Ana Blandiana, POETA NR. 1

http://www.anablandiana.eu

Liviu Moscovici in dialog cu poetul Shaul Carmel (Material propus pentru publicare la data de: 28-12-2007) “…MARILE OPERE ALE LITERATURII ROMÂNE POT ŞI TREBUIE TRADUSE ÎN EBRAICĂ ! “ În cadrul unei posibile dezbateri privitoare la sarcina colectivă pe care şi-o asumă cei care se îndeletnicesc cu literatura israeliană de limbă română face parte şi actul responsabil al traducerii, ca îmbogăţire sistematică şi profesionistă a literaturii în limba ebraică cu operele scrise în limba română. Se ştie că o cultură devine mai mare atunci cînd accesul la cultura universală, la literatura universală, este mai uşor, la îndemîna întregii societăţi. Relaţiile internaţionale ale scriitorilor israelieni de limbă română se dezvoltă an de an, aşa încît se aşteaptă ca şi patrimoniul literaturii pe care îl cultivăm să se dezvolte. Traducerile literare din limba română în cea ebraică, din ebraică în română, ar trebui să constituie un bun al tuturor, să reflecte adevărata dezvoltare a ambelor literaturi. Acestor probleme trebuie să li se acorde importanţa cuvenită. Ziarul „Viaţa noastră” (Tel Aviv) a publicat în ediţia din 11 oct.2007, un interviu pe care l-am luat poetei Marlena Braeşter (Haifa), preşedinta Asociaţiei scriitorilor israelieni de limba franceză, o bună cunoscătoare a problemei traducerilor, semnatara mai multor volume de traduceri, material care ar constitui începutul unei serii de articole referitoare la problema enunţată mai sus, articole care vor apare periodic. Zilele acestea am asistat la un eveniment litearar deosebit, eveniment care face cinste literaturii israeliene, în ansamblul ei, şi mai ales, literaturii israeliene de limbă română. A apărut volumul ANA BLANDIANA. Kol simha poţaat mişeu. „Fiecare bucurie răneşte pe cineva”. Culegere de poeme traduse de Shaul Carmel şi Moshe Granot. Tel Aviv, Editura Keshev le Sira, 2007. 68 p. Cu o prezentare a poetei pe coperta a IV-a. Eleganţa cărţii, măiestria traducerilor, o mare poeta care-şi face intrarea în limba ebraică, ne-a determinat să solicităm poetului Shaul Carmel, preşedintele Asociaţiei scriitorilor israelieni de limbă română, o discuţie despre problemele traducerii din limba română în limba ebraică, despre actualitatea acestei activităţi, despre importanţa apariţiei, în anul 2007, a acestui prim volum de poezie română contemporană în spaţiul limbii ebraice. LIVIU MOSCOVICI (L.M. ): Shaul Carmel este cunoscut ca un poet original, cu o poezie scrisă în limba română. Are o bibliografie impresionantă în acest sens. (v. „Viaţa noastra” din 5 iul. 2007). Apare acum coautor la volum de traduceri din limba română. Ce a declanşat această activitate, grea, dificilă, de traducător ? SHAUL CARMEL (S.C.): Mi se pare anormal ca un scriitor care posedă mai mult decît limba natală în care scrie să nu traducă operele unor scriitori, dacă vreţi- colegi, care trăiesc şi crează într-o altă limbă decît a lui. Afirmînd acest lucru vreau să spun, că sporadic, am tradus din limba ebraică în limba română poezie contemporană ebraică. Am tradus din creaţia lui Roni Somec, Sandu David, Iehuda Gur Arie, Margalit Matitiahu, Riva Rubin, Efraim Bauch…. În ultimul timp, odată cu perfecţionarea cunoaşterii limbii ebraice, odată cu o mai bună stăpînire a legilor asestei limbi, a adîncimilor, a umbrelor şi luminozităţilor acestei minunate limbi, mi-am propus să-mi încerc forţele în sens invers : să traduc din limba mea natală în limba adopţiunii, ebraica, să traduc din poezia românească. La aceasta se adaugă şi o mai puternică legătură cu poezia de azi a României, cu poezia reprezentativă din zilele noastre. L. M.: Pentru ce Ana Blandiana ? S.C.: O veche dragoste mă leagă de această minunată poetă şi de poezia ei de excepţie. Mi se pare că o primă condiţie a traducătorului este să se aplece asupra operei unui creator care i-a mers la suflet., Curajul Anei Blandiana, această reprezentantă a poeziei româneşti contemporane, m-a impresionat şi m-a făcut, în anii grei ai dictaturii ceauşiste, să mă apropii mai mult de poezia ei. Am fost alături de ea în perioada cînd i s-a luat dreptul de a publica… Am rămas un admirator al atitudinii ei civice şi după căderea regimului de teroare, am urmărit fiecare apariţie a ei în viaţa literară românească şi în cea europeană. L. M.: În poeziile traduse, cît este din autorul român, din Ana Blandiana, şi cît este din Shaul Carmel , din Moshe Granot? S.C.: Shaul Carmel şi Moshe Granot, traducătorii culegerii de poezii din opera Anei Blandiana, au fost, tot timpul, numai şi numai Ana Blandiana. Nu am vrut să ne îndepărtăm de spiritul acestei poezii. Este adevărat, e greu să îmbraci pantofi de femeie cînd piciorul tău nu-i construit pentru ei. Dar am purtat cu respect şi cu devotament aceste minunate încălţări. Eu n-am făcu o tălmăcire a poeziei Anei Blandiana ci am tradus-o… L. M.: Cît a contat pentru poetul Shaul Carmel contactul cu poezia Anei Blandiana în munca de traducere a operelor în limba ebraică? Cum a fost să traduci împreună cu Moshe Granot? S. C .: ENORM.. Tre buie adăugat la această afirmaţie scurtă, completă, faptul că este vorba de prima traducere a mea din limba română în ebraică şi de pătrunderea mea în laboratorul de creaţie al Anei Bladiana, în structura poeziei sale. Colaborarea cu scriitorul Moshe Granot, doctor în literatura şi limba ebraică, a fost excelentă. Ne-am completat unul pe altul cu atît mai mult cu cît limba română a lui Moshe.Granot suferă de aceleaşi „lacune” precum cea a mea în ebraică. Să mă explic: sensurile ascunse ale celor două limbi, minunatele metafore ale poetei, le-am desluşit împreună . L. M.: Ai tradus 58 de poezii. Cum le-ai ales ? S. C.: Culegerea de poezii s-a conturat tematic şi artistic de-a lungul întregii perioade de traducere La baza selecţiei au stat antologiile „În dimineaţa de după moarte „(1966), şi „La cules înger” (2003).La acestea se mai adaugă încă două volume recent semnate de Ana Blandiana. Am ţinut seama de necesitatea cunoaşterii de către cititorii de limba ebraică a poeziei contestatare, cît şi a acelor poezii care i-au adus Anei Blandiana poziţia incontestabilă pe care o are azi în literatura română şi în cea universală. L. M.: Marile cărţi ale literaturii române se pot traduce uşor în limba ebraică? Actualul stadiu ale traducerilor deschide o perspectivă pentru o largă activitate de cunoaştere a literaturii române de către cititorii de limbă ebraică, în special de tineri? S.C.: În general,traducerea unei opere literare dintr-o limbă de origine latină în altă familie de limbi (precum cea semită) nu este lesnicioasă. Din contra. Sînt foarte multe greutăţi care ţin de lexic, de semantică, de sintaxă. Referindu-mă la actuala dezvoltare a vieţii literare din Israel, la necesităţile de lectură ale cititorilor din această ţară, cu preponderenţă a tinerilor, consider că marile opere ale literaturii române pot şi trebuie să fie traduse in ebraică. Condiţia însă este ca să se asigure condiţii artistice şi materiale pentru acest lucru . De exemplu, de găsit traducătorii cei mai avizaţi, cu o bună cunoaştere a ambelor limbi, cu experienţă în creaţia artistică. Pe lîngă aceasta, asigurarea condiţiilor materiale de traducere, editare şi difuzare trebuie să fie optimă. Institutul Cultural Român, conducerea de la Bucureşti a acestei instituţii, care a fost creată pentru răspîndirea culturii române, trebuie să pună la dispoziţie condiţii financiare corespunzătoare pentru Israel, aşa cum a făcut-o pentru alte ţări din Europa sau S.U.A. Aceasta, cunoscînd situaţia specială din Israel,unde există un potenţial însemnat de cereri de lectură, traducători buni. Anul acesta, din păcate, au fost respinse de către Institutul Cultural Român trei proiecte pe care creatorii din Israel le-au trimis la Bucureşti: culegrea de poeme ale Anei Blandiana traduse de cei doi creatori enunţaţi mai sus, un volum de eseuri. ale aceleaşi autoare în traducerea lui Yotam Reuveni, ca şi o nouă traducere a poemului „Luceafărul” realizată de un traducător din Haifa. Ciudată şi inexplicabilă atitudine a acelora care au fost investiţi de actuala conducere a statutului român sa „faciliteze accesul publicului străin de literatura română şi să sprijine prezenţa autorilor români pe piaţa internaţională de carte” precum spune în româneşte Programul de finanţare a editorilor străini pentru traducerea autorilor români (TPS)! Aceasta mai ales cînd Ana Blandiana şi-a exprimat intr-un interviu recent, dat la Iaşi, încrederea în mesajul poeziei: „Vreau să spun însă că la nivelul european, efectiv e un moment de răscruce, sau chiar de după răscruce: s-a conştientizat faptul că suntem pierduţi dacă nu ne întoarcem înspre valorile spirituale, printre care se află, desigur, POEZIA”! L.M.: Vă mulţumesc pentru acest interesant interviu, pentru precizările care le-aţi făcut asupra procesului Dv. de creaţie şi traducere. Sîntem convinşi că volumul recent apărut, în limba ebraică, din opera Anei Blandiana va constitui un model în ceea ce priveşte abnegaţia faţă de adevărata POEZIE şi că ecoul ce-l va avea în viaţa literară va răsplăti munca ambilor traducători.

cărare

Cărare dreaptă
Trasă prin iarbă
De pieptenul tălpilor goale
Ca printr-un păr
Al ţărînii,
Creştet fierbinte de somn
Şi gata să se prăvale
De bună voie din toamnă
Precum din viaţă bătrînii.

Poezii, Editura Minerva, 1978

Başcalia la români de la salvare la sinucidere, de ANA BLANDIANA ,  cu aprobarea autoarei,(Material propus pentru publicare la data de: 1-05-2007)

România literară Nr.12 din 30 Martie 2007

Noţiunea de băşcălie este o noţiune misterioasă, de la etimologie până la importanţa pe care a reuşit să o aibă în psihologia poporului român. în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, cuvântul B|ŞC|LIE figurează de origine necunoscută, iar cele câteva supoziţii etimologice pe care le-am găsit aiurea mi s-au părut puţin convingătoare. O provenienţă mai curând necunoscută, la fel de incitantă şi neliniştitoare ca şi importanţa pe care realitatea numită astfel o are în viaţa şi în istoria noastră. A face băşcălie, de cineva ori de ceva, explică dicţionarul, înseamnă a-ţi bate joc, iar sinonimele sunt: a batjocori, a lua în derâdere, a face de râs, a face de ocară, a înjosi, a dezonora. Exagerând puţin, s-ar putea vorbi aproape de un antonim al onoarei. Să nu anticipăm însă şi, mai ales, să nu privim lucrurile static. „Fiecare epocă are sufletul său”, spune Spengler, şi problema pe care mi-o pun este de ce şi începând de când, din care epocă, sufletul timpului a fost pentru noi marcat de acest amalgam de influenţe şi reacţii, de complexe şi născociri, de provocări şi riposte care se numeşte, cu o vocabulă mirosind aproape dramatic a sarmale şi mititei, „băşcălie”. Aş fi tentată să încep de foarte mult – poate chiar de dinaintea momentului incert în care ne-am format ca popor – şi să consider că totul se trage din ceea ce eu consider a fi cea mai specifică şi cea mai greu de purtat dintre caracteristicile noastre: este vorba de paradoxala şi în acelaşi timp violenta concomitenţă dintre două complexe de sens contrar: complexul de inferioritate şi complexul de superioritate. Suntem profund complexaţi, dar nu numai, pentru că îi sim­ţim pe ceilalţi superiori, ci şi pentru că ne simţim – în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate – noi superiori lor. Situaţie care poate să pară absurdă, dacă nu înţelegem că profunda confuzie căreia îi suntem noi primele victime s-a născut din faptul că, înainte de a ajunge să descoperim cine şi cum suntem, am descoperit cu spaimă că suntem diferiţi de ceilalţi. Iar prima şi cea mai dramatică dintre urmările acestui conflict psihologic este incapacitatea devenită organică de a înţelege egalitatea. Suntem mereu inferiori sau superiori celor din jurul nostru, niciodată egali cu ei şi suntem privaţi (ne privăm?) astfel de singura situaţie în care se poate construi ceva: colaborarea, onoarea, respectul de ceilalţi, dreptul, fair-play-ul. De-a lungul unor nesfârşite secole care încep să se adune în milenii am fost vecinii unor popoare infinit mai puternice, mai bogate şi mai rapace decât noi, despre care puteam să ne imaginăm orice, doar că le suntem egali nu, şi atunci, obligaţi să ne recunoaştem precaritatea şi lipsa de mijloace de acelaşi fel, am fost puşi în situaţia de a inventa altfel de mijloace pentru a ne apăra, pentru a ne salva şi chiar pentru a putea învinge, în măsura în care supravieţuirea poate fi – şi poate fi! – considerată o victorie. Aşezaţi într-un loc unde se bat munţii în capete, nu ne-am pus decât rareori problema să dărâmăm munţii, dar am găsit mereu soluţii ingenioase de a ne strecura printre ei. Şi atunci când reuşeam, privirea noastră îndreptată cu umilinţă în sus îşi schimba sensul şi direcţia, uitându-se de sus la Goliaţii pe care reu­şi­sem să-i tragem pe sfoară. Basmele noastre sunt pline de exemple gata să ilustreze această teză: situaţii în care Făt-Frumos sau Prâslea sau Pipăruş Viteazul reuşesc să învingă zmeii, gheonoaiele, balaurii nu luptând pur şi simplu, ci aflând unde-şi ţin aceştia puterea, prin organizarea unor strategii şi coaliţii, formate din alţii (albine, furnici) la fel de slabi şi de inteligenţi ca şi ei. Din această inferioritate-superioritate-neegalitate s-a născut băşcălia. Bergson spune că „l’intelligence c’est le moyen de se tirer d’affaire”, în traducere liberă, ciudat de exactă, „deşteptăciunea este mijlocul de a şti să te descurci”. Pare o definiţie scrisă anume despre noi. Şi dacă suntem deştepţi – iar definiţia lui Bergson demonstrează cu prisosinţă că suntem – avem dreptul să ne batem joc de ceilalţi care, deşi sunt mai puternici, mai bogaţi, mai bine organizaţi decît noi, nu reuşesc să ne distrugă. De altfel, conştiinţa propriei noastre inteligenţe inventatoare de curse şi de ingenioase arme ne face neîncrezători, sceptici şi cu desăvârşire lipsiţi de naivitate. „Românul nu e candid niciodată, scrie Ralea, (…) are spirit critic, luciditate, bun simţ, mefienţă, scepticism” şi tot el vorbeşte de adaptabilitatea românească pendulând între scepticism şi grandomanie. Din această pendulare s-a născut şi continuă să se nască băşcălia. Scepticismul ca rădăcină a băşcăliei, zeflemelei, pehlivăniei, miştocărelii, deriziunii – care, asemenea lui, sunt forme de pasivitate – iată o idee. De altfel, meditaţia de acest fel, meditaţiile asupra propriului popor conţin întotdeauna pentru mine umilinţa necesităţii lor. Dacă aş aparţine unui popor mare şi triumfător, unul dintre acele popoare care au marcat cu o asemenea forţă viaţa planetei, încât noţiunile morale nu mai îndrăznesc să li se aplice, aş fi tot atât de preocupată de caracteristicile şi destinul poporului meu? – mă întreb de fiecare dată. Evident, nu. Şi mă simt umilită şi responsabilă ca un tânăr sărac obligat să-şi ajute părinţii şi fraţii mai mici în timp ce alţii de vârsta sa sunt liberi nu numai să dispună de averea părinţilor, ci chiar şi să nu dispună de ea, pur şi simplu liber de a nu se insera în şirul unor generaţii supuse nenorocului, nici pentru a le salva, nici pentru a le înţelege. Iar analizarea malformaţiilor produse de istorie pe un suflet şi un destin pe care – indiferent dacă vreau sau nu – îl continui, îmi trezeşte în egală măsură spiritul critic, revolta şi o sfâşietoare milă. Analiză ontologică şi istorică în egală măsură, analiză de care simt că îmi depinde viaţa nu numai pentru că e vorba de malformaţii cărora le aparţin, ci şi pentru că fac parte dintre acele persoane care nu pot fi strivite decât de lucrurile pe care nu le înţeleg. Iar ceea ce nu pot să nu înţeleg este că atunci, la începuturile ei, băşcălia s-a născut din umilinţă. Să ne întoarcem la filologie. Cunoscută pentru capacitatea ei de a absorbi neologismele şi de a împământeni împrumuturile, limba română este cunoscută, de asemenea, pentru felul băşcălios, pentru ironia şi deriziunea prin care preia adesea cuvintele altor limbi, fel asupra căruia s-ar putea scrie fascinante studii de psihologie şi chiar de istorie a limbii. Cuvântul turcesc desemnând tezaurul sultanului trece în limba română fără să schimbe nici o literă şi dă hasna. Piaţeta care la Istanbul putea să aibă fântâni şi să fie mărginită de minarete şi palate devine în româneşte maidan. Fraier, care în germană înseamnă cu seriozitate om liber, dar şi logodnic, se încarcă la noi de un dispreţ atoatecuprinzător. Iar bine cunoscutul şmecher care a făcut o carieră de-a dreptul existenţială în limba română provine dintr-un nevinovat schmecken însemnând bun la gust, care a dat, ce-i drept, un derivat care înseamnă a linguşi. Pe de altă parte, slavul monka semnificând chin, suferă la noi transformarea, semnificantă cât un întreg eseu filosofic, în muncă, deosebită de lucrarea latină, prin lipsa libertăţii şi a bucuriei de a lucra. Am dat aceste exemple ca să ilustrez felul în care băşcălia funcţiona ca o răzbunare a cine ştie căror şi câtor umilinţe. Dar ceea ce trebuie observat şi reprezintă încă o caracteristică a acestei complicate, ambigui şi adesea contradictorii noţiuni care formează tema noastră de azi este faptul că ea se întoarce cu egală virulenţă asupra autorului deriziunii. Hasnaua şi maidanul sunt în română caricaturi înjositoare ale realităţilor pe care le numesc în limba lor de origine, dar caricaturi care după ce şi-au înjosit obiectul ironiei grosiere se întorc pentru a-l înjosi pe cel ce o face. Este o ironie în trepte care urcă şi care coboară, aşa cum, de exemplu, în proverbul „ce ştie ţăranul ce-i şofranul” se râde într-o primă mişcare umoristică de ţăranul care nu cunoaşte subtilităţile mâncărurilor boiereşti, pentru ca pe a doua treaptă să se râdă de surogatul pe care îl reprezintă şofranul, utilizat ca să mascheze lipsa ouălor din cozonac. Ceea ce nu trebuie să ne facă să uităm că, paralel cu aceste ironii, batjocuri, zeflemele, luări în râs, se desfăşoară istoria pe care rareori am încercat s-o schimbăm. Că, ironică sau nu, este vorba de o privire de pe malul istoriei, din afara ei. Şi, dacă încercăm să găsim în toate acestea un sens mai profund decât simpla descărcare psihologică („Suntem osândiţi la sens”, spune Merleau Ponty), vom descoperi că noţiunea de băşcălie, nelipsită din nici o epocă a istoriei noastre, îşi schimbă modul de întrebuinţare de la o epocă la alta. în timp ce în epocile negre se poate transforma într-o alunecoasă manta de vreme rea care ne ajută să ne strecurăm sub lovituri, ne apără şi poate chiar ne salvează, reflexele pe care ni le-a lăsat, ne pot împiedica să funcţionăm în condiţii de libertate, aşa cum un anestezic te poate ajuta să treci pe sub arcurile suferinţei, dar poate să te şi împiedice să te mai trezeşti vreodată după operaţie. După cum, citită în oglindă, observaţia poate fi valabilă şi pe dos: „Relativitatea generală din domeniul social-politic, spune N. Steinhardt, ne învaţă că multe din noţiunile socotite rele şi condamnabile pot în anumite împrejurări dobândi caracter binefăcător, iar cele unanim considerate drepte şi pilduitoare pot deveni catastrofale şi izvor de mari dureri, necazuri şi grea pătimire. După cum în imponderabilitate sau în apropiere de zero absolut legile fizice obişnuite se modifică, şi în stările politice anormale principiile clasice nu mai funcţionează în sensul lor dintotdeauna. Valorile îşi schimbă sensul algebric, din minus în plus, şi invers. Mita, chiulul şi delăsarea pot căpăta pe +, iar intransigenţa, seriozitatea, spiritul de datorie pe -. în special cele petrecute la noi după 6 martie 1945 au constituit un fel de raze infraroşii care ne-au permis să facem descoperiri psihologice şi sociale din cele mai neaşteptate şi tulburătoare.” Citatul este desprins din „Secretul scrisorii pierdute”, strania exegeză caragialeană transmisă în anii ’80 de Virgil Ierunca la Europa Liberă sub intenţionat banala semnătură N. Niculescu şi în care Nicolae Steinhardt răsturna – din perspectiva dictaturii comuniste care folosea ura ca pe un combustibil al istoriei – sensurile lumii lui Caragiale, înălţând un adevărat imn toleranţei şi neseriozităţii ei. Dintre temniţe comuniste, ură de clasă şi intransigenţe ideologice, „Să mă ierţi şi să mă iubeşti” din finalul Scrisorii pierdute, ca şi „Pupat Piaţa Independenţi” din finalul Telegramelor apar transformate într-o apoteoză a împăcării şi bunăvoinţei. Virtuţi creştine în faţa cărora adulterul şi minciuna, corupţia şi şantajul se estompează şi îşi pierd din virulenţă. De fapt, fascinanta şi înflăcărata pledoarie nu e decât o demonstraţie prin absurd în care este exaltată lumea lui Caragiale împotriva părerii lui Caragiale despre ea. Pentru că Steinhardt privea lucrurile dintr-o închisoare, în timp ce Caragiale dintr-o lume liberă, perfectibilă, în curs de construcţie. Superficialitatea, îngăduinţa, delăsarea care puteau apărea visuri blânde din disciplina fanatică şi plină de cruzime a dogmei, erau piedici şi găuri negre în realitatea democraţiei în curs de a se naşte şi de a-şi inventa criterii şi rigori. Celebra frază potrivit căreia comunismul românesc va fi Stalin plus Caragiale, frază aparţinând lui Belu Zilber, care se pricepea bine şi la Caragiale, şi la Stalin, nu se voia decât un sarcasm, dar a fost de fapt strania descoperire a unui fascinant paradox şi chiar a unui noroc. Acest paradox subtil, şi aproape imposibil de intuit din afară, face din noi unul dintre cele mai necunoscute, sau mai prost cunoscute, popoare ale Europei. Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominaţi de ideile celor ce-i stăpânesc, ci, dimpotrivă, pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care e întotdeauna o ideologie. Faţă de tot ce i se spune, faţă de orice propagandă care se încăpăţânează să-l convingă (şi cu cât se încăpăţânează mai mult), el păstrează o distanţă ironică, din ce în ce mai refractară. Această impermeabilitate funciară la entuziasm şi fanatism îl face în acelaşi timp şi de necucerit şi de nerevoltat. Şi asta pentru că, pe de o parte, orice revoltă presupune un elan mai mult sau mai puţin entuziast, fanatic, iar românul este nu numai incapabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îi repugnă şi – mai mult chiar – i se pare ridicol şi îi trezeşte hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea care pare, văzută din afară, insuportabilă, ricoşează în realitate pe suprafaţa alunecoasă a ironiei populare, nereuşind să pătrundă în interior, nereuşind o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice. Deci, revolta nu se produce pentru că nu are condiţii subiective (predispoziţia psihologică), dar nici obiective (impactul real al terorii asupra indivizilor). Astfel se ajunge la paradoxala situaţie în care un popor care nu poate fi manipulat poate fi totuşi guvernat cu uşurinţă. Libertatea interioară se transformă în condiţie şi chiar în unealtă a supunerii exterioare. …Iar toată această complicată şi subtilă construcţie psihologică nu este fără legătură cu persistenţa lumii lui Caragiale şi-a băşcăliei ei în plină nebunie totalitară, unde a funcţionat ca un diluant – în delăsare, în superficialitate, în deriziune şi chiar în batjocură – a patetismului urii şi-a entuziasmului crimei. Dar pentru a reveni, este clar că problema raportului dintre noi, ideile comuniste şi realitatea pe care ele voiau s-o impună şi s-o inventeze este dependentă de problema raportului nostru cu băşcălia. Este clar că, în perioade foarte grele, capacitatea noastră de a ne bate joc de ceea ce ne înconjoară ne-a apărat şi chiar ne-a salvat într-o oarecare măsură. în mod evident, în dialogul dintre oameni şi lozinci au câştigat întotdeauna bancurile. în mod evident, forţa vitală a băşcăliei a îngreunat spălarea creierelor la români. Ceea ce nu înseamnă că aceasta nu a reuşit totuşi, dar cum totul e relativ pe lumea asta, e destul să ne comparăm mecanismele sufleteşti şi mentale cu cele ale germanilor din RDG ca să ne dăm seama cum calităţile şi defectele unui popor pot să se transforme, în anumite condiţii, în inversul lor. Spre deosebire de români, germanii au fost serioşi. Ei nu au avut spiritul nostru dizolvant în faţa ideilor şi sloganelor comuniste, ei n-au chiulit ca noi de la învăţământul politic, nu-şi băteau joc de lozinci şi nu făceau bancuri cu Bulă. Germanii au receptat îndocrinările cu seriozitate. Ceea ce a dus la o spălare a creierelor mai gravă decât la noi, pentru simplul motiv că a fost făcută mai temeinic, în timp ce pe spiritul nostru băşcălios argumentele şi eforturile lor manipulatoare lunecau adesea ca pe nişte coji de banană. Un exemplu. Am ascultat cu câţiva ani în urmă un comentariu BBC dedicat unei noi profesiuni apărute în partea răsăriteană a Germaniei: aceea de orator la înmormântări. Cu o exactitate care nu excludea umorul, chiar negru, ziaristul englez se ocupa de o firmă înfloritoare, specializată la livrarea de oratori funebri la înmormântările fără preot, numeroase, în mod tradiţional, pe teritoriul fostei RDG, unde procentul de atei declaraţi atinge 30% din populaţie, iar cel de practicanţi ai vreunei religii doar 25%. Organizată de un fost ofiţer STASI, firma în cauză oferă o modalitate de câştigare a existenţei unor foşti lucrători ai fostelor servicii secrete est-germane. Cum, potrivit legii, foştii STASI nu au voie să ocupe nici un fel de funcţii publice, aceştia continuă să-şi utilizeze astfel talentele de investigatori (e drept, acum numai asupra morţilor), pregătind profesional adevărate fişe informative ale răposaţilor, cărora li se oferă în felul acesta o înmormântare pe măsura vieţii lor. Descoperirea acestui insolit episod al tranziţiei est-germane m-a cufundat în întrebări şi meditaţii mai mult decât de spectator. Pentru că, înainte de toate, nu am reuşit să-mi reprim elanul comparativ şi nu am putut să nu mă întreb în ce măsură o asemenea întâmplare ar fi posibilă în România. Iar răspunsul negativ obligă la concluzii complexe şi la accente adesea contradictorii. Pe de altă parte, ceea ce impresionează în acest caz nu este atât reprogramarea vechilor stăpâni pentru o oricât de bizară viaţă nouă, cât faptul că noua firmă de oratorie funebră îşi găseşte suficienţi clienţi pentru a putea funcţiona ca o înfloritoare afacere. Şi trebuie să mărturisesc – cu o mică şi jenată mândrie patriotică – că nu mi-o pot imagina funcţionând în România. Vreau să spun că, presupunând prin absurd că ar exista un grup de foşti securişti atât de nedescurcăreţi încât să nu fi reuşit să devină după ’89 decât oratori funebri, mă îndoiesc că ar fi găsit printre răposaţi suficienţi clienţi ca să poată trăi din asta. Şi atunci întrebarea este: cum se explică diferenţa de reacţie la germani şi la români în faţa aceleiaşi presiuni ideologice, exercitate cu acelaşi tip de mijloace de-a lungul aceleiaşi perioade de timp? Iar răspunsul e dezarmant de simplu. Seriozitatea germană, funciară, înscrisă în fibra fiecărui membru al societăţii, a funcţionat pe parcursul atâtor decenii ca un element agravant al propagandei stat. în timp ce, acceptând fatalitatea istoriei, germanii s-au aşezat cu aplicaţie la studiul şi însuşirea noilor dogme, românii, mai obişnuiţi cu fatalităţile, au păstrat faţă de tot ce li se spunea (şi cu cât li se spunea mai mult) o anume distanţă ironică. De unde rezultă că, în cazul popoarelor, defectele şi calităţile sunt noţiuni cu imprevizibilă încărcătură istorică. De altfel, discursurile funebre ţinute de foştii ofiţeri ai poliţiei politice sunt de neimaginat în România nu numai pentru că la noi le ţin preoţii, ci şi pentru că foştii ofiţeri nu au timp de morţi, sunt încă prea ocupaţi cu viii. Dar ca să revenim la perioada în care băşcălia era încă o formă de apărare şi nu rareori chiar o armă, să ne amintim cum deviza întregii populaţii era „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, cum totul era mimare, îngânare şi bătaie de joc, cum băşcălia era aşezată chiar la temelia societăţii şi cum verbele acţiunii ajunseseră să fie „a se orienta”, „a se descurca”, „a se învârti”. „Lipsa de energie activă, pasivitatea defensivă şi resemnată a românilor”, lăsând loc doar la „protestarea verbală (…) prin batjocură şi sarcasme” despre care scria C. Drăghicescu, referindu-se la epoci mai îndepărtate, a mutat în perioada comunistă vitalitatea populară în domeniul periferic al adaptării la rău prin minimalizarea acestuia (totul e fleac, banc, miştocăreală), prin duplicitate („altceva e în sufletul meu”) sau prin minciună, cooperare şi supunere temporară cu gândul de a te dezice, de a te sustrage, de a reveni şi a trăda când îţi vine mai bine. O rezistenţă defensivă izvorâtă în mare măsură dintr-o resemnare, devenită prin prea lunga practică nepăsare, şi dând frâu liber spiritului tranzacţional pe care ni-l atribuie toţi sociologii şi unei capacităţi de adaptare care pornea de la şiretenie şi superficialitate ajungând la laşitate şi autodispreţ. Pentru că dispreţul pentru ceilalţi devenise treptat dispreţ faţă de sine însuşi şi era din ce în ce mai evident că o asemenea îndelungată practică a degradării nu putea să nu lase urme. E adevărat că împotriva răului devenit absurd nu se putea lupta cu armele raţionalului, dar în acelaşi timp acceptarea armelor absurdului – şi băşcălia ca atitudine existenţială a fost una dintre ele – prezintă riscul dizolvării criteriilor, al convertirii definitive la băşcălie. Ca într-o vaccinare deci, singura şansă ar fi fost inocularea bolii, a batjocurii, a deriziunii doar în măsura în care sănătatea avea nevoie de ele pentru a se apăra, o vaccinare neomologată ştiinţific însă, ale cărei teste le-am făcut pe noi înşine, asumându-ne riscurile şi încercând să trecem mai departe printre destinele intrate în putrefacţie ale celor care credeau că se vor sustrage demenţei, înnebunind puţin. Abia după 1989 am descoperit că, pe de o parte, în pofida şmecheriei noastre, spălarea creierelor se produsese într-o măsură mult mai mare decât în cele mai pesimiste estimări, iar pe de altă parte, medicamentul băşcăliei produsese o intoxicaţie medicamentoasă la fel de periculoasă ca şi boala pe care încercase s-o trateze. Am descoperit că ceea ce putea în condiţiile dictaturii să ne salveze poate în condiţii de libertate să ne distrugă. Tot ce ni s-a întâmplat din 1990 încoace dovedeşte că suntem un popor nemaiînstare să-şi gestioneze istoria după ce secole întregi i-au croit-o alţii şi singura lui reacţie a fost aceea de a i se sustrage; nemaiînstare să-şi asume un destin nici chiar în situaţia în care este liber să şi-l construiască singur. Purtată prea mult, masca batjocurii ni s-a lipit de faţă, împiedicându-ne nu numai să ne descoperim adevăratele trăsături, ci chiar să ne mai amintim dacă am avut vreodată altele. Băşcălia (o şmecherie care are în plus tupeul de a-şi bate joc de cei pe care îi înşală) a devenit pentru români un fel de şperaclu bun de deschis toate porţile şi de rezolvat toate problemele, un fel de perpetuum mobile care face să ni se învârtă nu numai soarta, ci şi sufletul în gol. Băşcălia generalizată reuşeşte să dilzolve totul, asemenea unui acid capabil să şteargă urmele şi să facă să dispară, la grămadă, atât victimele, cât şi armele crimei. Cei ce fac alergie la gravitate vor considera, desigur, exagerată această perspectivă, după cum cei ce se cutremură în faţa lipsei de perspectivă morală a societăţii vor socoti probabil termenul „băşcălie” prea slab pentru tragedia pe care o întrevăd. Şi totuşi, ce definiţie mai largă şi mai exactă ar putea cuprinde la un loc; băşcălia imenselor salarii de directori ai unor uzine şi regii care dădeau faliment; băşcălia imunităţilor de tot felul; băşcălia parlamentară a votării unor neruşinate autoprivilegii şi a refuzului sfruntat de a vota Agenţia Naţională de Integritate; băşcălia amnistiilor propuse savant pentru vinovăţii trecute şi viitoare; băşcălia alimentării firmelor-căpuşă cu banii unor proiecte internaţionale pentru sprijinirea industriei mici şi mijlocii; băşcălia impozitelor strânse de la săraci, pentru că bogaţii obţin derogări individuale de la demnitarii cărora le-au subvenţionat sau le vor subvenţiona campania electorală; băşcălia lacrimilor izvorâte la ore de vârf sub obiectivele canalelor de televiziune şi a mătăniilor executate pentru jurnalele de actualităţi; băşcălia trusturilor de presă conduse de foşti ofiţeri de Securitate care demască plini de sfântă mânie plevuşca informatorilor care tremurau şi atunci şi tremură şi azi de frica lor; băşcălia înlocuirii limbii române de un dialect anglo-rrom; băşcălia diplomelor universitare contra cost; băşcălia torţionarilor lăudându-se în cărţi şi pe ecrane cu felul în care îi băteau pe deţinuţii politici, fără ca vreo autoritate să se autosesizeze; băşcălia sondajelor în care cei care au colaborat cu Securitatea cresc şi cei care li s-au opus scad băşcălia din Parlament de la 18 decembrie şi tot ce continuă să urmeze de atunci încoace şi, mai ales, băşcălia alegerilor în care candidaţii sunt aleşi după capacitatea de a face băşcălie de alegători. încet, încet, ni se atrofiază şi antenele pentru perceperea lucrurilor în alt registru decât cel al băşcăliei. îmi amintesc cum, la vernisajul primei expoziţii a Memorialului Sighet în Germania, dr. Joachim Gauck a vorbit despre eventualitatea organizării şi în România a unor mărturisiri publice a celor vinovaţi, asemenea celor patronate de episcopul Tutu în Africa de Sud. Şi, în timp ce publicul german aplauda ideea, românii aflaţi în sală schimbau priviri ironice şi jenate imaginându-şi-i pe securişti cerându-şi iertare pe scenă şi miştocărind remuşcarea. îmi amintesc cât de şocată am fost când, după alegerile din 1996, un om politic m-a întrebat „Tu ce vrei?”, deşi spusesem mereu că nu vreau nimic pentru mine, că nu voi candida şi nu voi accepta niciodată funcţii. Eram şocată nu atât de vulgaritatea întrebării, cât de descoperirea că atâta timp nu fusesem crezută, aşa cum nu-şi credeau propriile promisiuni. Cel ce minte nu-şi poate închipui pe cineva spunând adevărul, şmecherul nu are destulă fantezie pentru a-şi imagina onestitatea, care rămâne întotdeauna pentru şmecher ceva suspect. Scriind cândva, la sfârşitul secolului trecut (care oricât de puţin ne-ar plăcea este secolul nostru), despre raportul dintre justiţie, mineriade şi normalitatea ordinii de drept, am căzut victimă unui coleg celebru pentru talentul lui de a face mişto. Neştiind cum să reacţionez, am cerut sfatul unui prieten comun. „N-ai ce face, mi-a răspuns acesta. Nu te poţi pune cu băşcălia.” Fermitatea verdictului m-a tulburat şi m-a pus pe gânduri. în mod evident, nu mă conformasem de prea multe ori în viaţă acestei înţelepciuni. Ba, dacă ar trebui să-mi rezum simplificator existenţa, aş fi obligată să recunosc că nici paginile, nici faptele mele n-au făcut altceva decât „să se pună cu băşcălia” şi să înainteze cu masochism împotriva ei. Cum altfel s-ar putea explica încăpăţânarea de a susţine că nu poate exista salvare politică şi socială în afara logicii unor elementare criterii morale? Că, în măsura în care nu suntem în stare să ne repliem şi să privim cu seriozitate propria noastră construcţie interioară şi societatea în care trăim şi pe care trebuie s-o schimbăm, în măsura în care facem în continuare băşcălie de noi şi de ceea ce ne înconjoară şi ne determină, ne sabotăm singuri destinul? Că, dacă nu vom renunţa la complexele transformate în bârfe, şmenuri, şuşanele, zeflemele şi nu vom încerca să învăţăm definiţia egalităţii, a demnităţii şi chiar a onoarei, ne condamnăm la sinucidere? Suntem într-un moment de răscruce. Ştiu că sună ca în­tr-un discurs din Scrisoarea pierdută, dar, oricât ar părea de ciudat, ne aflăm în aceeaşi situaţie. Intrăm din nou în Europa. Cred că pentru a patra oară, dacă punem la socoteală 1) momentul 1848; 2) lunga etapă a confruntării dintre lumea lui Caragiale şi construcţia lui Carol I şi 3) Pacea de la Paris. Şi, din nou suntem în pericolul de a transforma intrarea într-o formă fără fond. Şi, chiar dacă ştiu că şi formele fără fond sunt un pas înainte şi că în următoarea perioadă ele se umplu de conţinut, aşa cum au dovedit-o primele trei momente, nu pot să nu sufăr – asemenea lui Caragiale – de precaritatea lumii noastre şi de veşnicul suspans al întrebării dacă vom reuşi sau nu să ne salvăm în ultima clipă. Pentru că for­mele fără fond, asemenea băşcăliei, dar, spre deosebire de ea, neexcluzând construcţia, au fost pentru noi realităţi complexe născute din tensiunea între vechi şi nou, între Est şi Vest, în care am fost obligaţi să trăim. Suntem „coridorul popoarelor între Occident şi Orient”, un coridor pe care am fost târâţi mereu spre Orient, încăpăţâ­nân­du-ne mereu să înaintăm spre Occident. Şi, atunci când nu mai puteam suporta decalajul dintre dorinţă şi realitate, îl umpleam cu formele fără fond. în acest repetat şi dramatic demers suntem solidari cu I. L. Caragiale şi cu regele Carol I nu numai pentru că lumea noastră dărâmată timp de 50 de ani şi aflată azi în curs de reconstituire seamănă cu a lor, ci şi pentru că lor, ca şi nouă, li se opunea atotputernica, invincibila încă, băşcălie. în acest sens, nu trebuie să uităm că, oricât ar infirma-o pamfletele, Caragiale a fost ală­turi de Carol I împotriva lumii pe care a descris-o şi pe care, atunci când l-a înfrânt, a părăsit-o plecând în Germania. Ştiu că, spunând ceea ce spun, pot fi acuzată de „patimă morală” şi de „extremism moral”. Nu ar fi pentru prima dată. Dar ştiu că suntem la o răspântie existenţială a istoriei noastre şi „la o răspântie se cere mai multă înţelepciune decât oriunde”, spunea un filosof. Şi ştiu că semnele acestei înţelepciuni abia dacă se întrevăd din când în când, atât de greu perceptibile încât nu putem avea curajul să ne bucurăm de teamă să nu devenim ridicoli. Iar în acest timp nu pot să nu observ cum, tristă şi plină de umor, băşcălia este o ţară, o ţară care se întinde de la Prut până la Dunăre şi de la Tisa până la mare. (fragmente dintr-o conferinţă)