invitată, Gina Sebastian Alcalay, Israel

Note de lecturăGINA  SEBASTIAN  ALCALAY“Impactul virtualului”Poeme,Israel 2007

Hiperprolifica poetă nu mai necesită nici o prezentare, cu atât mai mult cu cât aproape în fiecare nouă plachetă sau volum de versuri- ca şi în cel pe care îl semnalăm acum, după “Lumini diafane”, comentat anterior în paginile acestei reviste-aflăm la sfârşit o listă exhaustivă a lucrărilor ei în versuri şi proză, a antologiilor la care a participat,  inclusiv cele di propria operă, a colaborărilor la diferite publicaţii, a demersurilor critice care au întâmpinat-o ( cu citate mai ales din Paul Cernat şi Carol Isac ), a premiilor şi a distincţiilor dobândite în cursul anilor, etc., etc. O listă, cum ziceam, lungă, şi, fireşte, foarte impresionantă.Şi cu toate acestea, poemele din ” Impactul virtualului”, inclusiv introducerea intitulată ” Mănuşi potrivite”, pe care poeta, o frecventă internaută, o inserează ” în loc de prefaţă” (metafora mănuşilor, potrivite sau nu, fiind folosită în chip de protest împotriva dirijării de către un poliţist imaginar a circulaţiei cuvintelor), vădesc o profundă nemulţumire, pe alocuri revoltă şi suferinţă. Din cauza cui? De ce? Exprimate cu nedisimulată francheţe, aceste sentimente se datorează în primul rând celor pe care  scriitoarea îi consideră “detractorii” ei şi de care a fost  ” invinuită de poezie”, ca şi cum s-ar fi aflat ” într-o ţară străină/ lăsată la vatră/ ca un soldat rănit”, “laşilor” care ” vor să-mi desfigureze puterea cuvintelor/ trimiţându-mă în locul lor/ în faţa plutonului de execuţie” (” Supravieţuire”, “Casa poeziei”). Alteori adresa e şi mai directă, iar acuzaţiile şi mai virulente, ca în poezia ” Am întâlnit critici fericiţi”: Aşteptând la un colţ de drum poeţii,/ vorbind cu ei singuri/ într-un monolog pe o coardă ruptă,/ neavând nici măcar efervescenţa / critică, nici disponibilitatea literară …/ de a compune ceva personal, cocoţându-se pe umerii/ scriitorilor!  (…)/ prin titlurile lor/ de Cezari ai literaturii/ din clubul bătrânilor nepremiaţi/ rupând aşa zisa tăcere! / Am întâlnit critici /fericiţi/ minimalizându-şi grafomania/ printr-o regie perfectă,/ fără drept la replica poetului/ dar,  niciodată nu e prea târziu!” În acelaşi registru, vanităţile unor confraţi ( consideraţi) egoişti şi impertinenţi, care nu-şi văd decât ” bombeul pantofului”, formează de asemenea ţinta unor reflecţii poetice de o amară înverşunare.Cât despre trăsăturile morale şi estetice puse de autoare la stâlpul infamiei, într-o ” lume jegoasă”  a ” murdăriei interioare” şi a ” loviturilor sub centură” a “bârfelor şi gunoaielor aruncate peste bord”, unde ” pantoful cu toc dă de un vierme care trebuie strivit”,  sunt enumerate între altele ” Viclenia în 5 părţi” (imagine sugerată, pare-se de structura Simfoniei spaniole de Lalo”) , ipocrizia (”orgi sinistre, baletul bărbaţilor deghizaţi, al prefăcuţilor tot mai numeroşi cu ” chip ingenuu” şi al criminalilor de inimi”); “falsul lucrurilor” văzut ca un “lapte corăslit prin  cearşafuri de mătase”; răul provocat de ” viespii, crocodili, terorişti”.Împotriva acestui rău, sufocate nu o dată de lipsă de afecţiune şi tandreţe, de indiferenţa unor parteneri egocentrici şi egolatri care confundă iubitele sau soţiile cu ” o uşă ivită în cale”, în ciuda “sarmalelor filozofale turnate în cap” ( după cum se vede, notele ludice nu lipsesc din aceste bobârnace pamfletare), poetele preferă să se replieze asupra lor însele:” Ne ascundem în noi cuibărindu-ne- pur şi simplu- invalizi” (Luaţi de val”). Există de altfel şi numeroase alte poeme cu accente feministe îndreptate împotriva bărbaţilor exchibiţionişti, a celor ce se laudă ” că pot avea orice femeie”, a violatorilor, etc.Dar toate acestea şi altele menţionate mai sus sunt contracarate într-o măsură importantă de versuri mai degraba senine, în care poeta ne apare în ipostaza de bunică , obsedată de ” ramuri de copac înflorite” şi de ” kilograme de nepoţi” ce îi ” mărşăluiesc prin braţe”, versuri exprimând  nevoia ei impetuoasă de puritate, întruchipată în “orhideea plăpândă” sau în crinul de pe mormântul tatălui.Alterori Bianca Marcovici se întoarce pe nesimţite la maniera şi temele favorite dintotdeauna: trimiteri la diferite opere picturale şi literare, precum Sesto Pals, Amos Oz, Mircea Cărtărescu, şi adesea ale ei însăşi, strecurate printre rânduri ( “Haifa zidurilor de sprijin”, Aburi de femeie”, Cireşe amare”, Lumini diafane”);apoi multe aluzii muzicale, inclusiv cele legate de Iaşul copilăriei şi debutul ei violonistic, retrăirea unor experenţe peripatetice precum cele de prin muzeele Parisului sau în jurul fântânilor din Roma (”Fontana di Trevi”) prilej de inserţii ironice sau de meditaţii melancolice asupra atotputerniciei banului, superficialităţii oamenilor sau efemerităţii cărţilor care ” trăiesc doar o clipă”Unele din cele mai emoţionante poeme rămân dedicate Israelului ca ” pământ roşcat”, sursă de inspiraţie poetică personală – şi în special Ierusalimului., denumit “Ierusalimul meu, noaptea viselor, divinitatea atât/ de aproape, unde dispare aroganţa spirituală/ apare grădina noastră în lumină feerică,/ revelaţia/ Zidul Plângerii  /noastre- singura scenă din viaţa lumină/ te simţi tu însuţi, umbra ta e cu tine/ cu inima pe zidul de granit/ te rogi pentru copiii noştri/ şi zidul împietrit îţi dă speranţă”.Această stare de exaltare şi extaz mi se pare în concordanţă cu autocaracterizarea pe care, în ciuda tuturor nemulţumirilor şi incriminărilor, şi-o face însăşi poeta: “Eu sunt poeta care vede/ partea cea plină a paharului”- aş adăuga eu, prin străfulgerarea de imagini  şi metafore memorabile.

Revista MINIMUM, NR. 251-februarie 2008-PAGINA 55-56.TEL AVIV

sursa:România literară Nr.31 din 10 August 2007


Despre nombrilism – de Gina Sebastian Alcalay

Pentru cine nu cunoaşte limba franceză, o să menţionez că termenul din titlu vine de la cuvîntul franţuzesc „nombril” care desemnează găurica din mijlocul abdomenului: buricul. Deci, prin nombrilism se înţelege acea pornire care-i face pe unii semeni, denumiţi şi narcisişti să practice aproape în exclusivitate – dincolo de discuţiile despre unele teme la zi, precum cele din actualitatea politică în cazul unora, inedite sau recente colportări în cazul altora – un nesfîrşit monolog raportat la propria persoană, propriul buric, cum s-ar zice.
Monologul la care mă refer se poate desfăşura telefonic (de către cei cărora nu le pasă de timpul irosit şi de costul conversaţiei) sau prin viu grai; el poate privi evenimente autobiografice din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat (uneori distorsionate de trecerea anilor), nu numai avuabile, ci şi de natură să dezvăluie sau să arunce un puternic fascicol de lumină asupra unor însuşiri personale ieşite din comun – sensibilitate, înţelepciune, bunătate, generozitate, curaj, capacitate de sacrificiu şi uitare de sine în folosul altora etc., etc.; în aceeaşi măsură el poate fi concentrat asupra unor convingeri şi păreri inebranlabile, unor concepţii de viaţă şi sentimente înduioşătoare faţă de rude şi prieteni, ca să nu mai vorbim despre efluviile de aduceri aminte consacrate onorurilor, distincţiilor, relaţiilor cu prieteni suspuşi şi elogiilor de tot felul cu care i-a fost binecuvîntată celui în cauză activitatea de o viaţă.
Veţi spune, poate, că aceasta miroase a egolatrie, ceea ce nu este inexact, ştiut fiind că cele două trăsături sînt complementare, adesea chiar de-a dreptul confundabile. Ceea ce nu înseamnă că tipul acesta de monolog nu poate fi într-o sumedenie de cazuri destul de interesant şi instructiv, mai ales pentru observatorul sufletelor omeneşti, fie el psiholog, sociolog sau scriitor. Numai că repetitivitatea, caracteristică mai ales persoanelor în vîrstă, anihilează adesea curiozitatea ascultătorului, făcînd, totodată, practic imposibilă comunicarea, adică dialogul prietenesc.
Te apuci să-i relatezi cuiva: am căzut în baie şi cred că mi-am fracturat o… Dar nu ajungi să termini fraza, să precizezi, de pildă, că era vorba de o coastă sau o vertebră, pentru că interlocutorul tău, care a prins totuşi ceva din zbor din acest început lăsat la mijloc, se porneşte într-o lungă mărturisire despre întîmplările şi suferinţele pe care le-a îndurat el în acest domeniu şi în multe altele, încă din tinereţea sa aventuroasă (sau cuminte, studioasă, inocentă etc., etc.) şi pînă în anii vîrstei a treia – mărturisire terminată (de fapt, numai părelnic!) printr-o acerbă diatribă împotriva indivizilor cărora li s-au datorat, direct sau indirect, aceste suferinţe şi încercări, pe care nu-i urăşte, Doamne fereşte, doar că… Atunci cînd ai dori să te descătuşezi de nişte obsesii care nu-ţi dau pace, să comentezi un articol de revistă, o emisiune televizată sau perspectivele situaţiei politice, subiecte, deci, mai mult sau mai puţin impersonale şi de ordin general, nu ai mai multe şanse să obţii un răspuns: interlocutorul din faţa ta sau de la capătul celălalt al firului preferă să-şi amintească de războaiele în care a făcut nenumărate acte de bravură, ba chiar de eroism, la fel, dealtfel ca şi fiii şi nepoţii săi – rezervişti maturi alături de copilandri cărora abia le-au mijit tuleiele -, slavă D-lui că au scăpat cu toţii cu bine, căci dacă li s-ar fi întîmplat vreunuia ceva, el, interlocutorul meu, s-ar fi sinucis, de altfel n-ar fi fost prima lui tentativă de acest gen, de vreme ce, asemenea marelui pianist Arthur Rubinstein, a încercat să se spînzure pe la 20 de ani, cînd suferise o condamnare în România pentru o vină imaginară, la fel ca şi alţi deţinuţi aruncaţi în închisori şi de regimul antonescian şi de cel comunist, închisori care s-au transformat pentru mulţi într-o adevărată şcoală – vezi cartea lui… şi a lui… cum naiba-i spune, dealtfel el însuşi, servitorul D-tale, a început deja să-şi publice memoriile. Oricum, dacă n-ar fi fost soţia care era profesoară de franceză la un liceu din Bucureşti şi dădea şi lecţii particulare în casele mărimilor zilei, îndeosebi ale şefilor x de partid care ţineau să-şi înveţe odraslele limba lui Montaigne, trecînd peste faptul că aceasta era şi aceea a ticăloşilor de capitalişti, dacă n-ar fi fost ea, cu contactele ei suspuse, iubită şi răsfăţată cum era de toţi părinţii elevilor, indiferent de poziţia lor socială, el, soţul, ar mai fi zăcut ani buni după gratii şi n-ar fi ajuns să fie graţiat, repus în drepturi etc., etc.
…Ai şi tu, biată naivă, amintiri, tristeţi, amărăciuni, bucurii ocazionale, pe care îţi făceai iluzia că le-ai putea împărtăşi, dar în cortina de cuvinte densă, impermeabilă, de beton armat a celuilalt nu apare nici un gol, nici o breşă prin care s-ar putea strecura ceva…
Singurul confesional posibil: verticalitatea foii de hîrtie. Numai că şi ea, imaculata, primitoarea foaie albă e un frecvent vector al narcisismului, sub forma sa cea mai răspîndită, aceea din lumea literar-artistică. Prin ce mijloace reuşesc unii autori contemporani, tineri sau mai puţin tineri, dar care cu greu ar putea fi asimilaţi sferei meritocraţiei talentuoase sau unei îndelung statornicite celebrităţi cîştigate pe drept, să-şi vadă numele adulat la cub şi la pătrat nu numai prin aducerile proprii din condei, primite repetitiv cu braţele deschise de diferite publicaţii onorabile, dar şi prin reverenţele, ditirambii şi genoflexiunile unor terţi? Comuniunea simţămintelor patriotice în slujba unor nobile idealuri? Donaţii generoase pentru cauze individuale şi colective? Presiuni, insistenţe, interferenţe? Poate că însăşi obrăznicia rentează (obraznicul mănîncă praznicul), fiind, din păcate, şi contagioasă. Dacă nu cumva avea dreptate Octavian Paler cînd spunea că modestia este apanajul celor cu virtuţi modeste.

Gina SEBASTIAN ALCALAY

5 gânduri despre &8222;invitată, Gina Sebastian Alcalay, Israel&8221;

  1. note de lectură – Tel Aviv
    comunităţi [ ]
    Gina Sebastian Alcalay

    Puţin blond cu mult farmec

    Poeme alese, editura Hasefer,
    Bucureşti

    Bianca Marcovici este o poetă prolifică, arhicunoscută şi mult preţuită, ce nu mai necesită prezentare. Autoare a peste 20 de culegeri de poeme, prezentă în cel puţin şase antologii şi dicţionare literare, tradusă în câteva limbi, amplu comentată în Israel, România şi alte ţări, deţinătoare a numeroase premii, o simplă fişă bibliografică ar acoperi numeroase pagini de carte, cum s-a vazut, de altfel, în ultimul ei volum, „Luminin diafane”, apărut la scurt timp după „aburi de femeie” şi o amplă antologie reprezentativă de la editura Hasefer.La aceasta din urmă aş dori să mă refer cu precădere la puţinele rânduri de faţă îngăduite de spaţiul tipografic, dat fiind că volumele anterioare şi posterioare ei au fost deja semnalate sau /şi comentate în „Minimum”
    Aşa cum remarca de altfel şi prefaţatorul antologiei, criticul român Paul Cernat, ceea ce te izbeşte încă de la prima lectură-fatalmente superficilă-a poeziilor Biancăi Marcovici, este marea bogăţie şi varietate a registrului ei liric. Temele ei predilecte sunt abordate-aş spune eu-într-o manieră inedită, adesea imprevizibilă şi surprinzătoare, în care elementul biografic, feminitatea delicată, refugiul în spaţiu interior protector, autodefinirea emoţională, reflecţia amoroasă tandră şi discretă se intersectează aproape în permanenţă (uneori chiar în spaţiul aceluiaşi poem) cu atitudinea combativă ( emanaţie poate, a ceea ce poeta numeşte, cu mai puţine prilejuri, „bărbatul din mine”), implicarea-afectivă-în social, clamarea propriei forţe orgolioase, inextricabil legată de memoria, identitatea şi suferinţa evreiască şi israeliană. Dar, toate acestea sunt puse în relaţie cu „misiunea” pe care şi-a asumat-o poeta în Ţara Sfântă, „Aici
    Pe acest pământ ars de soare
    Nisip şi mângâiere
    Rostire şi îngemânare”:
    Aceea ca îndărătul Zidului Plângerii şi a zidului de sprijin ale Haifei (zidul fiind unul din simbolurile recurente ale Biancăi Marcovici)
    „O sămânţă încolţită
    Undeva la marginea mării,
    De unde să se rostogolească „energia pietrei albe, bolovanul
    De poezie
    Piatra inimii
    Luată din scorbură”
    („Marginea” şi Magia pietrei)

    Căci, alături de zidul menţionat mai sus, de evocarea ţării însângerate în care „laptele e mereu amestecat cu miere şi fiere”, ca şi a unei biografii marcate de „rana dezrădăcinării” (nefiind nici acolo nici aici”), de teiul lui Eminescu ca şi Iaşul „cărunt” de altădată, sau în alt plan, de percepţia amar-ironică a „carnavalului” social, cu vieţi standardizate şi monotone, în care „mâncăm la prânz sufleu de bârfă ” (spectacol în care poeta nu poate juca, cum aflăm în cele mai izbutite poeme, precum „Instrucţiuni de folosire a vaselor comunicante” şi „Despre prieteniile târzii”) -dincolo de toate acestea, nevoia de poezie, credinţa în magia cuvântului, transformând însăşi viaţa ” într-un poem în vers alb”, rămâne, după părerea mea, cheia de boltă a liricii lui Bianca Marcovici.

    Privind-o în” oglinda retrovizoare” a acestei antologii, Paul Cernat afirmă în încheierea prefeţei sale că poezia Biancăi Marcovici, cu farmecul şi energia ei interioară”, fac din autoare „una dintre figurile importante ale liricii israeliene de limbă română” şi” una din poetele importante pe care le avem în prezent”. Subscriu întru totul la această aprecire.

    GINA SEBASTIAN ALCALAY

    REVISTA „MINIMUM” NR.229(redactor şef. Al.Mirodan)-aprilie 2006- pagina 61
    TEL AVIV

  2. Fundoianu, eseist, filozof si profet

    Cine citeste prozele lui B. Fundoianu apărute la Editura Hasefer sub îngrijirea lui Leon Volovici – semnatar, de asemenea, al unei comprehensive prefete – precum si textele sale politice reproduse din alte publicatii ale timpului în caietele Benjamin Fondane scoase de Societatea de studii care îi poartă numele, nu poate să nu fie profund impresionat de pătrunzătoarea multilateralitate si vizionarismul acestui artist, autor al unor poezii cu rezonante tragice, chiar apocaliptice, inspirate nu o dată din textele biblice, si în acelasi timp eseist, comentator si filozof de o extremă eruditie, libertate de spirit, luciditate si incisivitate în analizarea evenimentelor si ideilor epocii, ca si în anticiparea timpurie, cu o extraordinară acuratete, a unui viitor fără sperantă: „Pe stradă, în metrou, în cinematografele de cartier, te văd deja, ciment al viitoarelor gropi comune, omule! – scria el încă în decembrie 1933. Vă văd deja, viitori mutilati ai războaielor (…) Pe scara timpului se revarsă deja cadavre. Eu, voi, toată lumea”.
    Spre deosebire de atîtia alti intelectuali, nici revolutia din Rusia nu-i trezeste nici o sperantă. Cu o ironie sfichiuitoare el dezvăluie fatada de staniol în spatele căreia oamenii se îmbată cu „parada de cuvinte mari” si cu Internationala, în timp ce „Hitler, Mussolini, fabricantii de arme cîntă si ei”, fabricînd tunuri si pregătind războiul.
    Cu aproape jumătate de secol înainte de prăbusirea comunismului, Fundoianu a văzut, chiar înainte de a se întîlni cu filozofia lui Sestov, că ratiunea stearpă nu e suficientă în gîndirea politică si că s-a mizat prea mult pe logica abstractă, neglijîndu-se „omul real”. („Cahiers du Sud”, 1938). Este ceea ce vor spune în zilele noastre sociologi si filozofi ca André Glucksman sau Edgar Morin, ultimul edificînd o întreagă teorie care explică greselile si autoamăgirea intelectualilor occidentali de stînga de după război, între altele prin faptul de a se fi bizuit în adoptarea pozitiilor marxist-leniniste pe un universalism abstract, rupt de realitătile obiective.
    Într-o serie de eseuri din cele grupate în volumul Judaism si elenism (scrise cu mult înaintea celor citate), precum „Idei despre socializarea Palestinei”, sau „Utopia organizată”, ca si într-un interviu luat în 1919 lui Arnold Margoline, vice-ministrul de Externe (evreu) al Ucrainei în scurtul răstimp de la revolutia rusă în care această tară se mentinuse ca republică independentă, Fundoianu încearcă să dovedească cu o uluitoare cunoastere a unor mecanisme economico-sociale ale căror efecte le-am simtit pe pielea noastră, noi toti cei care am trăit sub comunism, inadecvarea solutiei de socializare a Palestinei, în conditiile muncii de colonizare si construire a tării evreilor. „Pentru aceasta, argumentează el, este nevoie de case, masini, industrie, care cer, la rîndul lor, capital. Or, capitalul particular, ca să se dezvolte, are nevoie de protectie, de libertate, de concurentă. Altminteri riscurile îndepărtează capitalul si odată cu el statul de mîine al Palestinei.”
    În altă parte, tot în 1919, deci la numai doi ani de la revolutie, el arată consecintele nefaste ale interventionismului de stat. Aceasta „nu este o initiativă, scrie eseistul, ci o oprire”(…). El „nu creează valorile, deci nici civilizatia”. Iar în interviul luat lui Margoline, principalele sale preocupări sînt: cum trăiesc evreii în Ucraina, cum este privit acolo sionismul si dacă majoritatea populatiei evreiesti este bolsevică. Răspunsul este: „Hotărît NU”. La care Margoline adaugă o butadă: „Sînt multi evrei printre bolsevici si putini bolsevici printre evrei”.
    Interesul pentru poporul evreu si pentru judaism străbate de altfel ca un fir rosu eseurile de tinerete ale lui Fundoianu, fie că e vorba de profiluri de ziaristi, scriitori si cărturari (A.L. Zissu, Steuerman-Rodion, Iacob Groper), de acela contradictoriu al poporului evreu ca atare, pe de o parte idealist, aspirînd la înăltare morală, pe de altă parte animat de instincte telurice, practice si ferme; de peisajul Palestinei „tara unde cresc portocalii”, de fenomenul misticismului si profetismului la evrei, la care revine adesea, sau de traducerea poemelor lui Heine si Yehuda Halevi. În toate subiectele abordate, tînărul scriitor se simte acasă, face consideratii sociologice si antropologice, se cufundă în mitologie, istoria antică si mai ales în Biblie, citează pe Ptolomeu, Homer si Ecclesiastul, Psalmii lui David si ditirambii lui Pindar, analizează, compară, cîntăreste, trage concluzii inedite.
    În această lumină, cel mai incitant si amplu studiu rămîne cel care dă titlul volumului. Pornind de la o carte a lui Martin Buber, Fundoianu forează în straturile suprapuse ale celor două moduri de gîndire în plan moral-filozofic, sociologic, istoric, religios si estetic, disocierile la care ajunge fiind dintre cele mai percutante. Cîteva exemple: iudaismul caută în lucruri adevărul, elenismul caută în ele frumosul. Nu numai grecii ci si iudeii au comis fapte imorale; dar în timp ce elenul le comitea inconstient, ca pe niste acte normale, obisnuite, iudeul le săvîrsea constient si simtindu-se culpabil de imoralitatea lor. Arta elenă este însufletită îndeosebi de lumea exterioară, arta iudaică interpretează mai putin obiectele din afară cît stările de suflet. Fundoianu numeste ideile care stăteau la baza lor, idei exogene si endogene. Mitologia greacă e creată cu idei exogene, Biblia e însă scrisă cu idei endogene. Nu mai putin de cinci capitole din acest studiu sînt consacrate misticii iudaice, fenomenului profetismului si falsilor profeti ai Cabalei, pînă la aparitia hasidismului cu extazul lui.
    Din mărturiile unor supravietuitori ai Auschwitz-ului mentionati în corespondenta sotiei poetului, Geneviève, aflăm că doi dintre ei, doctorul Moscovici si doctorul Klein care au legat o strînsă si devotată prietenie cu Fundoianu în cursul deportării (poetul ajunsese în lagărul de tristă amintire în iunie 1944 împreună cu sora lui, Lina) si pînă la disparitia lui în camerele de gazare, nu se mai săturau să-l asculte, covîrsiti de personalitatea lui, de vitalitatea si optimismul care-l făceau să se angajeze pînă si în infernul de acolo, în lungi si pasionate discutii literare si filozofice. Nu e de mirare că Cioran, atît de mofturos fată de semenii lui, i-a consacrat un capitol din ale lui Exercitii de admiratie, resuscitînd cu profunzimea perceptiei si afectiunii sale o figură de ascet – de „o vivacitate prodigioasă si o vervă care te făcea să uiti – în timp ce vorbea – cît era de fragil si vulnerabil”.

    Gina Sebastian Alcalay
    Israel
    Premiul Sion, 2006

    Romania Literara nr.20.2001

  3. Arte:
    Amintiri cu Leonard Bernstein de Gina Sebastian Alcalay

    Cunoştinţa noastră (unidirecţională) cu Leonard Bernstein datează de prin 1960, la fel ca atâţia alţi iubitori de muzică din România, am fost captivaţi de personalitatea lui, aşa cum ne apăruse prin intermediul faimoaselor lui lecţii televizate pentru tineret (ele urmau să devină un clasic al „genului”, adoptat de mulţi, dar fără inteligenţa şi farmecul său personal), al înregistrărilor şi scrierilor sale. Dar în acea perioadă, fireşte, nici măcar nu visam că imaginea ce mi-o formasem despre el din cărţile şi muzica lui (în mare parte prin simplă intuiţie, cum mă făleam mai târziu), avea să-mi fie confirmată într-o bună zi de omul Bernstein în carne şi oase; imaginea unui poet (cu aceeaşi sensibilitate şi căldură a sufletului ca atunci când …

    Continuarea articolului o găsiţi în revista România Literară Nr. 8

  4. Leonard Bernstein, dirijorul pe care l-am urmarit- lectie de lectie- ani si ani , a ramas legata de tineretea noastra si de neinlocuit1
    Cine poate inlocui un talent cu altul, sau o viata cu alta?
    Acum totul a generat intr-un fel de lectii in care un muzicoloc isi pune in valoare amprentele lui fara a simti macar acel fior ascultind Ravel
    desert si camile…
    Florentina

  5. Fericirea solistului
    Fericirea solistului

    Revelaţia pianistului fără cusur
    dactilografiind holograma visului
    toţi pacienţii din spital vor adormi
    şi vor visa acelaşi vis
    atingând clapele albe negre solistul
    redă freamătul naturii
    clipocind ca o apă curgătoare, odihnitoare
    şi ochii lui , of! …parca e o o joacă de copil munca.
    născut pentru muzică, pianul cel negru ca o mănuşă fină, elastică, iar degetele arcuite, undeva cândva
    doar pentru el, vântul adie Lang Lang,
    Rachmaninov,
    geamătul perfecţiunii.
    Bianca Marcovici

    Revalaţia pianistului fără cusur
    dactilografiind holograma visului
    toţi pacienţii din spital vor adormi
    şi vor visa acelaşi vis
    atingând clapele albe negre solistul
    redă freamătul naturii
    clipocind ca o apă curgătoare, odihnitoare
    şi ochii lui , of! …parca e o o joacă de copil munca
    născut pentru muzică, pianul cel negru ca o mănuşă fină, elastică, iar degetele arcuite, undeva cândva
    doar pentru el, vântul adie Lang Lang,
    Rachmaninov,
    geamătul perfecţiunii.
    Bianca Marcovici

    Revalaţia pianistului fără cusur
    dactilografiind holograma visului
    toţi pacienţii din spital vor adormi
    şi vor visa acelaşi vis
    atingând clapele albe negre solistul
    redă freamătul naturii
    clipocind ca o apă curgătoare, odihnitoare
    şi ochii lui , of! …parca e o o joacă de copil munca
    născut pentru muzică, pianul cel negru ca o mănuşă fină, elastică, iar degetele arcuite, undeva cândva
    doar pentru el, vântul adie Lang Lang,
    Rachmaninov,
    geamătul perfecţiunii.
    Bianca Marcovici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s