invitată, Gina Sebastian Alcalay, Israel

Note de lecturăGINA  SEBASTIAN  ALCALAY“Impactul virtualului”Poeme,Israel 2007

Hiperprolifica poetă nu mai necesită nici o prezentare, cu atât mai mult cu cât aproape în fiecare nouă plachetă sau volum de versuri- ca şi în cel pe care îl semnalăm acum, după “Lumini diafane”, comentat anterior în paginile acestei reviste-aflăm la sfârşit o listă exhaustivă a lucrărilor ei în versuri şi proză, a antologiilor la care a participat,  inclusiv cele di propria operă, a colaborărilor la diferite publicaţii, a demersurilor critice care au întâmpinat-o ( cu citate mai ales din Paul Cernat şi Carol Isac ), a premiilor şi a distincţiilor dobândite în cursul anilor, etc., etc. O listă, cum ziceam, lungă, şi, fireşte, foarte impresionantă.Şi cu toate acestea, poemele din ” Impactul virtualului”, inclusiv introducerea intitulată ” Mănuşi potrivite”, pe care poeta, o frecventă internaută, o inserează ” în loc de prefaţă” (metafora mănuşilor, potrivite sau nu, fiind folosită în chip de protest împotriva dirijării de către un poliţist imaginar a circulaţiei cuvintelor), vădesc o profundă nemulţumire, pe alocuri revoltă şi suferinţă. Din cauza cui? De ce? Exprimate cu nedisimulată francheţe, aceste sentimente se datorează în primul rând celor pe care  scriitoarea îi consideră “detractorii” ei şi de care a fost  ” invinuită de poezie”, ca şi cum s-ar fi aflat ” într-o ţară străină/ lăsată la vatră/ ca un soldat rănit”, “laşilor” care ” vor să-mi desfigureze puterea cuvintelor/ trimiţându-mă în locul lor/ în faţa plutonului de execuţie” (” Supravieţuire”, “Casa poeziei”). Alteori adresa e şi mai directă, iar acuzaţiile şi mai virulente, ca în poezia ” Am întâlnit critici fericiţi”: Aşteptând la un colţ de drum poeţii,/ vorbind cu ei singuri/ într-un monolog pe o coardă ruptă,/ neavând nici măcar efervescenţa / critică, nici disponibilitatea literară …/ de a compune ceva personal, cocoţându-se pe umerii/ scriitorilor!  (…)/ prin titlurile lor/ de Cezari ai literaturii/ din clubul bătrânilor nepremiaţi/ rupând aşa zisa tăcere! / Am întâlnit critici /fericiţi/ minimalizându-şi grafomania/ printr-o regie perfectă,/ fără drept la replica poetului/ dar,  niciodată nu e prea târziu!” În acelaşi registru, vanităţile unor confraţi ( consideraţi) egoişti şi impertinenţi, care nu-şi văd decât ” bombeul pantofului”, formează de asemenea ţinta unor reflecţii poetice de o amară înverşunare.Cât despre trăsăturile morale şi estetice puse de autoare la stâlpul infamiei, într-o ” lume jegoasă”  a ” murdăriei interioare” şi a ” loviturilor sub centură” a “bârfelor şi gunoaielor aruncate peste bord”, unde ” pantoful cu toc dă de un vierme care trebuie strivit”,  sunt enumerate între altele ” Viclenia în 5 părţi” (imagine sugerată, pare-se de structura Simfoniei spaniole de Lalo”) , ipocrizia (”orgi sinistre, baletul bărbaţilor deghizaţi, al prefăcuţilor tot mai numeroşi cu ” chip ingenuu” şi al criminalilor de inimi”); “falsul lucrurilor” văzut ca un “lapte corăslit prin  cearşafuri de mătase”; răul provocat de ” viespii, crocodili, terorişti”.Împotriva acestui rău, sufocate nu o dată de lipsă de afecţiune şi tandreţe, de indiferenţa unor parteneri egocentrici şi egolatri care confundă iubitele sau soţiile cu ” o uşă ivită în cale”, în ciuda “sarmalelor filozofale turnate în cap” ( după cum se vede, notele ludice nu lipsesc din aceste bobârnace pamfletare), poetele preferă să se replieze asupra lor însele:” Ne ascundem în noi cuibărindu-ne- pur şi simplu- invalizi” (Luaţi de val”). Există de altfel şi numeroase alte poeme cu accente feministe îndreptate împotriva bărbaţilor exchibiţionişti, a celor ce se laudă ” că pot avea orice femeie”, a violatorilor, etc.Dar toate acestea şi altele menţionate mai sus sunt contracarate într-o măsură importantă de versuri mai degraba senine, în care poeta ne apare în ipostaza de bunică , obsedată de ” ramuri de copac înflorite” şi de ” kilograme de nepoţi” ce îi ” mărşăluiesc prin braţe”, versuri exprimând  nevoia ei impetuoasă de puritate, întruchipată în “orhideea plăpândă” sau în crinul de pe mormântul tatălui.Alterori Bianca Marcovici se întoarce pe nesimţite la maniera şi temele favorite dintotdeauna: trimiteri la diferite opere picturale şi literare, precum Sesto Pals, Amos Oz, Mircea Cărtărescu, şi adesea ale ei însăşi, strecurate printre rânduri ( “Haifa zidurilor de sprijin”, Aburi de femeie”, Cireşe amare”, Lumini diafane”);apoi multe aluzii muzicale, inclusiv cele legate de Iaşul copilăriei şi debutul ei violonistic, retrăirea unor experenţe peripatetice precum cele de prin muzeele Parisului sau în jurul fântânilor din Roma (”Fontana di Trevi”) prilej de inserţii ironice sau de meditaţii melancolice asupra atotputerniciei banului, superficialităţii oamenilor sau efemerităţii cărţilor care ” trăiesc doar o clipă”Unele din cele mai emoţionante poeme rămân dedicate Israelului ca ” pământ roşcat”, sursă de inspiraţie poetică personală – şi în special Ierusalimului., denumit “Ierusalimul meu, noaptea viselor, divinitatea atât/ de aproape, unde dispare aroganţa spirituală/ apare grădina noastră în lumină feerică,/ revelaţia/ Zidul Plângerii  /noastre- singura scenă din viaţa lumină/ te simţi tu însuţi, umbra ta e cu tine/ cu inima pe zidul de granit/ te rogi pentru copiii noştri/ şi zidul împietrit îţi dă speranţă”.Această stare de exaltare şi extaz mi se pare în concordanţă cu autocaracterizarea pe care, în ciuda tuturor nemulţumirilor şi incriminărilor, şi-o face însăşi poeta: “Eu sunt poeta care vede/ partea cea plină a paharului”- aş adăuga eu, prin străfulgerarea de imagini  şi metafore memorabile.

Revista MINIMUM, NR. 251-februarie 2008-PAGINA 55-56.TEL AVIV

sursa:România literară Nr.31 din 10 August 2007

---

Despre nombrilism – de Gina Sebastian Alcalay

Pentru cine nu cunoaşte limba franceză, o să menţionez că termenul din titlu vine de la cuvîntul franţuzesc „nombril” care desemnează găurica din mijlocul abdomenului: buricul. Deci, prin nombrilism se înţelege acea pornire care-i face pe unii semeni, denumiţi şi narcisişti să practice aproape în exclusivitate – dincolo de discuţiile despre unele teme la zi, precum cele din actualitatea politică în cazul unora, inedite sau recente colportări în cazul altora – un nesfîrşit monolog raportat la propria persoană, propriul buric, cum s-ar zice.
Monologul la care mă refer se poate desfăşura telefonic (de către cei cărora nu le pasă de timpul irosit şi de costul conversaţiei) sau prin viu grai; el poate privi evenimente autobiografice din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat (uneori distorsionate de trecerea anilor), nu numai avuabile, ci şi de natură să dezvăluie sau să arunce un puternic fascicol de lumină asupra unor însuşiri personale ieşite din comun – sensibilitate, înţelepciune, bunătate, generozitate, curaj, capacitate de sacrificiu şi uitare de sine în folosul altora etc., etc.; în aceeaşi măsură el poate fi concentrat asupra unor convingeri şi păreri inebranlabile, unor concepţii de viaţă şi sentimente înduioşătoare faţă de rude şi prieteni, ca să nu mai vorbim despre efluviile de aduceri aminte consacrate onorurilor, distincţiilor, relaţiilor cu prieteni suspuşi şi elogiilor de tot felul cu care i-a fost binecuvîntată celui în cauză activitatea de o viaţă.
Veţi spune, poate, că aceasta miroase a egolatrie, ceea ce nu este inexact, ştiut fiind că cele două trăsături sînt complementare, adesea chiar de-a dreptul confundabile. Ceea ce nu înseamnă că tipul acesta de monolog nu poate fi într-o sumedenie de cazuri destul de interesant şi instructiv, mai ales pentru observatorul sufletelor omeneşti, fie el psiholog, sociolog sau scriitor. Numai că repetitivitatea, caracteristică mai ales persoanelor în vîrstă, anihilează adesea curiozitatea ascultătorului, făcînd, totodată, practic imposibilă comunicarea, adică dialogul prietenesc.
Te apuci să-i relatezi cuiva: am căzut în baie şi cred că mi-am fracturat o… Dar nu ajungi să termini fraza, să precizezi, de pildă, că era vorba de o coastă sau o vertebră, pentru că interlocutorul tău, care a prins totuşi ceva din zbor din acest început lăsat la mijloc, se porneşte într-o lungă mărturisire despre întîmplările şi suferinţele pe care le-a îndurat el în acest domeniu şi în multe altele, încă din tinereţea sa aventuroasă (sau cuminte, studioasă, inocentă etc., etc.) şi pînă în anii vîrstei a treia – mărturisire terminată (de fapt, numai părelnic!) printr-o acerbă diatribă împotriva indivizilor cărora li s-au datorat, direct sau indirect, aceste suferinţe şi încercări, pe care nu-i urăşte, Doamne fereşte, doar că… Atunci cînd ai dori să te descătuşezi de nişte obsesii care nu-ţi dau pace, să comentezi un articol de revistă, o emisiune televizată sau perspectivele situaţiei politice, subiecte, deci, mai mult sau mai puţin impersonale şi de ordin general, nu ai mai multe şanse să obţii un răspuns: interlocutorul din faţa ta sau de la capătul celălalt al firului preferă să-şi amintească de războaiele în care a făcut nenumărate acte de bravură, ba chiar de eroism, la fel, dealtfel ca şi fiii şi nepoţii săi – rezervişti maturi alături de copilandri cărora abia le-au mijit tuleiele -, slavă D-lui că au scăpat cu toţii cu bine, căci dacă li s-ar fi întîmplat vreunuia ceva, el, interlocutorul meu, s-ar fi sinucis, de altfel n-ar fi fost prima lui tentativă de acest gen, de vreme ce, asemenea marelui pianist Arthur Rubinstein, a încercat să se spînzure pe la 20 de ani, cînd suferise o condamnare în România pentru o vină imaginară, la fel ca şi alţi deţinuţi aruncaţi în închisori şi de regimul antonescian şi de cel comunist, închisori care s-au transformat pentru mulţi într-o adevărată şcoală – vezi cartea lui… şi a lui… cum naiba-i spune, dealtfel el însuşi, servitorul D-tale, a început deja să-şi publice memoriile. Oricum, dacă n-ar fi fost soţia care era profesoară de franceză la un liceu din Bucureşti şi dădea şi lecţii particulare în casele mărimilor zilei, îndeosebi ale şefilor x de partid care ţineau să-şi înveţe odraslele limba lui Montaigne, trecînd peste faptul că aceasta era şi aceea a ticăloşilor de capitalişti, dacă n-ar fi fost ea, cu contactele ei suspuse, iubită şi răsfăţată cum era de toţi părinţii elevilor, indiferent de poziţia lor socială, el, soţul, ar mai fi zăcut ani buni după gratii şi n-ar fi ajuns să fie graţiat, repus în drepturi etc., etc.
…Ai şi tu, biată naivă, amintiri, tristeţi, amărăciuni, bucurii ocazionale, pe care îţi făceai iluzia că le-ai putea împărtăşi, dar în cortina de cuvinte densă, impermeabilă, de beton armat a celuilalt nu apare nici un gol, nici o breşă prin care s-ar putea strecura ceva…
Singurul confesional posibil: verticalitatea foii de hîrtie. Numai că şi ea, imaculata, primitoarea foaie albă e un frecvent vector al narcisismului, sub forma sa cea mai răspîndită, aceea din lumea literar-artistică. Prin ce mijloace reuşesc unii autori contemporani, tineri sau mai puţin tineri, dar care cu greu ar putea fi asimilaţi sferei meritocraţiei talentuoase sau unei îndelung statornicite celebrităţi cîştigate pe drept, să-şi vadă numele adulat la cub şi la pătrat nu numai prin aducerile proprii din condei, primite repetitiv cu braţele deschise de diferite publicaţii onorabile, dar şi prin reverenţele, ditirambii şi genoflexiunile unor terţi? Comuniunea simţămintelor patriotice în slujba unor nobile idealuri? Donaţii generoase pentru cauze individuale şi colective? Presiuni, insistenţe, interferenţe? Poate că însăşi obrăznicia rentează (obraznicul mănîncă praznicul), fiind, din păcate, şi contagioasă. Dacă nu cumva avea dreptate Octavian Paler cînd spunea că modestia este apanajul celor cu virtuţi modeste.

Gina SEBASTIAN ALCALAY