invitat, Peter Sragher

Soarta ICR-ului –

autor Peter Sragher 

 

Institutul Cultural Român (ICR) tinde în ultima vreme să acopere în semnificaţie numele său, adică să devină o instituţie de reală promovare a valorilor culturii româneşti peste hotare. Important este că ICR nu mai lucrează ca înainte la întâmplare, ci şi-a propus în primul rând o strategie şi metode de promovare a ce are mai bun cultura română. La cele zece filiale ale sale de pe mapamond, de la New York până la Tel Aviv, orice manifestare culturală nu mai poate fi organizată la o simplă propunere a unui veleitar. Există boarduri de specialitate în ţară, care acceptă sau resping acţiunile culturale. Se creează astfel premisa de-a ridica mult ştacheta manifestărilor culturale, ne mai fiind privite de opinia publică locală drept un debuşeu al unor artişti rataţi de origine română, care considerau până mai an că ICR trebuie să le promoveze operele, pe banii noştri, pentru a menţine o relaţie bună cu diaspora românească, vezi doamne, că altfel se supără românii de peste graniţe. ICR a înţeles după 15 ani de zile că nu este o reprezentanţă a disporei culturale româneşti, ci adevărata ei misiune este de a promova valorile culturale româneşti în primul şi în primul rând pentru cetăţenii ţărilor în care activează. Nu de mult, câţiva intelectuali au propus o serie de scriitori, numai 20, care ar trebui să fie traduşi în străinătate. (vezi casetă)
Noua misiune a ICR-ului este handicapată. ICR-ul există şi nu există. Are o structură, dar n-are bani. Depinde administrativ, financiar şi logistic de Ministerul Afacerilor Externe (MAE). Se consultă cu Ministerul Culturii dacă are dreptate în opţiunile sale asupra programelor culturale. Aşa că în procesul decizional se amestecă prea multe instituţii.
Singura soluţie este ca ICR-ul să devină de sine stătător şi să răspândească în lume cultura românească independent, aşa cum o face Goethe-Institut. Este regretabil că actualii guvernanţi, care se consideră liberali şi deschişi la nou, la eficienţă, au respins o hotărâre de guvern în acest sens. A ţine captiv MAE şi Ministerului Culturii acest organism profesionist, ICR, este o mare greşeală. Sperăm că guvernanţii vor încheia cu trecutul, când Centrele Culturale erau numai un apendic al politicii comuniste, şi vor da independenţă de decizională, economică şi logistică acestor institute.
Cel puţin la New York, situaţia este ridicolă. Directorul şi toţi angajaţii ICR îşi desfăşoară activitatea în cadrul clădirii Misiunii Permanente a României la ONU şi a Consulatului General din New York. Aşa că directorul şi directorul adjunct al ICR sunt subordonaţii funcţionarilor superiori ai MAE, care-i şi plătesc… O parte din personal este pus la dispoziţie de MAE, nu ales de ICR, care trebuie să-i accepte volens-nolens, deoarece n-are independenţă financiară, iar independenţa decizională îi este restrânsă birocratic.
La New York, galeria de artă plastică de la parterul clădirii, pe 3rd Avenue, are zăbrele groase temeinic fixate, aşa că cine mai îndrăzneşte să se uite la câte o pictură sau sculptură românească? Îl gonesc zăbrelele, singurele care mai aduc aminte de universul concentraţionar al României comuniste de altădată. Iar dacă este, totuşi, un amator înrăit de artă, care nu se dă bătut în faţa vitregiilor, întâmpină dificultăţi în a descoperi opera de artă. Arătând ca o închisoare, galeria nu invită la vizitare, ci mai degrabă respinge. Şi cum la New York ai de unde alege, amatorii de artă îşi vor îndrepta paşii către locuri mai prietenoase.
La New York am găsit în lunile trecute un program deosebit de interesant. Directoarea, Corina Şuteu, a reuşit să aducă un artist de talie internaţională la New York, şi anume pe Dan Perjovschi, furându-l pentru o săptămână de la Modern Tate, de la Londra, unde era invitat să lucreze. Având în vedere aprecierea de care se bucură artistul, i s-a organizat o expoziţie la o galeria de artă contemporană din New York foarte bine cotată, iar Dan Perjovschi a ţinut o conferinţă la ICR. ICR a organizat de asemenea o prezentare de carte la „Columbia University”, despre managamentul cultural, apoi dl. Bogdan Ştefănescu, director adjunct, a ţinut o conferinţă la Yale University, pe marginea unui film al lui Cristi Puiu, prezentat în cadrul unui festival.
Acesta este nivelul la care ar trebuie să se ridice activitatea fiecărui institut cultural românesc din străinătate.

Peter SRAGHER

Casetă

20 de scriitori propuşi de ICR spre traducere

Invitaţi de ICR, o serie de intelectuali români au decis asupra a 20 de scriitori de la noi, care ar trebui traduşi în limbi de circulaţie internaţională. Această iniţiativă exprimă nemulţumirea intlectualităţii româneşti că valori ale prozei, eseisticii, dramaturgiei şi poeziei româneşti nu sunt prezentate pe piaţa cărţii din străinătate, nici măcar în piaţa francofonă, de care ne leagă o lungă tradiţie. Imaginea negativă a ţării mulţi ani de zile, faptul că România nu este o ţară turistică în adevăratul sens al cuvântului, ci un fel de patagonie a Europei, faptul că cei mai mulţi străini nici nu ştiu cum se numeşte capitala noastră, confundând-o adesea cu Budapesta, o foarte slabă şi stângace promovare prin propriile edituri, dar şi prin Ministerul Culturii, dar şi alte criterii au făcut ca scriitorii români aproape să nu existe pe piaţa de carte din Europa şi pe alte continente.

Cea mai importantă cauză însă este că nu există instituţia agentului literar, singurul care poate să promoveze în mod constant, profesionist şi ne-elitist scriitorul român. Există în schimbi agenţi literari ai multor scriitori din străinătate în România, care fac o excelentă treabă în promovarea traducerilor în ţara noastră. H.R. Patapievici a recunoscut că nimeni din ţară nu poate decide asupra publicării acestor 20 de scriitori români în străinătate, ceea ce este o lăudabilă dovadă de pragmatism. Cel mult, filialele ICR din străinătate pot găsi căi de a-i propune pe cei 20 diverselor edituri din lume. Acolo există o ierarhie clară: un lector specializat pe o anumită regiune, apoi secţiea, apoi conducerea editurii, toate aceste foruri decid dacă o carte va fi tradusă ori nu. Am spus lăudabil că ICR-ul a fost pragmatic în iniţiativa sa, pentru că aceeaşi nemulţumire s-a stârnit şi în sânul Uniunii Scriitorilor din România (USR), unde s-a adunat alt cerc de intelectuali, care a decis cine trebuie tradus în limbi străine. Acolo însă părea să fie o atmosferă mai puţin pragmatică Ajunge Nicolae Manolescu la Paris ambasador la UNESCO, şi atunci o să apară cărţile, aşa grăia un optimist preşedinte de secţie a USR din Bucureşti. Şi francezul o să publice fără crâcnire, ca să nu-l supere pe dl. Ambasador, pe dl. Preşedinte al USR…

Nu am înţeles încă motivaţia pentru care ICR a redus la 20 numărul de scriitori care ar trebui traduşi în străinătate, lăsând la o parte foarte buni scriitori şi regretând după aceea public acest gest. Probabil că oarecare gusturi elitiste, cărtăresciene – scriitor care nu vede utilitatea USR – i-or fi împins la o astfel de decizie limitativă.