii „Junimea” din orasul natal Iasi. A facut parte din delega?ia scriitorilor israelieni de limba româna la „Întâlnirile scriitorilor de pretutindeni” de la Neptun, Constanta, de doua ori, în anii 1996 si 1999. (cu care ocazie a participat la emisiuni la televiziune si lansari de carte în cadrul colocviului). Poeta a colaborat la reviste literare din România, Israel, Germania si reviste on line pe internet. În anul 2001 a fost aleasa în Conducerea Asocia?iei scriitorilor israelieni de limba româna, dar a fost nevoita sa se retraga dupa 8 luni din motive personale. Poeme ale ei au fost traduse în limba ebraica în antologii comune cu al?i autori, de catre Andrei Fischof, de asemenea i-a aparut o placheta de versuri în limba engleza, „18 poeme”, în traducerea Luizei Carol , în limba germana în traducerea lui Radu Barbulescu, iar în limba franceza în cea a lui Georges Astalos si Nicole Pottier. A publicat nenumarate volume de poezie si proza.
***
Eduard MATTES, arhitect, grafician, caricaturist, sculptor. Nascut în România, stabilit în Israel; Fiul renumitului antrenor de box Iosif Mattes din Iasi.
Iata cum ni-l descrie criticul de arta dr. Dorel Schor: „… Absolvent al prestigiosului Institut de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, ceea ce nu l-a împiedicat sa deseneze portrete, sa sculpteze în lemn, sa picteze în ulei… Si totusi, pe cartea sa de vizita ca profesionist al artelor vizuale relevanta este calitatea de caricaturist. Poate si pentru ca, în acest domeniu, a avut cele mai mari satisfactii personale. (…) Eduard Mattes se înscrie cu succes pe linia predecesorilor. Membru al Asociatiei caricaturistilor din Israel si al Asociatiei internationale a caricaturistilor, al Uniunii artistilor plastici, a participat la expozitii în Egipt, Portugalia, Italia, Spania, Olanda, Japonia, România… În Israel, printre altele, a initiat si organizat prima expozitie româneasca de grup, precum si, în relatie de parteneriat, prima expozitie de caricatura israeliana în România
BIANCA MARCOVICI
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 