Ana Blandiana, POETA NR. 1

http://www.anablandiana.eu

Liviu Moscovici in dialog cu poetul Shaul Carmel

(Material propus pentru publicare la data de: 28-12-2007)

“…MARILE OPERE ALE LITERATURII ROMÂNE POT ŞI TREBUIE TRADUSE ÎN EBRAICĂ ! “

În cadrul unei posibile dezbateri privitoare la sarcina colectivă pe care şi-o asumă cei care se îndeletnicesc cu literatura israeliană de limbă română face parte şi actul responsabil al traducerii, ca îmbogăţire sistematică şi profesionistă a literaturii în limba ebraică cu operele scrise în limba română. Se ştie că o cultură devine mai mare atunci cînd accesul la cultura universală, la literatura universală, este mai uşor, la îndemîna întregii societăţi. Relaţiile internaţionale ale scriitorilor israelieni de limbă română se dezvoltă an de an, aşa încît se aşteaptă ca şi patrimoniul literaturii pe care îl cultivăm să se dezvolte. Traducerile literare din limba română în cea ebraică, din ebraică în română, ar trebui să constituie un bun al tuturor, să reflecte adevărata dezvoltare a ambelor literaturi.

Acestor probleme trebuie să li se acorde importanţa cuvenită. Ziarul „Viaţa noastră” (Tel Aviv) a publicat în ediţia din 11 oct.2007, un interviu pe care l-am luat poetei Marlena Braeşter (Haifa), preşedinta Asociaţiei scriitorilor israelieni de limba franceză, o bună cunoscătoare a problemei traducerilor, semnatara mai multor volume de traduceri, material care ar constitui începutul unei serii de articole referitoare la problema enunţată mai sus, articole care vor apare periodic.

Zilele acestea am asistat la un eveniment litearar deosebit, eveniment care face cinste literaturii israeliene, în ansamblul ei, şi mai ales, literaturii israeliene de limbă română. A apărut volumul ANA BLANDIANA. Kol simha poţaat mişeu. „Fiecare bucurie răneşte pe cineva”. Culegere de poeme traduse de Shaul Carmel şi Moshe Granot. Tel Aviv, Editura Keshev le Sira, 2007. 68 p. Cu o prezentare a poetei pe coperta a IV-a. Eleganţa cărţii, măiestria traducerilor, o mare poeta care-şi face intrarea în limba ebraică, ne-a determinat să solicităm poetului Shaul Carmel, preşedintele Asociaţiei scriitorilor israelieni de limbă română, o discuţie despre problemele traducerii din limba română în limba ebraică, despre actualitatea acestei activităţi, despre importanţa apariţiei, în anul 2007, a acestui prim volum de poezie română contemporană în spaţiul limbii ebraice.

LIVIU MOSCOVICI (L.M. ): Shaul Carmel este cunoscut ca un poet original, cu o poezie scrisă în limba română. Are o bibliografie impresionantă în acest sens. (v. „Viaţa noastra” din 5 iul. 2007). Apare acum coautor la volum de traduceri din limba română. Ce a declanşat această activitate, grea, dificilă, de traducător ?

SHAUL CARMEL (S.C.): Mi se pare anormal ca un scriitor care posedă mai mult decît limba natală în care scrie să nu traducă operele unor scriitori, dacă vreţi- colegi, care trăiesc şi crează într-o altă limbă decît a lui. Afirmînd acest lucru vreau să spun, că sporadic, am tradus din limba ebraică în limba română poezie contemporană ebraică. Am tradus din creaţia lui Roni Somec, Sandu David, Iehuda Gur Arie, Margalit Matitiahu, Riva Rubin, Efraim Bauch…. În ultimul timp, odată cu perfecţionarea cunoaşterii limbii ebraice, odată cu o mai bună stăpînire a legilor asestei limbi, a adîncimilor, a umbrelor şi luminozităţilor acestei minunate limbi, mi-am propus să-mi încerc forţele în sens invers : să traduc din limba mea natală în limba adopţiunii, ebraica, să traduc din poezia românească. La aceasta se adaugă şi o mai puternică legătură cu poezia de azi a României, cu poezia reprezentativă din zilele noastre.

L. M.: Pentru ce Ana Blandiana ?

S.C.: O veche dragoste mă leagă de această minunată poetă şi de poezia ei de excepţie. Mi se pare că o primă condiţie a traducătorului este să se aplece asupra operei unui creator care i-a mers la suflet.,

Curajul Anei Blandiana, această reprezentantă a poeziei româneşti contemporane, m-a impresionat şi m-a făcut, în anii grei ai dictaturii ceauşiste, să mă apropii mai mult de poezia ei. Am fost alături de ea în perioada cînd i s-a luat dreptul de a publica… Am rămas un admirator al atitudinii ei civice şi după căderea regimului de teroare, am urmărit fiecare apariţie a ei în viaţa literară românească şi în cea europeană.

L. M.: În poeziile traduse, cît este din autorul român, din Ana Blandiana, şi cît este din Shaul Carmel , din Moshe Granot?

S.C.: Shaul Carmel şi Moshe Granot, traducătorii culegerii de poezii din opera Anei Blandiana, au fost, tot timpul, numai şi numai Ana Blandiana. Nu am vrut să ne îndepărtăm de spiritul acestei poezii. Este adevărat, e greu să îmbraci pantofi de femeie cînd piciorul tău nu-i construit pentru ei. Dar am purtat cu respect şi cu devotament aceste minunate încălţări. Eu n-am făcu o tălmăcire a poeziei Anei Blandiana ci am tradus-o…

L. M.: Cît a contat pentru poetul Shaul Carmel contactul cu poezia Anei Blandiana în munca de traducere a operelor în limba ebraică? Cum a fost să traduci împreună cu Moshe Granot?

S. C .: ENORM.. Tre buie adăugat la această afirmaţie scurtă, completă, faptul că este vorba de prima traducere a mea din limba română în ebraică şi de pătrunderea mea în laboratorul de creaţie al Anei Bladiana, în structura poeziei sale.

Colaborarea cu scriitorul Moshe Granot, doctor în literatura şi limba ebraică, a fost excelentă. Ne-am completat unul pe altul cu atît mai mult cu cît limba română a lui Moshe.Granot suferă de aceleaşi „lacune” precum cea a mea în ebraică. Să mă explic: sensurile ascunse ale celor două limbi, minunatele metafore ale poetei, le-am desluşit împreună .

L. M.: Ai tradus 58 de poezii. Cum le-ai ales ?

S. C.: Culegerea de poezii s-a conturat tematic şi artistic de-a lungul întregii perioade de traducere La baza selecţiei au stat antologiile „În dimineaţa de după moarte „(1966), şi „La cules înger” (2003).La acestea se mai adaugă încă două volume recent semnate de Ana Blandiana. Am ţinut seama de necesitatea cunoaşterii de către cititorii de limba ebraică a poeziei contestatare, cît şi a acelor poezii care i-au adus Anei Blandiana poziţia incontestabilă pe care o are azi în literatura română şi în cea universală.

L. M.: Marile cărţi ale literaturii române se pot traduce uşor în limba ebraică? Actualul stadiu ale traducerilor deschide o perspectivă pentru o largă activitate de cunoaştere a literaturii române de către cititorii de limbă ebraică, în special de tineri?

S.C.: În general,traducerea unei opere literare dintr-o limbă de origine latină în altă familie de limbi (precum cea semită) nu este lesnicioasă. Din contra. Sînt foarte multe greutăţi care ţin de lexic, de semantică, de sintaxă.

Referindu-mă la actuala dezvoltare a vieţii literare din Israel, la necesităţile de lectură ale cititorilor din această ţară, cu preponderenţă a tinerilor, consider că marile opere ale literaturii române pot şi trebuie să fie traduse in ebraică. Condiţia însă este ca să se asigure condiţii artistice şi materiale pentru acest lucru .

De exemplu, de găsit traducătorii cei mai avizaţi, cu o bună cunoaştere a ambelor limbi, cu experienţă în creaţia artistică. Pe lîngă aceasta, asigurarea condiţiilor materiale de traducere, editare şi difuzare trebuie să fie optimă. Institutul Cultural Român, conducerea de la Bucureşti a acestei instituţii, care a fost creată pentru răspîndirea culturii române, trebuie să pună la dispoziţie condiţii financiare corespunzătoare pentru Israel, aşa cum a făcut-o pentru alte ţări din Europa sau S.U.A. Aceasta, cunoscînd situaţia specială din Israel,unde există un potenţial însemnat de cereri de lectură, traducători buni.

Anul acesta, din păcate, au fost respinse de către Institutul Cultural Român trei proiecte pe care creatorii din Israel le-au trimis la Bucureşti: culegrea de poeme ale Anei Blandiana traduse de cei doi creatori enunţaţi mai sus, un volum de eseuri. ale aceleaşi autoare în traducerea lui Yotam Reuveni, ca şi o nouă traducere a poemului „Luceafărul” realizată de un traducător din Haifa.

Ciudată şi inexplicabilă atitudine a acelora care au fost investiţi de actuala conducere a statutului român sa „faciliteze accesul publicului străin de literatura română şi să sprijine prezenţa autorilor români pe piaţa internaţională de carte” precum spune în româneşte Programul de finanţare a editorilor străini pentru traducerea autorilor români (TPS)!

Aceasta mai ales cînd Ana Blandiana şi-a exprimat intr-un interviu recent, dat la Iaşi, încrederea în mesajul poeziei: „Vreau să spun însă că la nivelul european, efectiv e un moment de răscruce, sau chiar de după răscruce: s-a conştientizat faptul că suntem pierduţi dacă nu ne întoarcem înspre valorile spirituale, printre care se află, desigur, POEZIA”!

L.M.: Vă mulţumesc pentru acest interesant interviu, pentru precizările care le-aţi făcut asupra procesului Dv. de creaţie şi traducere. Sîntem convinşi că volumul recent apărut, în limba ebraică, din opera Anei Blandiana va constitui un model în ceea ce priveşte abnegaţia faţă de adevărata POEZIE şi că ecoul ce-l va avea în viaţa literară va răsplăti munca ambilor traducători.

 

cărare

Cărare dreaptă
Trasă prin iarbă
De pieptenul tălpilor goale
Ca printr-un păr
Al ţărînii,
Creştet fierbinte de somn
Şi gata să se prăvale
De bună voie din toamnă
Precum din viaţă bătrînii.

Poezii, Editura Minerva, 1978

Başcalia la români de la salvare la sinucidere, de ANA BLANDIANA ,  cu aprobarea autoarei,(Material propus pentru publicare la data de: 1-05-2007)

România literară Nr.12 din 30 Martie 2007

Noţiunea de băşcălie este o noţiune misterioasă, de la etimologie până la importanţa pe care a reuşit să o aibă în psihologia poporului român. în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, cuvântul B|ŞC|LIE figurează de origine necunoscută, iar cele câteva supoziţii etimologice pe care le-am găsit aiurea mi s-au părut puţin convingătoare. O provenienţă mai curând necunoscută, la fel de incitantă şi neliniştitoare ca şi importanţa pe care realitatea numită astfel o are în viaţa şi în istoria noastră. A face băşcălie, de cineva ori de ceva, explică dicţionarul, înseamnă a-ţi bate joc, iar sinonimele sunt: a batjocori, a lua în derâdere, a face de râs, a face de ocară, a înjosi, a dezonora. Exagerând puţin, s-ar putea vorbi aproape de un antonim al onoarei. Să nu anticipăm însă şi, mai ales, să nu privim lucrurile static. „Fiecare epocă are sufletul său”, spune Spengler, şi problema pe care mi-o pun este de ce şi începând de când, din care epocă, sufletul timpului a fost pentru noi marcat de acest amalgam de influenţe şi reacţii, de complexe şi născociri, de provocări şi riposte care se numeşte, cu o vocabulă mirosind aproape dramatic a sarmale şi mititei, „băşcălie”. Aş fi tentată să încep de foarte mult – poate chiar de dinaintea momentului incert în care ne-am format ca popor – şi să consider că totul se trage din ceea ce eu consider a fi cea mai specifică şi cea mai greu de purtat dintre caracteristicile noastre: este vorba de paradoxala şi în acelaşi timp violenta concomitenţă dintre două complexe de sens contrar: complexul de inferioritate şi complexul de superioritate. Suntem profund complexaţi, dar nu numai, pentru că îi sim­ţim pe ceilalţi superiori, ci şi pentru că ne simţim – în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate – noi superiori lor. Situaţie care poate să pară absurdă, dacă nu înţelegem că profunda confuzie căreia îi suntem noi primele victime s-a născut din faptul că, înainte de a ajunge să descoperim cine şi cum suntem, am descoperit cu spaimă că suntem diferiţi de ceilalţi. Iar prima şi cea mai dramatică dintre urmările acestui conflict psihologic este incapacitatea devenită organică de a înţelege egalitatea. Suntem mereu inferiori sau superiori celor din jurul nostru, niciodată egali cu ei şi suntem privaţi (ne privăm?) astfel de singura situaţie în care se poate construi ceva: colaborarea, onoarea, respectul de ceilalţi, dreptul, fair-play-ul. De-a lungul unor nesfârşite secole care încep să se adune în milenii am fost vecinii unor popoare infinit mai puternice, mai bogate şi mai rapace decât noi, despre care puteam să ne imaginăm orice, doar că le suntem egali nu, şi atunci, obligaţi să ne recunoaştem precaritatea şi lipsa de mijloace de acelaşi fel, am fost puşi în situaţia de a inventa altfel de mijloace pentru a ne apăra, pentru a ne salva şi chiar pentru a putea învinge, în măsura în care supravieţuirea poate fi – şi poate fi! – considerată o victorie. Aşezaţi într-un loc unde se bat munţii în capete, nu ne-am pus decât rareori problema să dărâmăm munţii, dar am găsit mereu soluţii ingenioase de a ne strecura printre ei. Şi atunci când reuşeam, privirea noastră îndreptată cu umilinţă în sus îşi schimba sensul şi direcţia, uitându-se de sus la Goliaţii pe care reu­şi­sem să-i tragem pe sfoară. Basmele noastre sunt pline de exemple gata să ilustreze această teză: situaţii în care Făt-Frumos sau Prâslea sau Pipăruş Viteazul reuşesc să învingă zmeii, gheonoaiele, balaurii nu luptând pur şi simplu, ci aflând unde-şi ţin aceştia puterea, prin organizarea unor strategii şi coaliţii, formate din alţii (albine, furnici) la fel de slabi şi de inteligenţi ca şi ei. Din această inferioritate-superioritate-neegalitate s-a născut băşcălia. Bergson spune că „l’intelligence c’est le moyen de se tirer d’affaire”, în traducere liberă, ciudat de exactă, „deşteptăciunea este mijlocul de a şti să te descurci”. Pare o definiţie scrisă anume despre noi. Şi dacă suntem deştepţi – iar definiţia lui Bergson demonstrează cu prisosinţă că suntem – avem dreptul să ne batem joc de ceilalţi care, deşi sunt mai puternici, mai bogaţi, mai bine organizaţi decît noi, nu reuşesc să ne distrugă. De altfel, conştiinţa propriei noastre inteligenţe inventatoare de curse şi de ingenioase arme ne face neîncrezători, sceptici şi cu desăvârşire lipsiţi de naivitate. „Românul nu e candid niciodată, scrie Ralea, (…) are spirit critic, luciditate, bun simţ, mefienţă, scepticism” şi tot el vorbeşte de adaptabilitatea românească pendulând între scepticism şi grandomanie. Din această pendulare s-a născut şi continuă să se nască băşcălia. Scepticismul ca rădăcină a băşcăliei, zeflemelei, pehlivăniei, miştocărelii, deriziunii – care, asemenea lui, sunt forme de pasivitate – iată o idee. De altfel, meditaţia de acest fel, meditaţiile asupra propriului popor conţin întotdeauna pentru mine umilinţa necesităţii lor. Dacă aş aparţine unui popor mare şi triumfător, unul dintre acele popoare care au marcat cu o asemenea forţă viaţa planetei, încât noţiunile morale nu mai îndrăznesc să li se aplice, aş fi tot atât de preocupată de caracteristicile şi destinul poporului meu? – mă întreb de fiecare dată. Evident, nu. Şi mă simt umilită şi responsabilă ca un tânăr sărac obligat să-şi ajute părinţii şi fraţii mai mici în timp ce alţii de vârsta sa sunt liberi nu numai să dispună de averea părinţilor, ci chiar şi să nu dispună de ea, pur şi simplu liber de a nu se insera în şirul unor generaţii supuse nenorocului, nici pentru a le salva, nici pentru a le înţelege. Iar analizarea malformaţiilor produse de istorie pe un suflet şi un destin pe care – indiferent dacă vreau sau nu – îl continui, îmi trezeşte în egală măsură spiritul critic, revolta şi o sfâşietoare milă. Analiză ontologică şi istorică în egală măsură, analiză de care simt că îmi depinde viaţa nu numai pentru că e vorba de malformaţii cărora le aparţin, ci şi pentru că fac parte dintre acele persoane care nu pot fi strivite decât de lucrurile pe care nu le înţeleg. Iar ceea ce nu pot să nu înţeleg este că atunci, la începuturile ei, băşcălia s-a născut din umilinţă. Să ne întoarcem la filologie. Cunoscută pentru capacitatea ei de a absorbi neologismele şi de a împământeni împrumuturile, limba română este cunoscută, de asemenea, pentru felul băşcălios, pentru ironia şi deriziunea prin care preia adesea cuvintele altor limbi, fel asupra căruia s-ar putea scrie fascinante studii de psihologie şi chiar de istorie a limbii. Cuvântul turcesc desemnând tezaurul sultanului trece în limba română fără să schimbe nici o literă şi dă hasna. Piaţeta care la Istanbul putea să aibă fântâni şi să fie mărginită de minarete şi palate devine în româneşte maidan. Fraier, care în germană înseamnă cu seriozitate om liber, dar şi logodnic, se încarcă la noi de un dispreţ atoatecuprinzător. Iar bine cunoscutul şmecher care a făcut o carieră de-a dreptul existenţială în limba română provine dintr-un nevinovat schmecken însemnând bun la gust, care a dat, ce-i drept, un derivat care înseamnă a linguşi. Pe de altă parte, slavul monka semnificând chin, suferă la noi transformarea, semnificantă cât un întreg eseu filosofic, în muncă, deosebită de lucrarea latină, prin lipsa libertăţii şi a bucuriei de a lucra. Am dat aceste exemple ca să ilustrez felul în care băşcălia funcţiona ca o răzbunare a cine ştie căror şi câtor umilinţe. Dar ceea ce trebuie observat şi reprezintă încă o caracteristică a acestei complicate, ambigui şi adesea contradictorii noţiuni care formează tema noastră de azi este faptul că ea se întoarce cu egală virulenţă asupra autorului deriziunii. Hasnaua şi maidanul sunt în română caricaturi înjositoare ale realităţilor pe care le numesc în limba lor de origine, dar caricaturi care după ce şi-au înjosit obiectul ironiei grosiere se întorc pentru a-l înjosi pe cel ce o face. Este o ironie în trepte care urcă şi care coboară, aşa cum, de exemplu, în proverbul „ce ştie ţăranul ce-i şofranul” se râde într-o primă mişcare umoristică de ţăranul care nu cunoaşte subtilităţile mâncărurilor boiereşti, pentru ca pe a doua treaptă să se râdă de surogatul pe care îl reprezintă şofranul, utilizat ca să mascheze lipsa ouălor din cozonac. Ceea ce nu trebuie să ne facă să uităm că, paralel cu aceste ironii, batjocuri, zeflemele, luări în râs, se desfăşoară istoria pe care rareori am încercat s-o schimbăm. Că, ironică sau nu, este vorba de o privire de pe malul istoriei, din afara ei. Şi, dacă încercăm să găsim în toate acestea un sens mai profund decât simpla descărcare psihologică („Suntem osândiţi la sens”, spune Merleau Ponty), vom descoperi că noţiunea de băşcălie, nelipsită din nici o epocă a istoriei noastre, îşi schimbă modul de întrebuinţare de la o epocă la alta. în timp ce în epocile negre se poate transforma într-o alunecoasă manta de vreme rea care ne ajută să ne strecurăm sub lovituri, ne apără şi poate chiar ne salvează, reflexele pe care ni le-a lăsat, ne pot împiedica să funcţionăm în condiţii de libertate, aşa cum un anestezic te poate ajuta să treci pe sub arcurile suferinţei, dar poate să te şi împiedice să te mai trezeşti vreodată după operaţie. După cum, citită în oglindă, observaţia poate fi valabilă şi pe dos: „Relativitatea generală din domeniul social-politic, spune N. Steinhardt, ne învaţă că multe din noţiunile socotite rele şi condamnabile pot în anumite împrejurări dobândi caracter binefăcător, iar cele unanim considerate drepte şi pilduitoare pot deveni catastrofale şi izvor de mari dureri, necazuri şi grea pătimire. După cum în imponderabilitate sau în apropiere de zero absolut legile fizice obişnuite se modifică, şi în stările politice anormale principiile clasice nu mai funcţionează în sensul lor dintotdeauna. Valorile îşi schimbă sensul algebric, din minus în plus, şi invers. Mita, chiulul şi delăsarea pot căpăta pe +, iar intransigenţa, seriozitatea, spiritul de datorie pe -. în special cele petrecute la noi după 6 martie 1945 au constituit un fel de raze infraroşii care ne-au permis să facem descoperiri psihologice şi sociale din cele mai neaşteptate şi tulburătoare.” Citatul este desprins din „Secretul scrisorii pierdute”, strania exegeză caragialeană transmisă în anii ’80 de Virgil Ierunca la Europa Liberă sub intenţionat banala semnătură N. Niculescu şi în care Nicolae Steinhardt răsturna – din perspectiva dictaturii comuniste care folosea ura ca pe un combustibil al istoriei – sensurile lumii lui Caragiale, înălţând un adevărat imn toleranţei şi neseriozităţii ei. Dintre temniţe comuniste, ură de clasă şi intransigenţe ideologice, „Să mă ierţi şi să mă iubeşti” din finalul Scrisorii pierdute, ca şi „Pupat Piaţa Independenţi” din finalul Telegramelor apar transformate într-o apoteoză a împăcării şi bunăvoinţei. Virtuţi creştine în faţa cărora adulterul şi minciuna, corupţia şi şantajul se estompează şi îşi pierd din virulenţă. De fapt, fascinanta şi înflăcărata pledoarie nu e decât o demonstraţie prin absurd în care este exaltată lumea lui Caragiale împotriva părerii lui Caragiale despre ea. Pentru că Steinhardt privea lucrurile dintr-o închisoare, în timp ce Caragiale dintr-o lume liberă, perfectibilă, în curs de construcţie. Superficialitatea, îngăduinţa, delăsarea care puteau apărea visuri blânde din disciplina fanatică şi plină de cruzime a dogmei, erau piedici şi găuri negre în realitatea democraţiei în curs de a se naşte şi de a-şi inventa criterii şi rigori. Celebra frază potrivit căreia comunismul românesc va fi Stalin plus Caragiale, frază aparţinând lui Belu Zilber, care se pricepea bine şi la Caragiale, şi la Stalin, nu se voia decât un sarcasm, dar a fost de fapt strania descoperire a unui fascinant paradox şi chiar a unui noroc. Acest paradox subtil, şi aproape imposibil de intuit din afară, face din noi unul dintre cele mai necunoscute, sau mai prost cunoscute, popoare ale Europei. Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominaţi de ideile celor ce-i stăpânesc, ci, dimpotrivă, pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care e întotdeauna o ideologie. Faţă de tot ce i se spune, faţă de orice propagandă care se încăpăţânează să-l convingă (şi cu cât se încăpăţânează mai mult), el păstrează o distanţă ironică, din ce în ce mai refractară. Această impermeabilitate funciară la entuziasm şi fanatism îl face în acelaşi timp şi de necucerit şi de nerevoltat. Şi asta pentru că, pe de o parte, orice revoltă presupune un elan mai mult sau mai puţin entuziast, fanatic, iar românul este nu numai incapabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îi repugnă şi – mai mult chiar – i se pare ridicol şi îi trezeşte hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea care pare, văzută din afară, insuportabilă, ricoşează în realitate pe suprafaţa alunecoasă a ironiei populare, nereuşind să pătrundă în interior, nereuşind o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice. Deci, revolta nu se produce pentru că nu are condiţii subiective (predispoziţia psihologică), dar nici obiective (impactul real al terorii asupra indivizilor). Astfel se ajunge la paradoxala situaţie în care un popor care nu poate fi manipulat poate fi totuşi guvernat cu uşurinţă. Libertatea interioară se transformă în condiţie şi chiar în unealtă a supunerii exterioare. …Iar toată această complicată şi subtilă construcţie psihologică nu este fără legătură cu persistenţa lumii lui Caragiale şi-a băşcăliei ei în plină nebunie totalitară, unde a funcţionat ca un diluant – în delăsare, în superficialitate, în deriziune şi chiar în batjocură – a patetismului urii şi-a entuziasmului crimei. Dar pentru a reveni, este clar că problema raportului dintre noi, ideile comuniste şi realitatea pe care ele voiau s-o impună şi s-o inventeze este dependentă de problema raportului nostru cu băşcălia. Este clar că, în perioade foarte grele, capacitatea noastră de a ne bate joc de ceea ce ne înconjoară ne-a apărat şi chiar ne-a salvat într-o oarecare măsură. în mod evident, în dialogul dintre oameni şi lozinci au câştigat întotdeauna bancurile. în mod evident, forţa vitală a băşcăliei a îngreunat spălarea creierelor la români. Ceea ce nu înseamnă că aceasta nu a reuşit totuşi, dar cum totul e relativ pe lumea asta, e destul să ne comparăm mecanismele sufleteşti şi mentale cu cele ale germanilor din RDG ca să ne dăm seama cum calităţile şi defectele unui popor pot să se transforme, în anumite condiţii, în inversul lor. Spre deosebire de români, germanii au fost serioşi. Ei nu au avut spiritul nostru dizolvant în faţa ideilor şi sloganelor comuniste, ei n-au chiulit ca noi de la învăţământul politic, nu-şi băteau joc de lozinci şi nu făceau bancuri cu Bulă. Germanii au receptat îndocrinările cu seriozitate. Ceea ce a dus la o spălare a creierelor mai gravă decât la noi, pentru simplul motiv că a fost făcută mai temeinic, în timp ce pe spiritul nostru băşcălios argumentele şi eforturile lor manipulatoare lunecau adesea ca pe nişte coji de banană. Un exemplu. Am ascultat cu câţiva ani în urmă un comentariu BBC dedicat unei noi profesiuni apărute în partea răsăriteană a Germaniei: aceea de orator la înmormântări. Cu o exactitate care nu excludea umorul, chiar negru, ziaristul englez se ocupa de o firmă înfloritoare, specializată la livrarea de oratori funebri la înmormântările fără preot, numeroase, în mod tradiţional, pe teritoriul fostei RDG, unde procentul de atei declaraţi atinge 30% din populaţie, iar cel de practicanţi ai vreunei religii doar 25%. Organizată de un fost ofiţer STASI, firma în cauză oferă o modalitate de câştigare a existenţei unor foşti lucrători ai fostelor servicii secrete est-germane. Cum, potrivit legii, foştii STASI nu au voie să ocupe nici un fel de funcţii publice, aceştia continuă să-şi utilizeze astfel talentele de investigatori (e drept, acum numai asupra morţilor), pregătind profesional adevărate fişe informative ale răposaţilor, cărora li se oferă în felul acesta o înmormântare pe măsura vieţii lor. Descoperirea acestui insolit episod al tranziţiei est-germane m-a cufundat în întrebări şi meditaţii mai mult decât de spectator. Pentru că, înainte de toate, nu am reuşit să-mi reprim elanul comparativ şi nu am putut să nu mă întreb în ce măsură o asemenea întâmplare ar fi posibilă în România. Iar răspunsul negativ obligă la concluzii complexe şi la accente adesea contradictorii. Pe de altă parte, ceea ce impresionează în acest caz nu este atât reprogramarea vechilor stăpâni pentru o oricât de bizară viaţă nouă, cât faptul că noua firmă de oratorie funebră îşi găseşte suficienţi clienţi pentru a putea funcţiona ca o înfloritoare afacere. Şi trebuie să mărturisesc – cu o mică şi jenată mândrie patriotică – că nu mi-o pot imagina funcţionând în România. Vreau să spun că, presupunând prin absurd că ar exista un grup de foşti securişti atât de nedescurcăreţi încât să nu fi reuşit să devină după ’89 decât oratori funebri, mă îndoiesc că ar fi găsit printre răposaţi suficienţi clienţi ca să poată trăi din asta. Şi atunci întrebarea este: cum se explică diferenţa de reacţie la germani şi la români în faţa aceleiaşi presiuni ideologice, exercitate cu acelaşi tip de mijloace de-a lungul aceleiaşi perioade de timp? Iar răspunsul e dezarmant de simplu. Seriozitatea germană, funciară, înscrisă în fibra fiecărui membru al societăţii, a funcţionat pe parcursul atâtor decenii ca un element agravant al propagandei stat. în timp ce, acceptând fatalitatea istoriei, germanii s-au aşezat cu aplicaţie la studiul şi însuşirea noilor dogme, românii, mai obişnuiţi cu fatalităţile, au păstrat faţă de tot ce li se spunea (şi cu cât li se spunea mai mult) o anume distanţă ironică. De unde rezultă că, în cazul popoarelor, defectele şi calităţile sunt noţiuni cu imprevizibilă încărcătură istorică. De altfel, discursurile funebre ţinute de foştii ofiţeri ai poliţiei politice sunt de neimaginat în România nu numai pentru că la noi le ţin preoţii, ci şi pentru că foştii ofiţeri nu au timp de morţi, sunt încă prea ocupaţi cu viii. Dar ca să revenim la perioada în care băşcălia era încă o formă de apărare şi nu rareori chiar o armă, să ne amintim cum deviza întregii populaţii era „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, cum totul era mimare, îngânare şi bătaie de joc, cum băşcălia era aşezată chiar la temelia societăţii şi cum verbele acţiunii ajunseseră să fie „a se orienta”, „a se descurca”, „a se învârti”. „Lipsa de energie activă, pasivitatea defensivă şi resemnată a românilor”, lăsând loc doar la „protestarea verbală (…) prin batjocură şi sarcasme” despre care scria C. Drăghicescu, referindu-se la epoci mai îndepărtate, a mutat în perioada comunistă vitalitatea populară în domeniul periferic al adaptării la rău prin minimalizarea acestuia (totul e fleac, banc, miştocăreală), prin duplicitate („altceva e în sufletul meu”) sau prin minciună, cooperare şi supunere temporară cu gândul de a te dezice, de a te sustrage, de a reveni şi a trăda când îţi vine mai bine. O rezistenţă defensivă izvorâtă în mare măsură dintr-o resemnare, devenită prin prea lunga practică nepăsare, şi dând frâu liber spiritului tranzacţional pe care ni-l atribuie toţi sociologii şi unei capacităţi de adaptare care pornea de la şiretenie şi superficialitate ajungând la laşitate şi autodispreţ. Pentru că dispreţul pentru ceilalţi devenise treptat dispreţ faţă de sine însuşi şi era din ce în ce mai evident că o asemenea îndelungată practică a degradării nu putea să nu lase urme. E adevărat că împotriva răului devenit absurd nu se putea lupta cu armele raţionalului, dar în acelaşi timp acceptarea armelor absurdului – şi băşcălia ca atitudine existenţială a fost una dintre ele – prezintă riscul dizolvării criteriilor, al convertirii definitive la băşcălie. Ca într-o vaccinare deci, singura şansă ar fi fost inocularea bolii, a batjocurii, a deriziunii doar în măsura în care sănătatea avea nevoie de ele pentru a se apăra, o vaccinare neomologată ştiinţific însă, ale cărei teste le-am făcut pe noi înşine, asumându-ne riscurile şi încercând să trecem mai departe printre destinele intrate în putrefacţie ale celor care credeau că se vor sustrage demenţei, înnebunind puţin. Abia după 1989 am descoperit că, pe de o parte, în pofida şmecheriei noastre, spălarea creierelor se produsese într-o măsură mult mai mare decât în cele mai pesimiste estimări, iar pe de altă parte, medicamentul băşcăliei produsese o intoxicaţie medicamentoasă la fel de periculoasă ca şi boala pe care încercase s-o trateze. Am descoperit că ceea ce putea în condiţiile dictaturii să ne salveze poate în condiţii de libertate să ne distrugă. Tot ce ni s-a întâmplat din 1990 încoace dovedeşte că suntem un popor nemaiînstare să-şi gestioneze istoria după ce secole întregi i-au croit-o alţii şi singura lui reacţie a fost aceea de a i se sustrage; nemaiînstare să-şi asume un destin nici chiar în situaţia în care este liber să şi-l construiască singur. Purtată prea mult, masca batjocurii ni s-a lipit de faţă, împiedicându-ne nu numai să ne descoperim adevăratele trăsături, ci chiar să ne mai amintim dacă am avut vreodată altele. Băşcălia (o şmecherie care are în plus tupeul de a-şi bate joc de cei pe care îi înşală) a devenit pentru români un fel de şperaclu bun de deschis toate porţile şi de rezolvat toate problemele, un fel de perpetuum mobile care face să ni se învârtă nu numai soarta, ci şi sufletul în gol. Băşcălia generalizată reuşeşte să dilzolve totul, asemenea unui acid capabil să şteargă urmele şi să facă să dispară, la grămadă, atât victimele, cât şi armele crimei. Cei ce fac alergie la gravitate vor considera, desigur, exagerată această perspectivă, după cum cei ce se cutremură în faţa lipsei de perspectivă morală a societăţii vor socoti probabil termenul „băşcălie” prea slab pentru tragedia pe care o întrevăd. Şi totuşi, ce definiţie mai largă şi mai exactă ar putea cuprinde la un loc; băşcălia imenselor salarii de directori ai unor uzine şi regii care dădeau faliment; băşcălia imunităţilor de tot felul; băşcălia parlamentară a votării unor neruşinate autoprivilegii şi a refuzului sfruntat de a vota Agenţia Naţională de Integritate; băşcălia amnistiilor propuse savant pentru vinovăţii trecute şi viitoare; băşcălia alimentării firmelor-căpuşă cu banii unor proiecte internaţionale pentru sprijinirea industriei mici şi mijlocii; băşcălia impozitelor strânse de la săraci, pentru că bogaţii obţin derogări individuale de la demnitarii cărora le-au subvenţionat sau le vor subvenţiona campania electorală; băşcălia lacrimilor izvorâte la ore de vârf sub obiectivele canalelor de televiziune şi a mătăniilor executate pentru jurnalele de actualităţi; băşcălia trusturilor de presă conduse de foşti ofiţeri de Securitate care demască plini de sfântă mânie plevuşca informatorilor care tremurau şi atunci şi tremură şi azi de frica lor; băşcălia înlocuirii limbii române de un dialect anglo-rrom; băşcălia diplomelor universitare contra cost; băşcălia torţionarilor lăudându-se în cărţi şi pe ecrane cu felul în care îi băteau pe deţinuţii politici, fără ca vreo autoritate să se autosesizeze; băşcălia sondajelor în care cei care au colaborat cu Securitatea cresc şi cei care li s-au opus scad băşcălia din Parlament de la 18 decembrie şi tot ce continuă să urmeze de atunci încoace şi, mai ales, băşcălia alegerilor în care candidaţii sunt aleşi după capacitatea de a face băşcălie de alegători. încet, încet, ni se atrofiază şi antenele pentru perceperea lucrurilor în alt registru decât cel al băşcăliei. îmi amintesc cum, la vernisajul primei expoziţii a Memorialului Sighet în Germania, dr. Joachim Gauck a vorbit despre eventualitatea organizării şi în România a unor mărturisiri publice a celor vinovaţi, asemenea celor patronate de episcopul Tutu în Africa de Sud. Şi, în timp ce publicul german aplauda ideea, românii aflaţi în sală schimbau priviri ironice şi jenate imaginându-şi-i pe securişti cerându-şi iertare pe scenă şi miştocărind remuşcarea. îmi amintesc cât de şocată am fost când, după alegerile din 1996, un om politic m-a întrebat „Tu ce vrei?”, deşi spusesem mereu că nu vreau nimic pentru mine, că nu voi candida şi nu voi accepta niciodată funcţii. Eram şocată nu atât de vulgaritatea întrebării, cât de descoperirea că atâta timp nu fusesem crezută, aşa cum nu-şi credeau propriile promisiuni. Cel ce minte nu-şi poate închipui pe cineva spunând adevărul, şmecherul nu are destulă fantezie pentru a-şi imagina onestitatea, care rămâne întotdeauna pentru şmecher ceva suspect. Scriind cândva, la sfârşitul secolului trecut (care oricât de puţin ne-ar plăcea este secolul nostru), despre raportul dintre justiţie, mineriade şi normalitatea ordinii de drept, am căzut victimă unui coleg celebru pentru talentul lui de a face mişto. Neştiind cum să reacţionez, am cerut sfatul unui prieten comun. „N-ai ce face, mi-a răspuns acesta. Nu te poţi pune cu băşcălia.” Fermitatea verdictului m-a tulburat şi m-a pus pe gânduri. în mod evident, nu mă conformasem de prea multe ori în viaţă acestei înţelepciuni. Ba, dacă ar trebui să-mi rezum simplificator existenţa, aş fi obligată să recunosc că nici paginile, nici faptele mele n-au făcut altceva decât „să se pună cu băşcălia” şi să înainteze cu masochism împotriva ei. Cum altfel s-ar putea explica încăpăţânarea de a susţine că nu poate exista salvare politică şi socială în afara logicii unor elementare criterii morale? Că, în măsura în care nu suntem în stare să ne repliem şi să privim cu seriozitate propria noastră construcţie interioară şi societatea în care trăim şi pe care trebuie s-o schimbăm, în măsura în care facem în continuare băşcălie de noi şi de ceea ce ne înconjoară şi ne determină, ne sabotăm singuri destinul? Că, dacă nu vom renunţa la complexele transformate în bârfe, şmenuri, şuşanele, zeflemele şi nu vom încerca să învăţăm definiţia egalităţii, a demnităţii şi chiar a onoarei, ne condamnăm la sinucidere? Suntem într-un moment de răscruce. Ştiu că sună ca în­tr-un discurs din Scrisoarea pierdută, dar, oricât ar părea de ciudat, ne aflăm în aceeaşi situaţie. Intrăm din nou în Europa. Cred că pentru a patra oară, dacă punem la socoteală 1) momentul 1848; 2) lunga etapă a confruntării dintre lumea lui Caragiale şi construcţia lui Carol I şi 3) Pacea de la Paris. Şi, din nou suntem în pericolul de a transforma intrarea într-o formă fără fond. Şi, chiar dacă ştiu că şi formele fără fond sunt un pas înainte şi că în următoarea perioadă ele se umplu de conţinut, aşa cum au dovedit-o primele trei momente, nu pot să nu sufăr – asemenea lui Caragiale – de precaritatea lumii noastre şi de veşnicul suspans al întrebării dacă vom reuşi sau nu să ne salvăm în ultima clipă. Pentru că for­mele fără fond, asemenea băşcăliei, dar, spre deosebire de ea, neexcluzând construcţia, au fost pentru noi realităţi complexe născute din tensiunea între vechi şi nou, între Est şi Vest, în care am fost obligaţi să trăim. Suntem „coridorul popoarelor între Occident şi Orient”, un coridor pe care am fost târâţi mereu spre Orient, încăpăţâ­nân­du-ne mereu să înaintăm spre Occident. Şi, atunci când nu mai puteam suporta decalajul dintre dorinţă şi realitate, îl umpleam cu formele fără fond. în acest repetat şi dramatic demers suntem solidari cu I. L. Caragiale şi cu regele Carol I nu numai pentru că lumea noastră dărâmată timp de 50 de ani şi aflată azi în curs de reconstituire seamănă cu a lor, ci şi pentru că lor, ca şi nouă, li se opunea atotputernica, invincibila încă, băşcălie. în acest sens, nu trebuie să uităm că, oricât ar infirma-o pamfletele, Caragiale a fost ală­turi de Carol I împotriva lumii pe care a descris-o şi pe care, atunci când l-a înfrânt, a părăsit-o plecând în Germania. Ştiu că, spunând ceea ce spun, pot fi acuzată de „patimă morală” şi de „extremism moral”. Nu ar fi pentru prima dată. Dar ştiu că suntem la o răspântie existenţială a istoriei noastre şi „la o răspântie se cere mai multă înţelepciune decât oriunde”, spunea un filosof. Şi ştiu că semnele acestei înţelepciuni abia dacă se întrevăd din când în când, atât de greu perceptibile încât nu putem avea curajul să ne bucurăm de teamă să nu devenim ridicoli. Iar în acest timp nu pot să nu observ cum, tristă şi plină de umor, băşcălia este o ţară, o ţară care se întinde de la Prut până la Dunăre şi de la Tisa până la mare. (fragmente dintr-o conferinţă)
 

9 gânduri despre &8222;Ana Blandiana, POETA NR. 1&8221;

  1. FRAGMENT

    România literară Nr.45 din 16 Noiembrie 2007

    Ana Blandiana şi homo viator – de Gheorghe Grigurcu – Semn De Carte

    Are dreptate Ana Blandiana: nu putem caracteriza psihologia omenirii din ultima jumătate de veac fără a analiza un fenomen care a căpătat proporţii de masă, care „răscoleşte şi aruncă în febră globul întreg”, cel al turismului. Homo viator se impune acum ca un personaj de prim plan. Oare de ce? Care e mecanismul sufletesc ce ne face să preferăm „iureşul diabolic” al călătoriilor „idilicei vacanţe de altădată”? La o privire superficială, s-ar părea că ar fi dorinţa de cunoaştere. Reală, desigur, această dorinţă e însă brutal contrariată de viteza producătoare de convenţionalism a trecerii grupurilor de turişti prin faţa monumentelor celebre, prin sălile muzeelor unde ghizi cuprinşi de plictis izbutesc a acorda abia „cîte o jumătate de minut operelor celebre şi cîte un minut întreg capodoperelor”. Şi atunci despre ce ar fi vorba? Turistul, e de părere poeta, urmăreşte o neimplicare în lumea sa habituală, o evadare echivalată cu „starea edenică” a unui „spectator absolut” al unor aspecte ale realului care nu-l mai afecta: „Supus unsprezece luni legilor imuabile ale lumii sale, în luna a douăsprezecea îşi permite să treacă pe lîngă legi care nu pot acţiona şi asupra lui; nu numai că nu mai trebuie să se supună, dar nu mai trebuie nici chiar să se răzvrătească; este liber, fără ca libertatea să-l mai intereseze în vreun fel”. Sau într-o cheie radicală: „Plecările seamănă unei sinucideri reversibile, unui refuz de a mai trăi, un refuz limitat la treizeci de zile”. Poate că aci începe şi o altă explicaţie. Impasibilitatea turistului n-ar putea fi înţeleasă ca o continuare a vieţii sale curente, golite de conţinut moral, monotone, automatizate? Nu e cumva tocmai un apogeu al impersonalizării la care-l supune societatea modernă şi pe care, pe cale pervertită, vrea s-o intensifice, s-o perceapă ca un triumf al nonidentităţii? „Cea mai tristă dintre toate plăcerile”, aşa cum o socotea Montherlant, călătoria frenetică (vicioasă?) a zilelor noastre nu e tocmai „plăcerea” în răspăr a despărţirii fiinţei umane de sine?
    Să urmărim însă firul consideraţiunilor Anei Blandiana, care virează înspre confesiune. Autoarea mărturiseşte că pentru d-sa călătoria n-a fost „un antract al existenţei”, ci, dimpotrivă, „o intensificare plină de suspans a ei, un interval în care tensiunea căutării, sub semnul căreia viaţa primeşte atributele umanităţii, atinge cotele ei maxime”. Aşa cum se cuvine pentru o natură introspectivă. în chipul specific al istoriei, ieşirile peste hotare ale poetei au fost, înainte de 1989, rezultatul unui conflict între „nelibertate şi noroc”, deoarece depindeau de „suspansul nesfîrşit” al obţinerii sau al refuzului vizei în chestiune. Circumstanţă ce intensifica satisfacţia plecărilor spre alte orizonturi pînă la alura de miracol: „Aşa se face că lumea pe care am văzut-o eu a fost cu siguranţă mai frumoasă decît adevărata lume, a fost cea mai frumoasă dintre lumile posibile, pentru simplul motiv că o vedeam aproape prin absurd, un absurd care nu aveam cum să sper că va mai avea puterea să se repete”. în chipul unui specific structural, o călătorie are pentru Ana Blandiana două părţi distincte, denumite cu ajutorul a două verbe „stăpînitoare”, a vedea şi a scrie. „Vederea” e partea contemplaţiei pure, a înregistrării pasive a unui univers „curgător în uitare”, iar scrisul e partea fixării, „cu cruzime”, în cuvinte, a experienţelor inedite: „Spun cu cruzime pentru că, scriind, trecînd în verbe o formă, o lumină, o culoare, retrăiesc sentimentul pe care îl încercam în copilărie cînd fixam, omorînd, frumoşii fluturi în insectar. îmi amintesc halucinant repulsia şi mila pe care le trăiam în timp ce înfigeam cu groază acul între aripile zbătîndu-se ale insectei şi, mai ales, îmi amintesc implacabila necesitate a gestului meu”. O asemenea „fixare” sacrificială ar fi unica modalitate de conservare a frumuseţilor, mai exact a emoţiei declanşate de acestea: „Fixarea în ace era singura formă de perpetuare a frumuseţii lor: neucişi, fluturii ar fi pierit în neant”. Ne aflăm astfel în faţa abisului pe care-l reprezintă uitarea, „această substanţă sau această lipsă de substanţă care înghite tot ce nu e adăpostit în cuvinte”. Deşi poate că e doar o aparentă aneantizare, o „prăpastie” ce se umple în taină cu trăirile pe care le credem dispărute, capabile, chiar netrase în text, a nutri adîncimile eului, a ţîşni cîndva cu spontane intensităţi din straturile sale insondabile…
    în mod caracteristic, Ana Blandiana ne încredinţează că factorul ce-o atrage mai întîi de toate cu prilejul călătoriilor este timpul. Timpul o ţine, precum într-o magie, „încremenită pe malul mării, fascinatoare nu atît prin nemărginita ei frumuseţe, prin mirosurile ei putrede şi moi, prin culorile ei tăioase şi neliniştite, cît prin eternitatea profundă de dincolo de ele”. Aşijderea o fascinează coloanele de la Olimpia, „groase cît stejarii multiseculari”, moscheele maure transformate în lăcaşuri de cult catolice, satirii lui Picasso care ar fi „numai palide pastişe ale celor vii de pe amforele greceşti”. Sau într-o formulă sintetic-patetică: „Timpul îl căutam în toate aceste profunde şi senzaţionale întîmplări, ştiinţa lui de a urîţi şi arta lui de a înfrumuseţa, puterea lui de a uita şi priceperea lui de a aduce aminte, inimaginabila lui ingeniozitate de a face bine şi fatalitatea lui blîndă de a face rău”. Aşadar timpul şi nu spaţiul. Mai bine zis spaţiul prizat prin mijlocirea timpului care deţine supremaţia. Avem a face cu o abordare tipică de poet, întrucît timpul e, spre deosebire de spaţiu, un fenomen capricios, de-o obiectivitate îndoielnică, apt de modelările prodigioase ale subiectului ce-l poate umple ad libitum cu imaginile sale, ce-l poate dilata sau accelera în funcţie de trăirile de care are parte. Fireşte, nu poate fi pus semnul egalităţii între timpul operant pe tărîmul ştiinţei, cuantificabil, omogen, şi cel trăit, pe care Bergson îl numeşte „sentiment interior al duratei”. Un atare „sentiment” îl încearcă autoarea noastră în raport cu locurile pe care le străbate, cu vestigiile trecutului în faţa cărora poposeşte, printr-o dublă ecuaţie, pe de-o parte considerînd că „geografia este mai ales istorie”, pe de alta prin asumarea emoţională a istoriei, prin cufundarea ei în durata subiectivă, cea născătoare de „miraculos”, de acel „Miraculos” pe care-l simte „dispersat în vreme ca într-un văzduh de sfîrşit de vară, din care puteam să-l adun fulg cu fulg şi să-l recompun, pentru a-i afla forma şi legile cărora trebuie să mă închin sau de care pot să mă feresc”. Istoria triumfă ca o dimensiune a subiectivităţii transfiguratoare.
    Să consemnăm acum cîteva impresii ale autoarei în ipostază de turistă care adulmecă timpul perceput ca un soi de justificare a spaţiului în lăuntrica instanţă. Concentratul de istorie pe care-l cuprinde un topos constituie un alibi al său. Uneori în aşa măsură, încît timpul, element părelnic abstract, dizolvă empiria, îi ia locul, astfel precum un schelet ar fi mai plin de semnificaţie decît făptura ce-l conţine. „Ruine, templele sînt mai frumoase. Dezbrăcate de ziduri, de carnea masivă a pereţilor, eliberate de greutatea acoperişelor, scuturate de încărcătura podoabelor, rămase numai schelet alb şi esenţial de coloane înălţate spre cer, templele antice au ajuns pînă la noi mai frumoase, sînt convinsă, decît au fost vreodată în apoteoza gloriei lor religioase”. Explicabil, restaurarea a ceea ce s-a pierdut i se înfăţişează poetei drept o operaţie decepţionantă. E o pierdere a poeziei unei existenţe mistuite în favoarea unei funcţionalităţi ce n-ar putea fi decît prozaică: „De fiecare dată reconstituirea înfăţişării lor iniţiale mă dezamăgeşte. Aceste frumoase ziduri şi cornişe şi frontoane nu erau decît nişte clădiri, aceste perfecte clădiri nu erau decît nişte biserici”. Oraşele îşi au o „taină” a lor inconvertibilă, neexistînd, crede autoarea, nici un oraş fără o asemenea „taină” ce-l tutelează: „Sufletul unui oraş este ca o fiinţă care nu seamănă cu nimeni, deşi părinţii îi sînt cunoscuţi, şi întreaga ei viaţă este cunoscută. (…) Chiar şi atunci cînd pare a fi dispărut sau a nu fi existat deloc, chiar şi atunci cînd fiecare casă şi fiecare colţ par a o nega, taina, împotrivindu-se oraşului, continuă să-i coloreze aerul”. Se întîmplă ca unele oraşe să fi fost marcate de forţa vizionară a unui mare scriitor în aşa grad încît realitatea creaţiei să estompeze realitatea vieţii, impunîndu-se ca o emblemă. Un trecut fictiv acoperă deopotrivă trecutul şi prezentul, întrucît mai relevant se arată imaginarul unei opere plantate într-un anume loc: „Ce altceva a făcut Balzac cu Parisul, Dickens cu Londra, Dostoievski cu Petersburgul, Caragiale cu Bucureştiul, Hasek cu Praga, Joyce cu Dublinul? Fiecare dintre aceştia au creat cîte un oraş al lor, nemărginit de complex şi de adevărat, de specific şi de viu, un oraş ieşit gata construit şi populat din propria lor privire, aşa cum Atena a ieşit gata înarmată din capul lui Zeus”. (…….)Rînduri din care încă o dată rezultă situarea Anei Blandiana la antipodul turistului-standard, impersonalizat, evacuat de criterii şi emoţii, în postura unei personalizări ce-şi asumă spaţiul precum un depozitar al trecutului, iar trecutul ca o sensibilizare proprie. Exigenţele estetice şi etice, îngemănate, decurgînd din această sensibilizare îi acordă autoarei-călătoare o responsabilitate deopotrivă faţă de lumea vizitată şi faţă de sine însăşi.

  2. Ana Blandiana
    Va multumim pentru urarile de sub brad si, la randul nostru,va dorim un an cu adevarat nou,bun,plin de sanatate si de impliniri.
    Sarbatori fericite!
    Ana Blandiana
    Romulus Rusan

    bianka markovic wrote:
    multumim, Haifa va saluta fara zapada…
    zau ca va pizmuiesc. eu merg la serviciu de sarbatori.
    cade in saptamina de lucru
    LA MULTI ANI SI INSIPRATIE IN NOUL AN.2008
    SI LA ANU’ LA IERUSALIM!

    levana bianca

  3. NOU, ANA BLANDIANA :
    Ana Blandiana [mailto:anaromi @yahoo.com]
    Sent: Saturday, February 16, 2008 9:54 PM
    To: îø÷åáéõ áéàð÷ä
    Subject: RE: FW: impact

    Draga Bianca,

    De cateva zile am un site(http://www.anablandiana.eu), care nu e chiar gata(lipsesc cartile aparute in 2007 in spaniola, maghiara, rusa si ivrit),si mai sunt de facut corecturi. Dar poate fi vizitat si este un instrument de informatie. M-am gandit ca poate nu strica sa-l ai la indemana si ,pe deasupra, profit si ma laud cu site-ul pe care de mult mi-l doream si nu-mi vine sa cred ca exista. Mai trebuie sa-i fac o versiune engleza, dar pentru asta trebuie sa am timp ca sa simplific si sa selectez.

    Te imbratisez,

    Ana

  4. Am citit cu mare placere articolul si am vizitat pagina ANEI BLANDIANA .
    Eu am numit-o Zeita poeziei romanesti si o indragesc tare mult iar poeziile sale mi-au fost si imi sunt un balsam cald pentru sufletul meu.
    Sa ii dea Dumnezeu sanatate si putere de munca ca sa ne delecteze si pe viitor cu superbele sale versuri.

    Cu drag din departari
    Florenta
    Australia

  5. Lansarea cărţii „Fiecare bucurie răneşte pe cineva” de Ana Blandiana la ICR Tel Aviv
    Institutul Cultural Român din Tel Aviv vă invită la evenimentele prilejuite de lansarea în Israel a cărţii Anei Blandiana כל שמחה פוצעת מישהו(Fiecare bucurie răneşte pe cineva).

    Culegerea de poeme este o selecţie a celor mai reprezentative poezii de dragoste şi a celor cu substrat politic ale Anei Blandiana, conturînd portretul acesteia ca poetă şi luptătoare pentru libertate civică în România, şi a fost publicată la editura Keshev, în traducerea lui Moshe Granot şi a lui Shaul Carmel.

    Programul evenimentelor cuprinde, în data de 2 noiembrie, la ora 17:00, lansarea cărţii în cadrul unei întîlniri cu cititorii şi poeţi, critici literari israelieni, la Cercul Cultural din Haifa (Matnas Hadar – Beitenu, Str. Yerushalayim nr. 29).

    În data de 3 noiembrie, la ora 17:00, va avea loc lansarea cărţii la Cercul Cultural din Ierusalim, în cadrul Cinematecii din Ierusalim (Derech Hebron nr. 11).

    Lansarea de carte va fi urmată de o dezbatere, mediată de prof. dr. Leon Volovici şi Costel Safirman, în prezenţa lui Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din Bucureşti, centrată asupra activităţii Alianţei civice şi a Memorialului de la Sighet, cel din urmă un muzeu al crimelor comunismului şi un centru de cercetare a fenomenului totalitar de stînga din întreaga lume, condus de Ana Blandiana. Vor fi totodată lansate (şi discutate) ultimele cărţi editate în cadrul Memorialului de la Sighet, autori Romulus Rusan, Aristina Pop Săileanu, dr. Nicu Ioniţă.

    În data de 5 noiembrie, la ora 18:30, la biblioteca municipală Beit Ariela din Tel Aviv (Bdul. Shaul Hamelech nr. 25), cartea de poeme a Anei Blandiana va fi lansată în cadrul unei întîlniri cu poeţi israelieni de limbă ebraică, punctată de lecturi ale poeziilor în română şi ebraică.

    La evenimente vor participa, printre alţii, cei doi traducători ai cărţii, alături de redactorul-şef al editurii Keshev, Rafi Weichert.

    Evenimentul este organizat de Institutul Cultural Român din Tel Aviv în parteneriat cu editura Keshev din Tel Aviv, ASILR – Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, Cercul Cultural din Ierusalim şi Cercul Cultural din Haifa.

    „Am visat întotdeauna o poezie simplă, eliptică, aproape schematică, avînd farmecul desenelor făcute de copii, în faţa cărora nu eşti niciodată sigur dacă nu cumva schema este chiar esenţa.

    Aceasta este principala calitate pe care poeţii – care au avut altruismul să se transforme pentru mine in traducători – au reuşit să o realizeze şi in ivrit. Trebuie să fii poet ca să înţelegi că poezia nu e făcută doar pentru a fi frumoasă, ci pentru a fi bună conducătoare de gînd.”

    (Ana Blandiana)

    preluare, Observator Cultural

  6. seara cu Ana Blandiana

    A fost o seara reusita a poetei Ana Blandiana la Cercul Haifa. Chiar
    emotionanta! Am stat linga istoricul Romulus Rusan, sotul ei care m-a
    recunoscut. Era cam buimacit de ce se intimpla pe la noi. Ana e
    neschimbata, tunsa scurt, la fel cum am intilnit-o si la Colocviile de
    la Neptun acum 9 ani. A citit 4 poeme si in ivrit au fost citite de
    cei din Cercul Haifa. A vorbit despre activitatea ei scriitorul Zoltan
    Terner, pertinent si la subiect, mai ales de dezidenta ei inainte de
    1989.
    Am primit cartea ei cu dedicatie:”Biancai Marcovici si poeziei sale,
    poezia si inima mea plina de admiratie”,
    Ana Blandiana

  7. Subject: [Rom-Jews] Interviu cu Ana Blandiana( in IL )
    To: „rom-jews”
    Date: Wednesday, November 19, 2008, 7:11 AM

    Zoltan Terner

    Interviu cu o mare poetã: Ana Blandiana
    2 noiembrie, 2008

    Zoltan Terner: – Întâi de toate, stimatã Ana Blandiana, bun venit în Þara Sfântã !
    Ana Blandiana: – Mulþumesc mult, domnule Terner.
    Z.T. – Prima mea întrebare ar fi cea uzualã: care vã sunt acum primele impresii din
    Israel ? Sunteþi, din câte ºtiu, a doua oarã la noi în þarã.
    Ana Blandiana – Nu, sunt a treia oarã. Prima oarã am fost ca turistã, ca sã spun aºa. În 1982 am luat premiul Herder , care era în valoare de 20.000 de mãrci. Acest premiu foarte prestigios, era dat de reprezentanþi ai tuturor universitãþilor de limbã germanã din Germania, Elveþia ºi Austria ºi se decerna la Universitatea din Viena. Am aflat de la cei care au luat înaintea mea premiul, de exemplu Nichita Stãnescu, cã între timp a apãrut o lege în România prin care orice bani câºtigi în strãinãtate, inclusiv un premiu, statul preia 90 %. ªi atunci, pentru mine ºi soþul meu, problema a fost sã nu ne întoarcem acasã cu banii ºi de la Viena am fãcut o cãlãtorie care este descrisã în cartea soþului meu (Romulus Rusan, nota mea, ZT), care se numeºte „În cãutarea Mãrii Interioare”, o cãlãtorie prin Iugoslavia, Grecia, Turcia, Egipt, Israel. Atunci am ajuns pentru prima oarã în Israel ºi trebuie sã vã spun cã, dacã mi s-ar cere „spune despre Israel o singurã frazã sau o singurã amintire”, aº spune ceea ce am privit atunci, la intrarea în Israel, cu autobusul, venind dinspre Egipt. Mergeam de ore întregi, de la Cairo ºi era pustiu, pustiu, pustiu, pustiu, ºi am ajuns la frontierã. Frontiera este ceva administrativ. Dupã care au început grãdini, grãdini, grãdini, grãdini. Aceastã revelaþie este pentru mine definiþia Statului Israel. Inteligenþã ºi muncã care au reuºit sã transforme un pustiu într-o grãdinã. ªi indiferent de ce s-a întâmplat pe plan politic, în aceastã istorie atât de complicatã a Orientului Mijlociu, pentru mine întotdeauna aceasta a fost imaginea acestei þãri.
    Z.T. – Ce ºtiþi ºi ce imagine v-aþi fãcut despre literatura în limba românã care se scrie în Israel ?
    A.B. – În primul rând, trebuie sã vã spun cã mi se pare foarte impresionant cã se scrie în continuare în limba românã. Cred cã acest lucru se întâmplã din douã motive. În primul rând pentru cã au existat scriitori importanþi care erau de origine evreeascã în România ºi care, în mod fatal, ºi-au continuat opera dupã ce au plecat din România în Israel ºi pe de altã parte, cred cã se explicã ºi prin faptul cã limba ebraicã fiind o limbã foarte grea de învãþat la o vârstã adultã. Generaþii ºi generaþii întregi au venit ca adulþi, au rãmas circumscriºi în cadrul limbii lor în care se formaserã. Aici existã nu numai niºte scriitori de limbã românã buni, existã ºi un public cititor de limbã românã. E o situaþie din care ºi relaþiile Israel-România ºi relaþiile între scriitorii români ºi scriitorii din Israel, nu au decât de câºtigat.
    Z.T. – Dupã pãrerea dumneavoastrã existã vreun scriitor israelian de limbã românã care sã prezinte interes pentru literatura românã în ansamblul ei ?
    A.B. – Sigur, nu m-am pregãtit special ºi nu vreau sã jignesc pe nimeni, spun nume care îmi vin absolut la întâmplare: Alexandru Sever, Shaul Carmel, Virgil Duda, oameni din generaþii diferite. Shaul Carmel este poet în primul rând. Alexandru Sever ºi Virgil Duda sunt prozatori foarte buni. Iar, tot un prozator, Gina Sebastian-Alcalay, mi se pare un scriitor de o fineþe absolut ieºitã din comun ºi care rezistã, ca ºi ceilalþi, de altfel, la orice comparaþie cu scriitorii care scriu în România. Existã ºi scriitori care nu erau cunoscuþi înainte în România, cum este Riri Manor, de exemplu, care am impresia cã scrie în ambele limbi, dar care, în ultimul timp, este din ce în ce mai cunoscutã în România pentru cã este extrem de activã ºi scrie mereu.
    Z.T – Ce poezie se scrie azi în România ºi ce fel de raporturi aveþi cu ea, cum vã simþiþi faþã de ea ?
    A.B. – E o întrebare destul de grea în sensul cã în ultimii 18 ani, începând din 90 încoace a avut loc o evoluþie curioasã, aº zice, ºi în acelaº timp explicabilã. Partea bunã a lucrurilor este cã se scrie în continuare. Tot timpul s-a scris poezie, ceea ce este aproape absurd gândindndu-te cã nimeni nu a mai avut nimic de câºtigat din a scrie poezie. Ba mai mult, cã nimeni nu mai edita poezie, cã poetul trebuia sã gãseascã, de la pãrinþi sau de la cine ºtie cine, o sumã de bani ca sã se ducã sã se milogeascã la o editurã sã-i publice o plachetã. ªi totuºi, în aceste condiþii absolut precare din anii 90 a continuat sã se scrie poezie. S-a trecut printr-o fazã în care ºi poezie ºi prozã s-a scris , aº zice, cu un fel de bucurie copilãreascã, dacã s-ar potrivi, în trend pornografic, adicã tot ce înainte fusese interzis dar fiind foarte tineri cei care scriau, nu ºtiau lucrurile grave care fuseserã interzise. În schimb, ei erau fericiþi ºi au trecut printr-o fazã de libertinaj, absolut nesemnificativ, din care n-a rãmas nimic. În timp ce în ultimii doi-trei ani sunt tot mai mulþi poeþi tineri, ca ºi prozatori, de altfel. În general stã mai bine proza decât poezia. Aº putea sã zic cã pentru prima oarã în România stã mai bine proza decât poezia. În general noi am stat mai bine la poezie.
    Z.T. – Aþi putea sã citaþi câteva nume de tineri prozatori români care vi se par remarcabili ?
    A. B. – Uitaþi, primul nume care îmi vine, poate ºi pentru cã este tradus ºi în ivrit, e Florina Ilis. E o prozatoare din Cluj care a scris „Cruciada copiilor”. Este un scriitor absolut remarcabil ºi m-am bucurat foarte tare cã a fost tradus în Israel, ºi a mai fost tradus încã într-o limbã sau douã.Pãrerea mea este cã ar fi trebuit sã facã un mare succes european pentru cã reuºeºte sã mitizeze ºi sã aducã pânã le nivelul poeziei, aº zice, o temã care a fost singura formã sub care România a fost cunoscutã în primii zece ani dupã revoluþie, aceea a copiilor strãzii, adicã a copiilor nãscuþi fãrã voia pãrinþilor lor ºi care au fost pãrãsiþi. Vã amintiþi lunga perioadã în care singurele veºti din România erau din orfelinate. Ei bine, aceastã carte este povestirea fantasticã a unui fel de revoluþie a acestor copii care cuceresc societatea.
    Mai sunt mulþi. Nu sunt un cititor foarte bun al ultimilor ani, pentru cã sunt extrem de ocupatã.
    Z.T. – ªi dumneavoastrã aþi scris prozã ºi încã una foarte interesantã, originalã prin fuziunea de lirism , epic ºi fantastic, pãtrunzãtoare ºi plinã de farmec.
    A.B. – Da, am scris prozã ºi sper din toatã inima cã o sã mai scriu. Cea mai mare nostalgie a mea este cã, având în vedere cã m-am ocupat cu multe alte lucruri în afarã de literaturã, în ultimii ani, n-am mai scris prozã. Poezie am scris pentru cã nu puteam altfel si pentru cã poezia se scrie ºi pe genunchi ºi în metro, pentru cã poezia n-o scrii tu, tu nu faci decât s-o transcrii, tu poetul, în timp ce pentru prozã trebuie sã te aºezi la masã ºi sã stai ore întregi ºi sã fii cu adevãrat autorul cãrþii tale. Nu visez decât sã revin la prozã.
    Z.T. – Romanul dumneavoastrã „Sertarul cu aplauze” a fost, dacã nu mã înºel, prima apariþie de prozã de dupã 89.
    A.B. – Da, pentru cã fusese scrisã înainte de 89 ºi interzisã. Eu am fost interzisã de trei ori. Ultima datã, între 88 ºi sfârºitul ceauºismului , pentru poezia „pentru copii” cu motanul Arpagic în care toþi au recunoscut caricatura lui Ceauºescu. Prima oarã am fost interzisã pentru cã era tata închis, dupã ce am publicat prima poezie semnatã Ana Blandiana.. Eram elevã ºi am trimis-o la revista „Tribuna” din Cluj. Poezia a apãrut a apãrut ºi dupã ce s-a aflat asta, la Oradea unde locuiam, s-a trimis o adresã cãtre toate publicaþiile din România în care li se atrãgea atenþia cã sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duºman al poporului. Sã nu fie publicatã. Am citit acest document într-o culegere de texte din arhivele IJM de la Oradea. A durat patru ani aceastã interdicþie. Am redebutat peste patru ani când s-a destrâns ºurubul.
    Trebuie sã fac o parantezã: asta a fost pentru mine o nenorocire pentru cã la vârsta aia când nu eram încã formatã am fost scoasã din lume, n-am putut intra nici la facultate, nici mãcar nu m-au lãsat sã dau admitere. Dupã aceea, însã, când am redebutat în „Contemporanul” , aceastã nenorocire s-a transformat într-un noroc, pentru cã toatã lumea cunoºtea numele, ºtia cã asta e fetiþa aia persecutatã, ia sã vedem cine e ºi am fost cititã cu interes mare. Am beneficiat de o atenþie mai mare decât beneficiazã debutanþii, din cauza acelei adrese. A doua oarã am fost interzisã în 85 din cauza poeziilor din Amfiteatru, cu „Cruciada Copiilor”. ªi a treia oarã, pentru Arpagic.
    Z.T. – Aveaþi mai puþin de 20 de ani.
    A.B. – Prima datã aveam 17 ani ºi când am redebutat aveam 21.
    Z.T. – Asta era înainte de debutul dumneavoastrã editorial.
    A.B. – Sigur, cu patru ani înainte.
    Z.T. – Cum se raporteazã tinerii scriitori de azi la dumenavoastrã ºi , în general, la generaþiile dinainte de 89 ?
    A.B. – Trebuie sã vã spun cã ceea ce s-a petrecut neplãcut pentru cei din generaþia mea a fost faptul cã cei care au apãrut acum n-au mai recunoscut, din principiu, generaþia 60 pentru simplul motiv cã era vorba de oameni care fuseserã foarte cunoscuþi înainte de revoluþie.
    Z.T – În prozã sau în poezie ?
    A.B – ªi în prozã ºi în poezie. Eu fac oarecum excepþie. În sensul cã nu am fost contestatã. Dar fenomenul existã ºi mi se pare nedrept, pentru cã generaþia 60, generaþia lui Nichita Stãnescu, cum a fost numitã, este generaþia care a scos literatura românã din proletcultism ºi a dus-o la nivelul marei poezii interbelice. În general toþi cei care au fost recunoscuþi înainte, ºi Nichita ºi Marin Preda, toþi mari scriitori dinainte, sunt puºi, din principiu, sub semnul întrebãrii. Ceea ce este nedrept, dar poate cã este firesc, în sensul cã întotdeauna copiii îºi neagã pãrinþii ºi dupã aceea vine o perioadã în care nepoþii îi reabiliteazã.
    Z.T. – Cum vedeþi viitorul României ?
    A. B. – În perspectivã lungã sunt optimistã, în perspectivã scurtã, nu prea. E clar cã, dupã integrare, din punct de vedere economic s-a petrecut o mare dezvoltare. Au crescut investiþiile în România,etc. Acum, cu criza actualã, nu mai ºtiu ce o sã se întâmple, e clar cã pânã la urmã se va simþi ºi în România. Din punct de vedere economic cred cã lucrurile vor începe sã meargã. Din punct de vedere moral ºi politic însã, este din ce în ce mai deprimant pentru cã, pânã la integrare, a existat un fel de reþinere a foºtilor securiºti în sensul cã nu ºtiau exact ce-o sã se întâmple cu ei, cum o sã fie dupã. Ei bine, a fost evident cã am fost acceptaþi în UE cu tot cu securiºti, cã nimeni nu a pus nici o condiþie de nici un fel în acest sens. Ceea ce face ca acum, deci în condiþiile în care România e membrã a NATO ºi a Uniunii Europene, în România sã fie dezlãnþuitã o întreagã campanie de dominare a vechilor structuri în diverse domenii. Cel mai catastrofal din toate fiind justiþia. Tot ce se întâmplã în justiþie este cu adevãrat îngrozitor. De la faptul cã nici nu se pune problema luptei împotriva corupþiei, deºi asta e tema tuturor campaniilor electorale. N-a fost inculpat nici un personaj demascat de presã în acest sens, sau despre care toatã lumea ºtie cum ºi-a fãcut averea. În acest climat de la nelupta împotriva corupþiei pânã la nelãmurirea marilor „mistere”: a revoluþiei, a mineriadelor, nimeni, niciodatã, n-a fost judecat pentru ceva ce s-a întâmplat în România, nici dupã, nici înainte. Singurul „judecat” a fost Ceauºescu printr-o parodie iar din aceastã inconsistenþã a justiþiei se pierde mult mai mult decât faptul cã nu sunt condamnaþi vinovaþii. Se pierde însãºi încrederea în propria noastrã definiþie ca popor.
    Z.T. – Care este condiþia scriitorului acum în România ?
    A.B. – În ultimul timp, ceva mai bunã decât în primii zece ani de dupã revoluþie, în sensul cã, încet-încet, scriitorii s-au obiºnuit, au apãrut tineri scriitori care ºtiu sã facã proiecte, a apãrut ideea cã nu e destul sã scrii ci ºi trebuie sã gãseºti soluþii de a pune în valoare acest scris.
    Z.T. – Au intrat cum s-ar zice, în „normalitate” .
    A.B. – Exact. Ceea ce este, cum sã spun, o integrare în lumea în care trãieºte restul societãþii. Sigur, întrebarea cea mai dramaticã rãmâne, cum aº putea sã accept cã astãzi o carte este consideratã bunã în funcþie de numãrul de exemplare care se vinde. Deºi, cu toþii ºtim cã nu are nici o legãturã una cu alta. Cã, pe de o parte sunt cãrþi de consum care se vând bine, pe de altã parte sunt scriitori sau editori care ºtiu sã-ºi facã marketing-ul mai bine. Ei bine, aceastã dependenþã mi se pare de-a dreptul dramaticã, pentru esenþa literaturii în primul rând. Între scriitori e bine însã cã existã tineri care au învãþat „sã se descurce”, ca sã spun aºa, dupã cum e bine cã în ultimul timp Uniunea Scriitorilor este o instituþie care e condusã de Nicolae Manolescu dar, de fapt, se agitã acolo tot un grup de tineri care reuºesc sã facã proiecte, sã gãseascã sponsorizãri, pe plan local, pe plan naþional, organizeazã festivaluri. Sunt mai multe festivaluri de poezie ºi reviste de poezie în provincie decât în Bucureºti, pentru cã ele se fac cu bani din administraþia localã ºi dacã, la Satu Mare, sã zicem, existã un primar care e dispus sã dea bani pentru culturã, atunci acolo este festivalul „Poesis” care este important, se strâng poeþi din toatã þara.
    Z.T. – Se citeºte azi poezie în România ºi în general, în lume ?
    A.B. – În general în lume este o întoarcere în bine, în sensul acesta. A crescut enorm numãrul festivalurilor de poezie în ultimii zece ani. Nu pot sã rãspund nici la jumãtate din invitaþiile pe care le primesc. Iar festivalurile la care mã duc sunt, multe dintre ele, extrem de impresionante prin nevoia ºi capacitatea organizatorilor de a pune poezia în valoare. Pãrerea mea este cã Europa Occidentalã a ajuns înaintea noastrã, pentru cã trãieºte de mai mult timp în societatea de consum, la concluzia cã dacã nu vom înþelege cã sensul material al lumii nu este suficient sã trãieºti, vom dispãrea. ªi atunci se petrece aceastã întoarcere spre spiritualitate, din care face parte ºi poezia.
    În general în lume cred cã se citeºte acum mai mult, cel puþin în aceastã formã a festivalurilor.
    Cãrþile însã au peste tot tiraje mici. Pot sã vã spun, ca sã aveti un termen de comparaþie, cã eu fiind unul dintre autorii ale cãrui cãrþi se vând cel mai bine, în România, cãrþile mele au acum tiraje de o mie-douã, pânã la cinci mii de exemplare, ceea ce se considerã cã este tiraj astronomic, iar ultima mea carte de versuri, înainte de a fi interzisã în 88, e adevãrat cã în „Biblioteca pentru toþi”, avea 100.000 de exemplare. ªi s-a epuizat. E adevãrat cã normalul nu era acolo. Pentru cã atunci poezia þinea loc de multe alte lucruri care erau interzise. În toate þãrile din Est a fost aceastã situaþie, aceastã importanþã a poeþilor prin care se respira libertatea.
    Z.T. – Vã mulþumesc mult, Ana Blandiana, pentru cã aþi acceptat sã-mi acordaþi acest interviu.
    A.B. – Cu plãcere, domnule Terner.

    Haifa, 2 Noembrie 2008

  8. Lecturi:
    O antiutopie românească de Libuše Valentová

    Îi cunosc de o viaţă (mai precis: de treizeci de ani) pe Ana Blandiana şi pe Romulus Rusan, iar faptul că dânşii mă numără printre prietenii lor este pentru mine o mare onoare. Din totdeauna le-am urmărit cu atenţie şi simpatii nu numai activitatea literară, ci şi cea civică. Admir mai ales Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet – o idee îndrăzneaţă pe care ei au transformat-o într-o instituţie vie şi extrem de importantă, în primul rând pentru tânăra generaţie. În Cehia am prezentat Memorialul la diferite ocazii, de fiecare dată cu un fel de invidie, deoarece la noi nu există un asemenea muzeu funcţionând, în acelaşi timp, şi ca un centru de cercetări istorice.

    De mai …

    Continuarea articolului o găsiţi în revista România Literară Nr. 10

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s