Invitat, Harry Bar-Shalom, Israel

  

În căutare de rude

Cuvintele bunicului spuse pe patul de moarte căpătară sens abia la sfîrşitul celui de al doilea război mondial: „Îţi las moştenire biroul din Cernăuţi, pentru a-mi continua astfel misiunea începută… Iar cînd va veni timpul, să-l transferi la Ierusalim – eterna noastră capitală –, punîndu-l în serviciul generaţiilor viitoare.”
Pe atunci Max Weiss era prea tînăr pentru a înţelege voia bătrînului. De altfel puţini erau cei care şi-ar fi putut închipui că Statul Evreu va fi redobîndit vreodată…
Doar după ce supravieţui iadului din lagărul de concentrare şi făcu ’alia’ (emigrare), reuşi să pătrundă profeţia bunicului. Stabilindu-se la Ierusalim şi recuperînd dosarele vechiului birou matrimonial, Max reprofilă instituţia, transformînd-o în „birou de cercetări pentru reîntregirea familiilor.”
Listele întocmite de-a lungul anilor de către bătrînul peţitor şi conţinînd date amănunţite asupra comunităţii mozaice din estul Europei, servesc acum la depistarea rudelor ale căror urme s-au pierdut în urgia Holocaustului. Utilitatea lor fu clar dovedită atunci cînd primul client – un bătrînel cu numele de Zalman Feldman – păşi în incinta biroului ierusalmitean…
„O caut pe fiica mea, domnişoara Raşel Feldman,” spuse acesta, ştergîndu-şi pe furiş o lacrimă „cu toate că sunt conştient că există puţine şanse de a o afla încă în viaţă!”
Max Weiss îl privi cu luare aminte. Omul din faţa sa părea că se împăcase cu soarta-i potrivnică care, aşa precum notase în formular, îi răpise fiinţele cele mai apropiate: pe fiul său Gherşon, în vîrstă de douăzeci de ani, pus în faţa plutonului de execuţie chiar în ziua în care nemţii invadară tărguşorul lor polonez; pe soţia sa, Lea, pierită în camera de gaze de la Auschwitz împreună cu fetiţa lor Roiza, de numai zece ani; precum şi pe sora şi cumnata acesteia, Naha şi Rebeca, moarte de inaniţie în lagărul din Dachau, cu buzele pruncilor Nathan şi Ester lipite de sînii secaţi; pe Adam, soţul Nahei, şi fiul lor Moişe, în vîrstă de opt anişori, ucişi la Buchenwald; pe Leizăr şi David, fraţii lui Zalman, precum şi pe soţiile acestora, Şeindăl şi Malca, ce se pierduseră sleite de puteri în lagărul de la Maidanek…
Max Weiss ridică ochii de pe formular şi-şi privi interlocutorul. Îndreptase convorbirea pe o anume pistă, conform căreia fiecare supravieţuitor interogat îi procura informaţii pentru cel puţin încă o duzină de evrei dispăruţi în Holocaust. Iar Zalman Feldman răspundea întrebărilor sale fără ezitare, dînd dovadă de mult curaj şi tărie de caracter.
„Poporul e ca un fluviu!” spuse bătrînul şi oftă „Dacă pe ici, pe colo piere cineva, pierderea nu se simte, nu influenţează mai mult decît picătura de apă evaporată din albia unui rîu. Dar dacă toate picăturile pier dintr-o dată, albia va seca pe veci!”
Max Weiss aprobă dintr-o mişcare a capului. Şi relată la rîndul său ciudatul caz al Someşului transilvănean: pe la începutul secolului douăzeci, organele de stat au hotărît să devieze apele rîului spre un alt traseu. Multă vreme a curs Someşul pe albia sa nouă, fără însă a-şi găsi liniştea. Astfel că an de an se revărsa peste maluri, inundînd cîmpiile… Pînă cînd – cam după vreun sfert de veac – a rupt zăgazurile şi, inundînd întregul Nord al Transilvaniei, reveni la matca sa naturală.
„Dumnezeu nu intervine decît atunci cînd echilibrul este afectat – fie că e vorba de fluvii, fie că e vorba de oameni,” tălmăci naratorul pilda acestei întîmplări, „cît timp progromurile şi persecuţiile antisemite erau pe plan local, doleanţele sioniştilor n-au fost luate în seamă. Dar naziştii au zdruncinat echilibrul şi milioanele de evrei ucişi în Holocaust au trezit conştiinţa lumii. Astfel că, după două milenii de pribegie, poporul nostru s-a întors în patria-i străbună!”
„Într-adevăr,” întregi Feldman „nepoţii şi strănepoţii noştri, care poartă numele celor pieriţi – aceşti copii născuţi după război şi crescuţi aici, în Ereţ-Israel – redau vigoarea fluviului de generaţii.”
Bătrînul îşi pipăi buzunarele în căutarea tabacherei de tablă. Scoase din ea puţin tutun – atît cît putu cuprinde cu degetele – şi-l presără pe foiţa străvezie extrasă din aceeaşi cutiuţă. O rostogoli, dîndu-i formă de ţigară, trecu vîrful limbii de-a lungul marginii, apoi îi dădu foc. Urmări o bucată de vreme rotocoalele de fum, apoi privirea i se aţinti în zare. Era dus cu gîndul – hăt departe – la mii de leghe distanţă de Ierusalim…
…”Cînd, şi unde, ţi-ai văzut fiica pentru ultima oară?” se interesă Max Weiss.
Întrebarea îl readuse la realitate.
„În ’39,” răspunse Feldman, „exact două zile înaintea invaziei naziste. Raşel a trecut Bugul pentru a participa la o nuntă de familie în Ucraina Sovietică. Dar odată cu izbucnirea războiului ruşii au închis graniţa, aşa că nu s-a mai întors acasă. Doi ani mai tîrziu, cînd nemţii au invadat şi teritoriul sovietic, i-am pierdut urmele…”
Între timp Max Weiss descoperi numele fetei pe lista celor ucişi la Babi-Yar. Raportîndu-i bătrînului trista ştire, încercă să-l consoleze:
„Se spune că la venirea lui Messia morţii vor reînvia!”
Zalman Feldman primi vestea cu stoicism.
„Messia este doar un simbol…” spuse şi pe faţa-i zbîrcită i se citea suferinţa. „Un nume, care ne dă iluzia că într-un viitor foarte îndepărtat, sufletele se vor regăsi!”
Bătrînul se sculă din fotoliu şi, ajungînd la măsuţa din sala de aşteptare, rupse un colţ de ziar pentru a-şi prepara o nouă ţigară…
„Eu prefer mahorca în hîrtie de jurnal.” se scuză, puţin ruşinat, „Ăsta-i un obicei rămas încă de la revoluţie!”
Arse multe chibrituri pînă reuşi s-o aprindă. Apoi, cu capul plecat, cu umerii aduşi din spate, o porni spre uşă trăgîndu-şi paşii… Părea foarte obosit.