ŢARA EXTREMELOR

ÎNTRE EXTREME

Ca şi persoana poetei Bianca Marcovici, versurile ei dau impresia unui vârtej continuu de stări contradictorii.Un volum alcătuit din poeme mai noi sub titlul „Ţara extremelor” a apărut, bilingv, la München, în „colecţia Sammlung „,condusă de criticul Radu Bărbulescu, autor şi al versiunii germane.Tot el semnează şi un portret al autoarei în care explică motivele pentru care a inclus-o pe poeta domiciliată în Haifa în grupul de colaboratori permanenţi ai publicaţiei „Observator”,alături de Andrei Fischof,Tania Lovinescu,Shaul Carmel şi Luiza Carol.Bianca Marcovici, tratează liric problemele Israelului”, scrie criticul din München, fiind vorba de o ţară în care „soarele şi marea,dragostea şi ura, omenia şi teroarea, viaţa şi moartea se întâlnesc într-un aliaj rar întâlnit în altă parte a lumii”
Ca unul care am urmărit cariera poetei încă de la debutul în revistele ieşene ,cred între aceste extreme, care se regăsesc într-o mai mică măsură în ţara ei natală, şi-a conceput poeta ceea ce are mai esenţial în întreaga operă. Nu am la îndemână exemple, astfel aş putea cita poeme mai vechi care, în fond nu se deosebesc temperamental de cele din „Revolta sângelui”,prima ei carte tipărită în Israel şi reeditată în România la interval de un an.Versurile Biancăi Marcovici sînt în căutare continuă a contradicţiilor între care totuşi viaţa curge normal. Aici, în Israel, ea a schimbat doar obiectul căutării, descifrînd polii neliniştii în noua realitate.Tensiunilor li s-a adăugat încă o componentă cea a unei amintirii unei imagini de calm. Astfel s-a creat o altă extremă a existenţei:ţinutul natal de „acolo” la care se raportează adesea,ţinut desigur pândit de mai puţine primejdii concrete ca cel de aici,unde

„Dincolo de puterea omenească,
După ascultarea ştirilor,
Să-ţi regăseşti echilibrul
Uitându-te în ochii soldaţilor-copii,

Rugându-te
În româneşte,în ivrit,
Spunându-ţi mereu că
Dumnezeu va alege pentru noi
Cuvintele adevărate
Din ambele limbi,
le va recunoaşte
Ni le va reda pe pămâmt
(Terorism).

Poeta a scris la Iaşi versuri de nepotolită indignare împotriva xenofobiei care întina peisajul de care era-ca şi acum-îndragostită. Extremele israeliene i-au modelat,cum spunem,tonurile. Între timp, copiii au crescut,au devenit soldaţi şi”poartă epoleţi argintii”,”părul strâns într-o coadă groasă” iar mâinile „descriu o armă automată”.
Aici chiar şi sentimentul păcii este nesigur :”

avem un fel de pace
„cu stofă întoarsă pe dos
în firavul gând al oamenilor
de a ne regăsi în ceva
şi cînd oare…
pacea asta zgomotoasă
pasăre împăiată cu ochii mari ,
speriaţi
ca şi copiii nou născuţi,
pacea asta
cadou nedespachetat
într-o zi de Şabat
o zi virgină şi veşnică
după toate experienţele trăite”

Majoritatea poemelor au ca temă senzaţia copleşitoare că ne aflăm pe nisipuri mişcătoare, de unde toate aceste nelinişti născute clipă de clipă. Căutăm, inutil, punctul de sprijin, dar el se află numai în visarea drămuită ea trimiţând vag , tot mai vag faţă de plachetele anterioare, la trecut:Poeta acceptă evidenţa fără să regrete tărâmul părăsit. Astfel spus, ea îşi găseşte un loc între extremele unei realităţi agitate asemenea arborelui care-şi află liniştea în furtună. In cronica publicată de „România Literară”-Grete Tartler , cartea româno-germană a poetei Bianca Marcovici este caracterizată ca un mod de a „supravieţui prin cuvânt”,iar autoarea definită ca „o adevărată poetă” a cărei umbră ajunge departe”
Subscriem.

CAROL ISAC
„Ultima ora”,TEL AVIV,1997