Caruselul
Poezia se transformă în nisip într-o lume paralelă/
nici un eveniment optimist /nicio scăpare în lumea viselor/
pentru că azi noapte/ s-a tras cu arma sub geamul meu… /
ucigașii au imunitate
Un carusel al amintirilor frământă
mintea noastră cu atât mai mult cu
cât experiențele ne adună și sfoara
vieții se învârtește în jurul axei lumii. De ce?
Pentru că din sertarele memoriei, asemeni
unei oale care fierbe uneori chiar lent sau la
foc încins, începe să reverse peste buza ei
spuma îndestulătoare a aromelor și gustului
care ne dorește aprecierea. Așa și mintea
reîncepe a analiza ceea ce am văzut sau auzit,
tot ceea ce simțurile noastre au acumulat în
timp și reîncepe a analiza, a separa răul și
binele vorbelor și faptelor prin care am
străbătut spațiile și timpurile ce ne-au fost
hărăzite.
Scriitorii, cei dăruiți cu har, nu sunt doar
înțelepții satului de odinioară care prin
mânuirea cuvintelor deschideau respectul
comunității, ci, azi își revarsă trăirile într-un
real roman al vieții cu bucuria destăinuirii.
Proză sau vers, muzica gândurilor lor se vrea
revărsată. Astfel minunata artistă, Bianca
Marcovici* deschide pentru noi pagină după
pagină expresia analizelor celor întâmplate în
timp și care i-au marcat răspunsul focului său
intens. Povestea după povești, amintirea
după amintiri, scriitoarea delectează ochii
cititorului cu imagini surprinse din anii
petrecuți odinioară în Iașii de obârșie și de
aiurea, bucuriile și ororile lumii în care trăim,
toate spunându-ne o înșiruire aparent
distonică dar care în totalitate reflectă ceea
ce este Bianca Marcovici, un om care și-a
făcut datoria față de sine, familie și societate.
Deși recunoaște că „Nu mai am răbdare
să întind cuvântul precum rufele pe sfoară!
”(p.5) și în sinea sa: „Par un om de pe altă
planetă”(p.8), autoarea descrie întâmpări și
drame din realitatea imediată. Personaje
feminine, mai întotdeauna surprinse în
suferință, Fanny, Linda, Tania, Gaby sunt
ursite să trăiască și să răzbească. Descriera
acestor personaje amintește de marii
scriitori ai lumii, culorile, vestimentația și
prezența lor sugerând caractere: „O fată
brunetă, plinuță, de statură potrivită, cu ochii
negri, cu toate că tatăl ei avea ochi albaștri
puternic conturați, ca un artist de cinema.
Mama ei era brunetă, tot micuță și plinuță
dar, în plus, avea o voce ca de bărbat. Uneori,
i se vedea destul de conturat o mică
mustață”(p.11) sau „Era mai frumoasă ca
înainte, șatenă, cu ochii mari, păr tuns
franțuzește, rochia albastră mulată pe
corp, slabă ca un manechin și foarte înaltă.
Doamnă în toată firea, dar cu un surâs amar
pe buze!” (p.16). În schimb personajele
* Romanul vieții mele, Editura Saga, 2021, Israel
348 vol. 33, 229-231| mai-iunie-iulie, 2023
Caruselul
Poezia se transformă în nisip într-o lume paralelă/
nici un eveniment optimist /nicio scăpare în lumea viselor/
pentru că azi noapte/ s-a tras cu arma sub geamul meu… /
ucigașii au imunitate
n carusel al amintirilor frământă
mintea noastră cu atât mai mult cu
cât experiențele ne adună și sfoara
vieții se învârtește în jurul axei lumii. De ce?
Pentru că din sertarele memoriei, asemeni
unei oale care fierbe uneori chiar lent sau la
foc încins, începe să reverse peste buza ei
spuma îndestulătoare a aromelor și gustului
care ne dorește aprecierea. Așa și mintea
reîncepe a analiza ceea ce am văzut sau auzit,
tot ceea ce simțurile noastre au acumulat în
timp și reâncepe a analiza, a separa răul și
binele vorbelor și faptelor prin care am
străbătut spațiile și timpurile ce ne-au fost
hărăzite.
Scriitorii, cei dăruiți cu har, nu sunt doar
înțelepții satului de odinioară care prin
mânuirea cuvintelor deschideau respectul
comunității, ci, azi își revarsă trăirile într’un
real roman al vieții cu bucuria destăinuirii.
Proză sau vers, muzica gândurilor lor se vrea
revărsată. Astfel minunata artistă, Bianca
Marcovici6 deschide pentru noi pagină după
pagină expresia analizelor celor întâmplate în
timp și care i-au marcat răspunsul focului său
intens. Povestea după povești, amintirea
după amintiri, scriitoarea delectează ochii
cititorului cu imagini surprinse din anii
petrecuți odinioară în Iașii de obârșie și de
aiurea, bucuriile și ororile lumii în care trăim,
toate spunându-ne o înșiruire aparent
distonică dar care în totalitate reflectă ceea
ce este Bianca Marcovici, un om care și-a
făcut datoria față de sine, familie și societate.
Deși recunoaște că „Nu mai am răbdare
să întind cuvântul precum rufele pe sfoară!
”(p.5) și în sinea sa: „Par un om de pe altă
planetă”(p.8), autoarea descrie întâmplări și
drame din realitatea imediată. Personaje
feminine, mai întotdeauna surprinse în
suferință, Fanny, Linda, Tania, Gaby sunt
ursite să trăiască și să răzbească. Descriera
acestor personaje amintește de marii
scriitori ai lumii, culorile, vestimentația și
prezența lor sugerând caractere: „O fată
brunetă, plinuță, de statură potrivită, cu ochii
negri, cu toate că tatăl ei avea ochi albaștri
puternic conturați, ca un artist de cinema.
Mama ei era brunetă, tot micuță și plinuță
dar, în plus, avea o voce ca de bărbat. Uneori,
i se vedea destul de conturat o mică
mustață”(p.11) sau „Era mai frumoasă ca
înainte, șatenă, cu ochii mari, păr tuns
franțuzește, rochia albastră mulată pe
corp, slabă ca un manechin și foarte înaltă.
Doamnă în toată firea, dar cu un surâs amar
pe buze!” (p.16). În schimb personajele
6 Romanul vieții mele, Editura Saga, 2021
U
348 vol. 33, 229-231| mai-iunie-iulie, 2023
masculine sunt permanent demne de a fi
exemple ale răului – Ronny, Sorin.
Nu se poate (și-aș simți intuitiv și’n
profunzime și’n versurile scrise nu doar în
acest volum), deci nu se poate să nu
remarcăm modul în care sufletul zbuciumat
al jurnalistei sub acoperire descrie mișcarea
caruselului, a roții timpului, așa cum e ea
profețită. Impresiile de călătorie definesc și
împlinesc narațiunea scriitoarei. Dacă în
prima parte a volumului asistăm la
fragmente de proză scurtă, relatările
concrete din periplul românesc o determină
să se întoarcă mereu în Haifa – „Aici îmi
clădisem culcușul, îmi găsisem identitatea
pierdută!”(p.50). Și totuși cine poate uita
Iașii, de cele mai multe ori devenind în timp
locul de pelerinaj în ciuda faptului că „cel mai
greu e să începi sau să renunți, lucruri
extreme, dar decizionale, îți pot schimba
destinul! Să încep o poveste adevărată
pornind de la o zicală: “dacă-ți schimbi locul
îți schimbi și norocul”(p.61) și nostalgia,
familia, evocările devin știme în amintiri și
simfonii ale sufletului.
Redau câteva pasaje lirice de
extraordinară realizare scriitoricească atât ca
valoare spirituală, cât și ca fel de a transmite
prin cuvântul scris a trăirilor de care
aminteam. „Poezia nu e o decizie subtilă/ De a
scrie într-un passe-partout/ Nici de a urmări
norul din pictura”(88). Îndemn la lectură.
Lirica lui Bianca Marcovici devine uneori o
licoare de iubire în interiorul unei drame
globale, un reportaj înălțător dar crunt în
adevărul relatat: „Omul orchestră e poetul din
mine!/ Nu văd peretele roz al Silviei Plath…
nici/rădăcinile noastre arse din aerul lui
Celan, sau poate tulpinile/ … sau poate
manuscrisele de la Marea Moartă/ scrise cu
sânge…/ omul orchestră cântă la orice
instrument/ Imită perfect toate sunetele,
reacționează toate e-mailurile spre infinit/
sau acceptă curbura spațiului lui Mahler… sau
Andantele lui Bruch../. Dar acordurile sfinte
sunt în mine, le revăd în nepoți!/ Doar
sunetul/ ambulanțelor îmi reamintește de
pandemia fără de sfârșit,/ oare care va fi
prețul final pentru omenire?/ Doar Paganini
ar fi știut răspunsul… el a cântat pe o
coardă… sol, sol, sol!”(127).
Cum poate un cititor să descrie, relateze,
incite vraja unui astfel de volum care e viața
perpetuă, caruselul teleportării între Haifa și
Iași.
„Aș putea să rup toate manuscrisele/
Aruncate în valiza cea mare din mansardă,/
Ușurând viața copiilor mei/ Și mai ales a
nepoților mei,/ Care nu citesc românește…/ E
tot o mămăligă, zic-/ Aici la Haifa… natală a
„celor șapte coline”,/„la cinci drumuri” la
Iași!/Parcă mai știu unde sunt ?/Doar vioara
mea a mai rămas mărturie/undeva sub un
pat la Iași.”(p.100).
Cu toate că strunele viorii sale vibrează într’o
armonie perfectă în proză, poezia o
reprezintă pe Bianca pentru totdeauna. A
scrie în partitura lirică e un dar nativ.
Concentrarea imaginilor denotă o rezonanță
al cărei mister este un tezaur pe care îl
intuim, îl percepem și apreciem dar care nu’ți
poate da căile prin care poeta cochetează cu
arcanele Adevărului Suprem.
Mulți dintre noi, schimbând apa din
celulele noastre, provenite din locurile unde
ne-au alăptat mamele noastre, pierdem
echilibrul gândirii, însă adaptabilitatea de a fi
veșnic călător, nu numai terestru ci și printre
astre, croșetându-ne visele în meșteșugul
cuvintelor, e marea taină pe care ne-o
împărtășește în scrierile sale Bianca
Marcovici.
Acad. Liviu Pendefunda,
H.D.Litt.
♣
masculine sunt permanent demne de a fi
exemple ale răului – Ronny, Sorin.
Nu se poate (și-aș simți intuitiv și’n
profunzime și’n versurile scrise nu doar în
acest volum), deci nu se poate să nu
remarcăm modul în care sufletul zbuciumat
al jurnalistei sub acoperire descrie mișcarea
caruselului, a roții timpului, așa cum e ea
profețită. Impresiile de călătorie definesc și
împlinesc narațiunea scriitoarei. Dacă în
prima parte a volumului asistăm la
fragmente de proză scurtă, relatările
concrete din periplul românesc o determină
să se întoarcă mereu în Haifa – „Aici îmi
clădisem culcușul, îmi găsisem identitatea
pierdută!”(p.50). Și totuși cine poate uita
Iașii, de cele mai multe ori devenind în timp
locul de pelerinaj în ciuda faptului că „cel mai
greu e să începi sau să renunți, lucruri
extreme, dar decizionale, îți pot schimba
destinul! Să încep o poveste adevărată
pornind de la o zicală: “dacă-ți schimbi locul
îți schimbi și norocul”(p.61) și nostalgia,
familia, evocările devin știme în amintiri și
simfonii ale sufletului.
Redau câteva pasaje lirice de
extraordinară realizare scriitoricească atât ca
valoare spirituală, cât și ca fel de a transmite
prin cuvântul scris a trăirilor de care
aminteam. „Poezia nu e o decizie subtilă/ De a
scrie într-un passe-partout/ Nici de a urmări
norul din pictura”(88). Îndemn la lectură.
Lirica lui Bianca Marcovici devine uneori o
licoare de iubire în interiorul unei drame
globale, un reportaj înălțător dar crunt în
adevărul relatat: „Omul orchestră e poetul din
mine!/ Nu văd peretele roz al Silviei Plath…
nici/rădăcinile noastre arse din aerul lui
Celan, sau poate tulpinile/ … sau poate
manuscrisele de la Marea Moartă/ scrise cu
sânge…/ omul orchestră cântă la orice
instrument/ Imită perfect toate sunetele,
reacționează toate e-mailurile spre infinit/
sau acceptă curbura spațiului lui Mahler… sau
Andantele lui Bruch../. Dar acordurile sfinte
sunt în mine, le revăd în nepoți!/ Doar
sunetul/ ambulanțelor îmi reamintește de
pandemia fără de sfârșit,/ oare care va fi
prețul final pentru omenire?/ Doar Paganini
ar fi știut r ăspunsul… el a cântat pe o
coardă… sol, sol, sol!”(127).
Cum poate un cititor să descrie, relateze,
incite vraja unui astfel de volum care e viața
perpetuă, caruselul teleportării între Haifa și
Iași.
„Aș putea să rup toate manuscrisele/
Aruncate în valiza cea mare din mansardă,/
Ușurând viața copiilor mei/ Și mai ales a
nepoților mei,/ Care nu citesc românește…/ E
tot o mămăligă, zic-/ Aici la Haifa… natală a
„celor șapte coline”,/„la cinci drumuri” la
Iași!/Parcă mai știu unde sunt ?/Doar vioara
mea a mai rămas mărturie/undeva sub un
pat la Iași.”(p.100).
Cu toate că strunele viorii sale vibrează într’o
armonie perfectă în proză, poesia o
reprezintă pe Bianca pentru totdeauna. A
scrie în partitura lirică e un dar nativ.
Concentrarea imaginilor denotă o rezonanță
al cărei mister este un tezaur pe care îl
intuim, îl percepem și apreciem dar care nu’ți
poate da căile prin care poeta cochetează cu
arcanele Adevărului Suprem.
Mulți dintre noi, schimbând apa din
celulele noastre, provenite din locurile unde
ne-au alăptat mamele noastre, pierdem
echilibrul gândirii, însă adaptabilitatea de a fi
veșnic călător, nu numai terestru ci și printre
astre, croșrtându-ne visele în meșteșugul
cuvintelor, e marea taină pe care ne-o
împărtășește în scrierile sale Bianca
Marcovici.
Acad. Liviu Pendefunda,
H.D.Litt.
♣
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 