ZOLTAN TERNER, UN CRITIC LA I.C.R. TEL AVIV

Note de lectură de ZOLTAN TERNER
PREZENTARE DE CARTE LA I.C.R. TEL- AVIV

Bianca Marcovici

„Muntele meu Carmel” o carte bună, chiar foarte bună. Poate pentru că e o culegere antologică. Este Bianca Marcovici be meitava*. Mă refer aici la poezie. Poeta e cum o ştim cu toţii, un puternic, viguros şi neastâmpărat temperament liric. O egocentrică dezmărginită totuşi din eul ei puternic, deschisă către lume cu o anumită generozitate dominatoare şi capricioasă. Ştie că este dotată şi îşi expune harul în văzul lumii, să se ştie despre ea că este Poeta. Să ştie o lume că ea există. Şi că e muziciană, ingineră la hevrat hahaşmal,şi bunică, şi are kviut*, şi că este „Ana Blandiana a Israelului”. Iat-o definindu-se într-un Autoportret-monolog:
„în zodia mea: / racul e un mediocru, autodidact, / mamă perfectă, soţie ideală, prietenă sinceră, / urăşte din suflet când e cazul şi definitiv, se răzbună! / Reuşeşte în viaţă foarte greu dar, ajunge sus în piramidă, / prin muncă! / Dăruieşte nimicuri, talentele apar târziu şi le pune în valoare. / Părăseşte tot la un simplu gest când se simte nedorit. / Preferă apele tulburi!”
Şi încă un autoportret liric, completându-l parcă pe primul:
„Păstrându-mi apartenenţa / la izvorul inimoşilor / la filonul stării de a fi cuvânt / răscolind în omul pământ / în lutul care se mulează pe mine / îmi ia forma /neînghiţindu-mă totuşi / revelaţia cuvântului, vederea…/../ radiază starea de aşteptare / acordul, armonia, visul / clipoceala simţită a apei / resemnarea poemului, / de a mă cunoaşte vocea a secat / renunţarea sofisticată a poetului fără punct”
Poate tot un autoportret, reprezintă şi aceste versuri, cu adresare spre sine: „Eşti ca un paratrăznet / Culegi fulgerul / Şi mi-l transformi / În artificii-curcubeu / Peste podul meu de vise / Înger din jumătate de Zeu” Iar despre lirica sa, citez: „Scările mele poetice / care urcă pe faianţa peretelui / mereu din faţa mea / ca din pământ / odată am să ajung acolo / unde zăpada mi se va lipi de pleoape / iar tu mi-ai văzut visul din somn!” De sub sterilul cotidianului, din zgura vieţii monotone, extrage minereul preţios şi cizelează bijuterii din cuvinte simple, naive, candide, bătăioase. Luptătoare însă cu garda mereu deschisă, îşi asumă riscul rănilor. Iat-o aproape de pamflet:
„Unii te folosesc ca un fel de paravan / pentru lipsa lor de discernământ, pentru răfuielile lor personale, / şantajul, îi eşti dator… / Amestecă zece nume celebre în şapte rânduri, / insinuări de pe Dunăre, apoi uită, uită… / îţi intră pe fereastră, în blog pentru nu ştiu ce semnal de carte apatic / expediat la alte zeci de reviste… / urcându-se pe umerii tăi! / Tu rămâi „ţap ispăşitor”, nu poţi să-i eviţi, / îţi pierzi personalitatea / libertatea, te sufocă / pe toate undele, te sterilizează.” Cu cine se răfuieşte? Sunt „bastarzii cuvintelor închişi în colivie”.
Scrie despre ei , în continuare: „Sunt masochiştii virtualului / care-şi pun poze cât mai mari, / „tineri bătrâni” de 70 de ani, care se autoflagelează, / îşi pipăie cuvintele prin oglinda spartă. / Sinceritatea lor vulgară…de insomnie previzibilă. / Pentru că nu-şi iau medicamentele, / tratamentul…drogul fufelor!” „cârtiţe, cârtiţe.”
E o pătimaşă dar prin contrast, e în stare de sensibilităţi de mare fineţe. Îşi dovedeşte rafinamentul poetic şi subtilitatea sofisticată a îmbinării sensului cu emoţia în „Lumina lui Nichita Stănescu”:
„După Nichita / a rămas un mormânt alb / şi-n el a fost îngropat un singur cuvânt, / poate o literă, poate o silabă. /../ Doar un glas răscolitor pe un marş funebru / şi ritmul, paşii…care se pierd undeva într-o văgăună / neumblată, doar o fantă… / dar cum v-am spus / doar un singur cuvânt a fost îngropat: / „PUNCTUL”
Iată un splendid distih, ca un micro-poem în sine: „Am strâns muntele Carmel în braţe / până s-au făcut scrum amintirile”.
Iată şi această sugestivă declaraţie lirică a vârstei:
„ Neconstrâns legământ de toamnă. / Flori căzânde. / Uscături plimbate pe caldarâmuri. / Vârsta mea alerga înapoi / să prindă mărul neputred. / Nici o competiţie. / Întoarcerea se întrerupe semeaţă.”
Bianca Marcovici e o prezenţă nu foarte comodă, dar, foarte interesantă, incitantă, pasionantă chiar, şi prin toate acestea, necesară şi valoaroasă. Inconfundabilă ca orice poet adevărat.
*kviut -permanent- în ebraică
*be meitava- într-o formă bună-în ebraică

frişcă

Ştiu că am o singură inimă

Învelită în ceva spumos, frişcă ?

Poate fi şi spumă de şampanie

Care-mi amortizeză bătăile inimii

Însă, undeva răbufneşte Ca o tobă stilată Spre gât…

Pulsând ca o locomotivă Anunţându-mă că prietenii mei sunt foarte rari

Nu pot fi decât nişte silabe. Iar cei noi,

doar virtuali încăpăţânaţi să se urce pe umerii mei fâlfâindu-şi propriul steag.

Eu am purtat unul… cu o gaură la mijloc.

levana

(c)

COMUNICAT DE PRESĂ, I.C.R. TEL AVIV

Trei concerte susţinute de Corul Filarmonicii de Stat „Transilvania” din Cluj în cadrul Festivalului Israel, 2-5 iunie 2012 Institutul Cultural Român de la Tel Aviv vă invită să audiaţi, în zilele de 2 şi 5 iunie 2012, trei concerte de excepţie susţinute de Corul Filarmonicii de Stat „Transilvania” din Cluj, în cadrul Festivalului Israel. De peste patru decenii, renumitul cor clujean prezintă concerte apreciate pe marile scene ale lumii, specificul repertorial fiind reprezentat de alternarea proiectelor vocal-simfonice cu cele de operă şi a cappella, cu accent pe familiarizarea publicului străin cu cele mai valoroase lucrări ale compozitorilor români. Corul Filarmonicii de Stat ”Transilvania” va fi prezent pentru prima dată la Festivalul Israel. Înfiinţat în 1961, acest eveniment este organizat anual, pe o perioadă de trei săptămâni, şi este considerat cel mai prestigios festival de arte performative din Israel. În acest an, pe scena festivalului vor fi prezenţi artişti din Japonia, Franţa, Canada, Cehia, România, China, Marea Britanie, SUA, Argentina, Austria, Columbia, Congo şi bineînţeles, Israel. Programul concertelor: 2 iunie 2012: Două concerte a cappella, dirijor – Cornel Groza. În program: lucrări de Purcell, Gluck, Mendelssohn, Rachmaninov, Gheorghe Danga, Vasile Herman şi Ludovicus Bardos. Orele 11:00 şi 13:00 – Sala YMCA din Ierusalim 5 iunie 2012: Christus, Oratoriu de Franz Liszt, în colaborare cu Orchestra Filarmonică din Ierusalim, dirijor – Meir Minsky. Solişti: Roman Trekel, Talia Or, Iris Vermillion şi George Oniani. Ora 20:00 – Teatrul din Ierusalim, Henry Crown Hall Oratoriul Christus, cea mai reprezentativă lucrare a compozitorului Franz Liszt, este o premieră absolută în Israel; compoziţia include o serie de fragmente în limba latină din Noul Testament, texte religioase, imnuri şi cântece, care-i conferă o evidentă dimensiune melodramatică. Bilete: http://www.israel-festival.org.il, telefon: 025666383

aerul nociv, jurnal

Aerul nociv…dinainte de ’89

(MEDALION 60, LA O ANIVERSARE)

Povestea pe care am auzit-o doar întâmplător, câteva frânturi adunate de mine, puse cap la cap, doar să-mi aminesc acum, după mulţi ani prin ce au trecut părinţii mei, ce au ascuns de noi, cei 3 copii, urmaşii lor ajunşi în Israel. S-au căsătorit foarte tineri. Mama în vârstă de 17 ani, tata ceva mai matur, doar 19 ani bătuţi pe muchie. Au locuit pe strada Socola, Iaşi, undeva vis-à-vis de Fabrica unde lucra tatăl meu, Fabrica „Ţesătura”. Acolo locuiseră is bunicii mei, Leon şi Sofica Grimberg împreună cu cei 4 copii, două fete şi doi băieţi. Bunicul a fost tinichigiu. Ştiu că a reparat acoperi;ul Filarmonicii ieşene. Fany locuia undeva la etaj, la fel şi celălalt frate Aron, singurul care mai locuieşte la Iaşi şi în prezent. Fani, sora cea mică nu a avut urmaşi. Totuşi a ajuns în Israel. A locuit la Naţeret. Am vizitat-o prin anii 1976 şi pe Sofica, bunica mea care a locuit pe urmă la Haifa. Doar cealaltă soră, Claruţa mai are urmaşi în Israel.Şi ea a imigrat în Israel. Şi ea a locuit tot împreună cu familia. Dar să mă întorc la amintirile din trecut. Strada Socola era plină de evrei. La celălat capăt undeva aproape de strada Căluşei 17 au locuit ceilalţi bunici din partea mamei. Bunicul Iţhac şi bunica Hinda Cocoş au avut casa lor cu atelier de tâmplărie. Buniul a fost un foarte talentat tâmplar şi sculptor iar bunica îl ajuta. Am locuit în vacanţe la bunici, ba la unii ba la alţii, doar când părinţii plecau uneori în concediu la Herculane. Drumul cu tramvaiul îmi era foarte cunoscut. Călătoream la bunici din strada „Elena Doamna”nr. 24, strada cu cei 40 de pomi fructiferi, vis-a-vis de Şcoala israelită unde părinţii mei au învăţat. Odată am fugit de acasă. Aveam doar 5 ani. Făcusem o poznă, decupasem nişte obligaţiuni, îmi plăcuse coroana lui Ştefan cel Mare. Am crezut că suindu-mă în tramvai că toate „drumurile duc la Roma”, adică la bunici. Afară nu erau decât minus 15 grade Celsius. Nu am reuşit să ajung. Mama m-a prins din urmă, tocmai la timp. Aproape îngheţasem coborând greşit la altă staţie, Palatul Culturii. Cică acolo ar fi fost o stradă unde ţiganii furau copiii mici. Mă şi văsusem într-un sac cărat pe spate. Am avut coşmaruri mulţi ani la rând. Vis de copil. Deci părinţii mei s-au căsătorit pe 5 decembrie, 1942 la Sinagoga din Elena Doamnă. Nu-mi amintesc decât povestea loc tristă. A două zi după nuntă, tata a fost deportat de nemţi, pe circa 3 ani.Nu ştiu unde nici până acum. A lucrat acolo ca electrician. Avea „mâini de aur”! Munca silnică l-a despărţit de mama. Fratele meu, Eli s-a născut în timpul „foametei”, 1946. A fost slab ca un ţâr. Cauzele au fost evidente. După ce părinţii mei au încercat, mai apoi să fugă peste graniţă, vânzându-şi bunurile pe t e mir ce, au ajuns la graniţa ungară, au vrut să ajungă în Israel. Tata a fost arestat şi închis. Acolo a contactat tifos. I l-au predat mamei înapoi pe soţul ei, Şhaul, după câteva luni, cu temperatură de peste 40 de grade, crezând ca o să moară… Mama Ana l-a adus la Iaşi într-o căruţă cu paie. A fost plătit căruţaşul cu toată agoniseala lor, dar spre fericirea noastră, tata a scăpat cu viaţă. Tatăl meu Shaul (z”l) nu a ajuns în Israel. Tifosul i-a îmbolnăvit cronic ficatul. S-a stins din viaţă în urma unei operaţii greşite. I s-a confundat ciroza de la ficat cu o hernie. Tifosul contactat în tinereţe a lăsat urme profunde. La doar 64 de ani a reuşit doar să-şi cunoască cele două nepoate, pe Zinette şi Noemi din partea mea, nepoata Olivia din partea sorei mele, Ruti şi pe nepoţii din partea fratelui meu, Lorin şi Alina. Mama mea, Ana (z”l) s-a stins din viaţă la Haifa la vârsta de 73 de ani, în urma unei atac cerebral. Am adus-o cu noi singură după ce, moartea tatălui meu a devastat-o în asemenea hal încât nu a mai putut înghiţi, deci mânca strictul necesar. A locuit la sora mea, Ruti. Şi ea a imigrat. Mama mea şi-a revenit greu din boala care a măcinat-o. A reuşit, mai târziu să-şi cunoască o parte din nepoţi, născuţi în Israel, deci să le spunem pe nume, „sabri”. Sunt unele victorii care nu se pot premia. Fiecare îşi face, la un moment dat socotelile reuşitelor din viaţă, realizările şi eşecurile, „heşbon-ul nefeş”. Mai mult nu ne putem gândi. Unii zic că noi suntem „părinţii de sacrificiu”! Noi cei care am sosit în ţara noastră, Israel cam prea târziu. Eu zic că a meritat mai ales după ce am citit pe nu ştiu ce blog că noi evreii „le-am respirat aerul” pe pământul românesc fără să plătim. Adevărul este că aerul nociv pe care l-au respirat părinţii noştri era irespirabil.

Am ajuns poetă în Israel. Meseria de inginer m-a ajutat să nu fiu dependentă de nimic! Am muncit şi mai muncesc în meserie. În felul ăsta nu voi cădea pe capul copiilor noştri!

Au trecut anii, aproape 21 de ani. Stau pe un scaun la spitalul „ASUTA” din Tel-Aviv. Am déjà 7 nepoţi care trebuie îngrijiţi în fiecare clipă, dar una din fete e internată. Azi noapte i s-au scos 7 pietre de la fiere…Crizele au dat-o gata. Acum e înafară de orice pericol. Doctorul i-a indicat să nu ridice greutăţi vreo 3 săptămâni. E foarte simplu de indicat. Cei 2 din trei copii au vârsta de un an şi unul are doi ani. Vor numai în braţe. 

 

 

 

 

 

  (Bianca Marcovici)

 

 

IDENTITATE ŞI CRITICĂ

DIMENSIUNEA IMPRESIONISTA A POEZIEI BIANCAI MARCOVICI
(Pe marginea volumului „Amprente”, Ed. Papyrus 1999)

Sunt multe unghiurile de vedere din care se poate analiza o poezie
atat de complexa ca cea a Biancai Marcovici. In cele ce urmeaza, mi-am
propus sa ma refer doar la unul din aspectele liricii ei, adica la
dimensiunea impresionista, referindu-ma la unele asociatii muzicale si
picturale pe care poezia ei le poate crea.
Volumul „Amprente” abunda in referiri muzicale, dar nici una din
aceste referiri nu este legata de muzica impresionista. Preferintele
poetei se indreapta spre muzica baroca (Bach) si mai ales spre cea
romantica (Mendelssohn, Liszt, Brahms, Paganini). Dar felul cum poeta
reactioneaza emotiv la aceasta muzica este jumatate romantic, jumatate
anti-romantic – un tip de emotivitate pe care eu as defini-o
„impresionista” mai intai pentru spontaneitatea „impresiei” de moment,
apoi pentru reactia anti-romantica (adica anti-emfatica,
anti-sentimentala, anti-explicativa). Insasi acest dualism emotiv
(atractia pentru romantism pe de o parte si respingerea lui pe de alta
parte) creeaza o tensiune asemanatoare tensiunii muzicale provocate de
„bitonalismul” lui Debussy si Ravel. La fel ca la Debussy, Ravel, Manuel
de Falla, accentul liricii poetei cade pe atmosfera si pe starea de
spirit, nu pe dramatismul romantic. In vreme ce muzica baroca sau
romantica se aude in surdina, poeta face divagatii intr-o tonalitate
diferita, realizand un efect literar „bitonal”: „inca nu ne-am aruncat
privirea/ asupra calailor portocalii/ inventati sa ne apropie/
ghilotinele/ sa nu murim cumva/ degerati/ sa nu murim singuri/ pe
aceasta siciliana de Bach/ pusa in surdina” . Efectul bitonal apare
pregnant si in metafora „Mamaliga si caviar”, titlul uneia din poezii,
care defineste cele doua tendinte opuse ale vocii ei interioare: spre
simplitate spontana si spre rafinament livresc. Iata inca un exemplu de
bitonalism de mare efect: „O arma automata se aude dinspre Liban/ ce
muzica „superba” se ataca pe front!/ Un dirijor ascuns misca bagheta/
orchestra de alamuri are prioritate,/ din cand in cand vioara scoate un
vaiet!”
Daca tot facem paralelisme cu Debussy, ne putem gandi la tehnica
lui muzicala a acordurilor evaluate separat (fara legatura cu acordurile
precedente sau urmatoare). Iata un citat de echivalent literar: „un
suras intre lacrimi/ te-as putea atinge totusi/ dar ti-ai pus armura; //
* o scrisoare neexpediata/ recitita pana la epuizare/ fara a intelege
nimic//* dragostea mea pentru tine/ risipita/ ca o calatorie fara
intoarcere”
Un alt paralelism cu Debussy se poate face in privinta tehnicii lui
muzicale a disonantelor nepregatite si nerezolvate. Iata un exemplu de
echivalent literar la Bianca Marcovici: „sub pielea mea boabe brumarii,/
roua pe florile din vis,/ marea uruie acoperindu-mi strigatul/ cel ce
mi-a atins buza de sus/ intr-un sarut/ nu l-am vazut la fata/ un trosnet
de toamna a fotografiat strigatul/ foile veline s-au imprastiat ”
Imagistica Biancai Marcovici duce cu mintea si la pictura
impresionista: aceeasi reactie antiromantica de refuz al emfazei in
favoarea impresiei vizuale directe. Citez in intregime poezia „Dupa
frunze, intorcandu-ma din drum” care creeaza atmosfera unui tablou de
Monet: ” in drumul meu de lumina peticita/ de arcade orbitoare/ calcand
pe frunze resemnate-n uitare/ imi voi lipi obrazul de/ stancile pasive/
gandind ca tu esti// clipe obsesive ma vor rani/ cand sufletul de plumb/
de trup se va desprinde/ incercuind o frunza/ gandind ca esti doar tu//
in drumul meu lumina/ se va stinge-ncet/ voi plange-n mine/ cum
plansu-mi-s-au/ stancile pasive”
Metafora luminii „peticite” din poezia de mai sus, aminteste de
tehnica tuselor de culoare pura, neamestecate, puse direct pe panza in
tablourile pictorilor impresionisti, creand acel efect special de lumina
tremuratoare si de impresie efemera. Exista in acest volum o singura
poezie care are doua autoare – Bianca Marcovici si fiica ei Noemi
Marcovici. Poezia se numeste „Radacina si vlastar” si e alcatuita din
„lumina peticita”, sau din petice de emotie poetica apartinand mamei si
fiicei, intr-o imbinare impresionista asemeni tuselor de culoare pura
din tablourile lui Monet. Poezia aceasta se incheie cu un fel de
nostalgie spre un acord consonantic care nu se poate realiza inca dar
pare ca se prefigureaza potential: „cineva ne desfide zilnic/ sunetul la
unison/ interpretat pe doua corzi sol/ sunet plin/ sunet durabil/
radacina si vlastar”
Un critic de arta plastica spunea candva despre picturile lui Monet
ca par neterminate, din cauza lipsei unei linii precise care sa marcheze
contururile ce parca tremura in lumina. Putem spune acelasi lucru despre
multe din poeziile Biancai Marcovici ce creeaza o atmosfera fara
contururi clare, o atmosfera pe care cititorul o duce in suflet catva
timp dupa incheierea lecturii ca pe o muzica neterminata. Citez: „cele
mai grave note ma/ crispeaza/ dorinta lumii de a vedea/ noaptea,/ te-as
putea atinge totusi/ dar ti-ai pus armura;/ as ingenunchea/ dar
genunchii ”
Putem continua paralelismul cu Monet in ceea ce priveste reluarea
aceleiasi imagini la diferite ore si in diferite anotimpuri, pentru a
surprinde de fiecare data impresia de moment. Imaginile marii, ale
frunzelor, ale stancilor, apar in poeziile Biancai Marcovici pictate in
nuante diferite in functie de anotimpul ei launtric, de ceasul ei
sufletesc. Citez doar cateva fragmente cu imagini marine: „el ma
recunoaste in fata marii/ imi ofera mereu apusul de soare”… „marea
uruie acoperindu-mi strigatul”… „doi pe o epava langa malul/
abrupt”… „doar marea/ atenueaza durerea, nervii, / abstinenta// din ce
in ce mai perfida/ noaptea-mi desfata visuri vorbite/ in romaneste”…
„cand trebuie sa ma incarc/ cu o noua rabdare/ inofensiva, ostateca
marii/ pocnind usor din glezne/ cu picioarele goale/ cu nisipul care te
primeste/ ca intr-o cupa/ de-a lungul malului/ Mediteranei/ privind spre
Dincolo// sa-mi fac un scut de petale/ albe si albastre”
Dimensiunea impresionista a poeziei Biancai Marcovici se
prelungeste cu ecouri suprarealist-veriste. Suprarealismul-verist este
un vlastar direct al impresionismului si il continua. El afirma aceeasi
pozitie anti-romantica, dar nu alunga imaginatia din creatie, ci o
invita sa se manifeste alaturi de aspecte de un realism concret,
fotografic. E demn de remarcat faptul ca in tot volumul „Amprente”
exista o singura referire explicita la arta plastica, si acea referire
este la un tablou suprarealist-verist. „Afrodita lui Magritte” se
numeste poemul respectiv, si el se refera la tabloul intitulat „Memorie”
al lui Rene Magritte. Prin realismul sau fals combinat cu ironie
sarcastica, prin recurgerea frecventa la apele subterane ale
subconstientului, Rene Magritte este foarte inrudit sufleteste cu Bianca
Marcovici. Tabloul celebru la care se refera poeta infatiseaza un pahar
cu apa si un mar – doua obiecte simple, asezate pe un raft sau o masa
de culoare incerta si neutra, in fata unui perete scorojit si albicios.
Totul de o banalitate si simplitate exemplara. Doar ca din perete apare
halucinant un cap de statuie greaca, infatisand o femeie cu trasaturi
perfecte, un chip de zeita cu o pata rosie la tampla. Si nu stim daca
pata aceea e sangele care se scurge din capul ranit al zeitei, sau e o
pata de sange pe perete ramasa in urma unui gest violent. Sau poate e
doar o pata de vopsea. Intr-atat planul realului se intrepatrunde cu
planul imaginarului, intr-un tot indestructibil. „Afrodita” ii spune
Bianca Marcovici frumoasei zeite care lumineaza lumea decolorata a unui
real prozaic anost. „Memorie” ii spune Magritte acelei zeite, asadar nu
Afrodita ci Mnemosine cea nascuta din capul lui Zeus, zeita prin
excelenta a subconstientului si automatismului psihic. Interesant e
faptul ca in poezia care se refera la acest tablou, nu trecutul rasare
din memoria poetei, ci viitorul vine din trecutul conservat in
subconstient. Poezia contine un fel de profetie cutremuratoare,
halucinanta, ca un cosmar. Toata atmosfera e de altfel onirica, la fel
ca si atmosfera tabloului suprarealist-verist pe care il evoca. Citez:
„voi fi ucisa cu pietre/ ca o vrajitoare/ care citeste tristetea/ in
ochiul apei, dragostea/ in stele, tradarea…// voi fi ucisa in cuvant/
cand ma voi darui…/ imbracata in alb/ si o dara de sange pe tampla”
Iata si un alt fragment in care intalnim parca din nou imaginea
tulburatoare a zeitei nascute din imaginatie si implantate in mod
artificial in real: „ma gandesc la tine/ ca si cum urmez un tratament/
contra plictiselii, contra/ trecerii vremii// parca de ce existi?/ eu
te-am creat… eu te-am ucis!/ cum din lut olarul framanta/ inchipuirea
nostalgica”
In alte poezii, poeta se simte marcata de zodia Racului, zodia
intoarcerii spre trecut, spre memorie, creand imagini suprarealiste
memorabile de timp intors din drum: „un cosar profesionist de/ duminica/
m-a scos la iveala/ ajutand-o pe mama intr-o zi de/ toropeala maxima/ la
solstitiul de rac”… „ghidul ce-mi spulbera cuvantul/ latin/ doar cu un
cuvant – invers scris,/ mereu invers/ si-un caine care nu latra/ ci se
gudura”… „vreau sa vad/ cu tot dinadinsul/ sa ating pulberea aceea/ a
sfarsitului… marmura de Carrara/ peretii abrupti ca o copilarie
zidita/ urmatorul vers/ sterge pe ultimul/ si tot asa”
Exista si cateva poezii de nuanta romantica in volum („Bunicul
frunzelor”, „Zidul plangerii”, „Auschwitz”) care lipite pe canavaua
intregului contribuie la efectul general de colaj suprarealist-verist.
Intreaga structura a volumului (care nu prezinta poeziile nici in ordine
cronologica si nici in ordine tematica) este o structura de colaj
suprarealist-verist. Fiecare poezie separat si mai ales toate impreuna
alcatuiesc o suita de „impresii” ce apartin ochiului interior al poetei.

Inchei acest scurt comentariu (el insusi impresionist!), amintind
ca n-am abordat decat unul din aspectele poeziei Biancai Marcovici,
poezie care ne ofera de fapt mult mai multe fatete polivalente ce pot fi
privite din diverse unghiuri de interpretare.

Luiza Carol – a aparut in revista „Cronica „, Iasi august 1999 – a fost citit la lansarea volumului „Amprente”- Tel Aviv 1999
============================================

Bianca Marcovici, CIRESE AMARE, versuri, ed. Radu Barbulescu, Colectia „Verba”, ISBN 3-930672-79-0, 120 pag.

La prima vedere, creatiile poetice ale Biancai Marcovici, cu punctuatia lor voluntara si separarea la fel de voluntara in strofe si versuri, dau impresia ca textul ar putea fi prescurtat sau extins dupa constrangerile grafice dictate de dimensiunea fixa a paginei.
Nimic mai fals. Orice interventie in acest sens a layouterului duce implacabil la mutilarea ritmului interior si pierderea unei parti a sensului poetic. Este o calitate rara la poezia in vers alb. O dovada in plus ca poeta de la Haifa si-a cizelat uneltele pana la fineturi de scalpel:

caii mei albi

in ceea ce ma priveste
vreau sa construiesc un poem neincapator
iar functionalul sa nu ma cuprinda
totalmente,
adica sa nu promita!
sa deschida oricine ochii largi
visand alaturi de mine,
adica un poem al viitorului
la care sa ramai mut de uimire!
cu totul si cu totul neprevazut
citit cu dictie aproape perfecta
si
fara nici un efort de concentrare sau
privire… cu dublu inteles,
ceva ireversibil, fara nici o tainuire anume
pe o cheie muzicala neinventata,
a luminii solare… sa aiba
ceva din gingasia primului ghiocel
iesit de sub zapada rascolita
de o caleasca cu cai albi
inseuati in pripa!

Volumul recent contine, dupa pagina 85, o „miniantologie“ bi-tri-lingva, originalului din limba romana fiindu-i pusa in oglinda traducerea in engleza sau germana. Versiunile in engleza apartin fiicei autoarei, Noemi Marcovici, iar cele in germana lui Radu Barbulescu.
Bianca Marcovici s-a nascut la 22 iunie 1952 in Iasi. Este absolventa a Universitatii populare de 5 ani si a Liceului de muzica „Octav Bancila”, (de 8 ani), sectia vioara. Absolventa a Facultatii de Constructii Civile si Industriale, Institutul Politehnic Iasi.
In afara de numeroase aparitii, cu poezie, in reviste de literatura si antologii din Romania, Israel, Germania, opera de pana acum a Biancai Marcovici s-a concretizat in mai multe volume personale: Marii anonimi, ed. „Junimea”, Iasi, 1985; Ochiul cuvantului, ed. „Litera”, Bucuresti, 1987;Dincolo de paradis, ed. „Litera”, Bucuresti, 1989; Revolta sangelui, „Minimum”, Tel-Aviv, 1992; Intermezzo, caiet literar, „Menora”, Rehovot, 1992; Revolta sangelui, Ed. „Cronica”, Iasi, 1993; Casa din noi, caiet literar, Haifa, 1993; Dincoace de paradis, caiet literar, Haifa, 1994;Schite pe portativ, proza scurta, caiet literar, Haifa, 1995; Magia pietrei, caiet literar, Petah Tikva, 1995;18 poems, placheta de versuri in engleza in traducerea Luizei Carol, Petah Tikva, 1996; Tara extremelor / Land der Extreme, versuri, editie bilingva romano-germana (traducere de Radu Barbulescu), ed. Radu Barbulescu, München, 1997; Mamaliga si caviar, caiet literar cu desenele autoarei, Haifa, 1998; Haifa zidurilor de sprijin, ed. Cronica, Iasi, 1998 (si 2000); Amprente, ed. Papyrus, Tel-Aviv, 1999; Amprente, editia a-II-a adaugita ed. Clusium, Cluj, 1999; Puterea cuvintelor, Ed. Minimum, Tel-Aviv, 2001, si, bineinteles, Cirese amare, ed. Radu Barbulescu, München 2002.
Despre aceasta frumoasa activitate literara, incununata, de altfel, cu mai multe premii obtinute in Romania si Israel, au scris: Nicolae Manolescu, Sebastian Costin, Titu Popescu, Virgil Cutitaru, Calistrat Costin, Florin Costinescu, Georghe Tomozei, Romulus Munteanu, Cristian Livescu, Emil Brumaru, Bogdan Dumitrescu, Al. Raf, dr. Elena Ester Tacciu, Ioana Vasilescu, Simion Barbulescu, Radu Barbulescu, Sorin Anca, Codrin Liviu Cutitaru, Geo Vasile, Grette Tartler, dr. Iosef Eugen Campus, Luiza Carol, Ion Cristofor, Al Lungu, Al Suhor, Carol Isac, Ioan Holban, Iony Tuvia, Grigore Ilisei, I. Schecter, Rodica Grindea, Vasile Iancu, Vasile Baghiu, dr Sergiu Levin, Constanta Buzea, Victor Barladeanu, Biti Caragiale, Al. Machidon, J. Rudel. Al Cistelecan; din scrisori: Ana Blandiana, George Astalos si altii.
Poeta este casatorita cu ing. Delu Marcovici. Au doua fete, Noemi si Zinette. Emigrata in septembrie 1991, cu familia, in Israel, traieste la Haifa, unde lucreaza la societatea de electricitate a orasului.

Radu Barbulescu
Observator-München,
Anul XVI, Nr. 2/3 (60-61) aprilie-septembrie 2003
text repostat asa cum s-a publicat!
==========================================^
Galeria Agora,iunie,2004

Dialogul ca poezie

„Aburi de femeie” – Bianca Marcovici, mai 2004, Editura Haifa-ISRAEL

„Mă poţi vedea cu litere mari

deocamdată,

până se reglează sufletul,

până ce inima se va face de piatră”

(Acrobaţie)

Cine citeşte poeziile Biancăi are o problemă care se poate numi faţa nevăzută a dialogului. Mai mult sau mai puţin poeta răspunde unei cereri interne de a suplini o eventuală însingurare cu versuri tranşante uneori delicate, alteori ironice sau tăioase de-a dreptul. Dubla geografie, cea a Iaşului şi a Haifei, este iarăşi implicată în acest soi de rediscurs amar ca un soi de legătură între biografiile unei cetăţenii recursive, distanţa fiind doar temporalitate asumată de îndoieli.

Aburi de femeie este o operă de maturitate poetică, un stil asumat la limita unei sincere lipse de metafore sau mai bine spus o disimulare a mijloacelor poetice folosite neostentativ pentru a deschide sinceritatea până la ultime consecinţe. Este în fapt şi contrabalansul dintre titlu şi poezia de pe coperta finală, Neîmpliniri, un fel de diatribă amară a neîncolonării programatice. „Mai târziu am vrut să pătrund în partidul Poeziei/ Chiar l-am înfiinţat şi i-am făcut reclamă” e o ironie amără şi fină precum dulceaţa Cireşelor amare, unde patentul unui liant posibil este ascuns cu grijă cînd lipseşte cu desăvîrşire.

Apelul la biografia directă poate fi pînă la un punct o capcană întinsă cititorului, pentru că Bianca Marcovici face parte din acea categorie de poeţi care transformă cotidianul imediat în poezie. Nu blînd şi edulcolorat ci matur, erotismul fiind cerebral, făcînd parte din peregrinajul unei femei ce se caută pe sine („lasă orice femeie/ să se simtă/ cale de-o carte femeie”) construind cuvîn cu cuvînt un univers poetic aparte.

E un curaj apropiat cu nesăbuinţa să faci din orice poezie, o replică la un Midas ce nu va mai putea vorbi cu nimeni pentru că orice atingere a lui transformă răspunsul în versuri, dar este o asumare unde biografia ţine loc de stare sau mai precis starea în sine include autorul.

DAN IANCU
*******************

Shechter (extras critic)

Volumul „Amprente”,publicat la Cluj-Napoca,si pe care il recomandam in „Ultima ora”,este ca un dosar de ancheta a poetei.
Cuprinde probe concludente,marturisiri complete Marturisirile ei sint grave sau ironice ,dar totdeauna importante.
Aceasta ieseanca sentimentala, cu nostalgii neascunse are suferintele moderne ale omului neimpacat cu o lume care invata sa imbine inutilul cu neplacutul:…Din Sabat in Sabat/aceleasi automatisme/cu sensul cifrat al supravietuirii comune/ tinind „cheia succesului” in seiful cu nostalgii/descrind-o copiilor cu lux de amanunte/ tocmai cind ei au din ce in ce/mai putin timp pentru parinti”
Sa avem onestitatea de a marturisi ca ne recunoastem in aceasta senzatie.
Multe din poeziile ei,citindu-le ,ai vrea sa le fi scris tu insuti. Daca nu ti-ar fi frica de un denunt,le-ai copia si le-ai iscali(aviz amatorilor,nota poetei!)
Tentatia de a comite aceasta infractiune abjecta trebuie sa fie magulitoare pentru admirabila poeta ieseanca din Haifa,Asa cred. (I..Schechter Ultima Ora 20 august,1999 Tel Aviv

I. Cristofor(extras critic)

Scriitori din Tara sfinta (referitor la placheta de versuri „AMPRENTE”) Editura Papyrus,Tel Aviv 1999 Bianca Marcovici se inscrie in rindul acelor ilustri scriitori evrei care au creat si in limba romana. caci poeta isi asuma destinul poporului sau cu gravitate,drama strabunilor impletindu-se cu cea personala. Un poem precum Auschwitz impresioneaza prin identificarea ei cu cei disparuti „suntem vii/suntem copiii l;or/care cinta Salom-/suntem unicul popor din lume/ care nu avem o bucurie intreaga-/ pentru ca fiecare sarbatoare/ne aduce aminte de cei ucisi-/Poezia devine o rugaciune la „Zidul Plingerii”, spovedanie facuta in numele unei colectivitati. Unul din cele mai emotionante poeme ale acestei superbe carti este intitulat : „Magia pietrelor”,ce contine un portret al tatalui poetei,generos si umil,al omului bun, strivit sub rotile implacabile ale istoriei: „Sunt urmasa lui Saul,tatal meu/cel bun cu toata lumea/care a muncit la Fabrica TESATURA/ din zori si pina in noapte/fara sa fie renumerat,el/care impartea cadouri si statea la cozi /zile si nopti,albastre cu luna,/pentru copii si nepoti,/ Saul cel care a prestat munca obligatorie/a doua zi dupa oficierea nuntii prin 44/ la Sinagoga din Elena Doamna-/va scriu deci/de omul Saul care s-a dus prea devreme/ in lumea celor drepti…” (Prin aceasta aparitie ,Bianca Marcovici se afirma ca una din cele mai viguroase voci lirice ale generatiei sale” criticul Ion Cristofor(Curierul,DEC.1999 Cluj-Napoca)
******************************

CRONICA LITERARÃ

Amalia VOICU

CÎT DE DULCI SÎNT CIRESELE AMARE

Ieseanca Bianca Marcovici ne trimite de la Haifa, în plină iarnă, niste Cirese amare, o carte de poeme apărută la Editura Radu Bărbulescu, Colectia „Verba”, München, 2002.
Doreste să ne „amărască” si să ne „îndulcească” în acelasi timp, mărturisindu-ne cîteva din sentimentele încercate si înnoite cu ajutorul limbii poetice. Ciresele amare trimit la senzualitatea gestului de a musca, exprimînd un soi de posesivitate, căci poeta tine la versurile sale, asa cum putem citi si în motto: „întotdeauna tin/ la ultimul poem (la fel ca la primul semn al celui/ care ne-a recunoscut!”.
Este într-adevăr, supralicitat sentimentul: suferinta („«te joci cu cuvintele/ dă-mi răgazul să termin mesajul/ de dureri si uri/ găsind adaosuri mai mult decît potrivite.»/ într-o suferintă adevărată, matură/ dictează însă/ conjunctura politică a stelelor” etc. – esti magică, mi-ai spus); dragostea (mai există asa ceva?) – „doar tu tu tu/ într-o îmbrătisare/ fără sfîrsit/ îmi dai răgazul odihnei/ cu capul sprijinit/ pe umărul tău balsam – fericite si nefericite semne ale istoriei unei femei; singurătatea, vulnerabilitatea – „tu îmi/ umbli cu cutitul în rană/ eu tac si primesc asta/ cu plăcere diafană!” – răni si vulnerabilitate; ură – „pe acoperisul lui Gaudi/ încearcă să întelegi mesajul/ lacrimi calde/ ce poate stinge răsăritul de soare”– între dragoste si ură (1) si multe altele.
Surplusul de sentiment provine din ipostaza situării implacabile a omului în fata timpului, acest „terorist modern” – „n-am putut schimba nimic din/ tot ce mi se întîmplă/ coplesiti de consecintele/ războiului de uzură”.
Poemele si traducerile, partea a doua a cărtii, adîncesc senzatia de frumusete amară – „but let’s go back to poetry/ it’s like a golden star everywhere,/ provoking allergy,/ but I hold it like a shield” (în traducerea lui Noemi Marcovici); die blaue Sanduhr – „ich sprach mit Dir in jedem Gedanke/ vor einer kaminattrape mit echtem Feueur…/ im Herzen” (din traducerile lui Radu Bărbulescu).
Roadele poetice de ultimă oră pe care ni le-a oferit autoarea de care am amintit sînt „bune foarte”, ca să vorbim în limbajul Vechiului Testament, si se cer a fi gustate pe îndelete…

http;//www.poezia.as.ro
**********************************************
Experienţă şi autenticitatea.
Varianta „teoriei” istorice
(critica poeziei)
Într-un mod extrem de interesant,Bianca Marcovici a devenit ” „problematică”în interiorul fenomenului optyecist abia după emigrarea ei în Israel,în 1991. De la construcţia poetică intelectualizată,focalizată pe discursul liric abstract,suficient lui însuşi,precum das Ding an sich-ul Kantian,autoarea a înaintat spre poezia tensionată, deschisă stărilor spirituale de anvergură.Imposibil de încadrat generaţionist sau categorial.Ilustrative însă pentru filonul artistic genuin şi imuabil.Explicaţia pe care o găsesc acestei abrupte transformări pare a fi mai mult de natură pshihologică şi istorică.Experienţa culturală a poetei s-a îmbogăţit subit şi aproape şocant,trauma biografică transformându-se benefic în performanţă estetică. ( …)
Şocul cultural a fost, pentru Bianca Marcovici, soluţia imprevizibilă a ieşirii din acest artificiu postmodern, cu desfăşurare
labirintică, apt de a aliena ,cînd nu chiar anihila în unele identitatea creatoare, argument stînd ultimul volum ,”Gînduri de dimineaţă”,Haifa.1996 publicat de autoare in Israel.Ieşită din lumea imediată a teoriilor şi categoriilor estetice acapărătoare,poeta a descoperit, prin intermediul experienţei nemijlocite şi estetizate,angoasa ocultării abrupte din sistem şi teroarea istoriei.Ea vede „ochii soldaţilor copii rugîndu-se în româneşte (Terorism), observă,la modul jamesian,impulsul autodistructiv al individului (Divagaţie despre arta de a nimici pesimismul) şi cîntă în versuri tragic-erotice, serviciul militar obligatoriu.Lumea cade la datorie în” Libanul –grădină”, în „Libanul-groapă”(capriciu) .”Autobuzul explodat” pare luat dintr-un” film trucat cu cascadori de elită”,ţara întreagă are”soarele în doliu” (ard cuvinte) iar mama -scriitoare aşteaptă de Şabat ,întoarcerea fiicei de la război:
„ea a plecat pentru mult timp…-ea va ţine doar arma în mînă, numai atît…timpul va trece mai repede decît crezi-numai să ai răbdare să nu numeri nopţile dormite de ea într-un pat străin…ea m-a rugat înainte de plecare să nu plîng..().m-am rugat pentru ea, m-am rugat pentru toţi soldaţii copii…aveţi grijă să nu vă întoarceţi cu urme de şenile…ea a plecat pentru mult timp, se va întoarce de Şabat şi va dormi în patul ei…eu voi păstra în mine frica florilor de dimineaţă Si totuşi precizarea scindarea nu vizează eul artistic propriu-zis.E mai curînd vorba de o ruptură culturală şi mentală, resimţită de scriitoare acut în planul textual-ideatic.(…)
Prin investirea experienţei cu valenţe estetice ,poeta a făcut în ultimii ani progrese remarcabile,sugerînd deja maturitate creatoare.Ea atinge parabolic probleme ontologice şi culturale ,cu o lipsă de complexe care nu-i era specifică în trecut.

Codrin Liviu Cuţitaru

Convorbiri Literare,20 mai,1996

aşi români

REDACŢIA ONLINE

Rss Stiri

DIALOG ÎNTRE COLEGI DE SERVICIU ŞI DE SCRIS!

Scris de Aşii Români Marţi, 14 Iunie 2011 11:29

Articolul a fost afișat de 314 ori.

Bianca MARCOVICI: Dragă Edi Mattes, cum te descurci cu pasiunile, hobby-urile tale multiple, în afara serviciului, în ce constau ele şi cum sunt echilibrate de meseria ta de arhitect la „Socetatea de Electricitate” din Haifa, unde lucrăm împreună ca vechi colegi?

Eduard MATTES: Hobby-urile mele nu sunt echilibrate de activitatea mea de arhitect! Ele sunt sarea şi piperul din viaţa mea! Ce să-i faci? A fi arhitect la Societatea de Electricitate nu este exact visul meu cu care-am început să învăţ arhitectură şi nici cel cu care mi-am terminat studiile la Bucureşti! Visam poate să lucrez la nişte proiecte de referinţă ale lumii moderne! Dar, ca în orice vis, în marea majoritate a cazurilor, familia şi digestia sunt cele mai importante aşa că faci ceea ce trebuie pentru pâinea cea de toate zilele! Pasiunile, caricaturile, grafica, fotografia îmi umplu cele trei sau patru ore după ce toţi membrii familiei, mama şi cei doi flăcăi ai mei, Roni şi Eden, merg la culcare! Atunci îmi găsesc liniştea necesară străjuită de mulţumirea sufletească după o zi de muncă, acea linişte ca toţi ai tăi sunt sănătoşi, mulţumiţi şi pregătiţi de o nouă luptă, ziua de mâine!

Dar tu, dragă Bianca, cum te împarţi tu între devizele tale de la serviciu şi lumea ta de vers?

Bianca MARCOVICI: La această întrebare pe care mi-o returnezi, aş putea răspunde în puţine cuvinte: meseria mea de inginer constructor se contopeşte perfect cu poezia, mai mult, sunt un colaj modern şi dependent. Inspiraţia mea, după cum se poate citi din cartea antologica, „Muntele meu, Carmel, 2011″ e tocmai o dovadă a diversităţii temelor poetice pe care le-am abordat. Ele ţin de nostalgia românească, după ce am părăsit România acum 20 de ani împreună cu familia. Aici, în Israel am prins rădăcini puternice, am deja 6 nepoţi. Fetele mele au făcut armată grea, s-au căsătorit şi deja au devenit competitive în meseria lor. Lucrează în domeniul calculatoarelor. Nu uita că am sosit în ţara foarte târziu! Eu la aproape 40 de ani, soţul meu la vârsta de 45 iar cele două fete ale noastre au sosit în Israel la vârsta bacalaureatului, deci înainte de armata care a urmat.

Cum te împaci cu gândul că ai colaborat din începuturi la cărţile mele, făcându-mi grafica, iar la interior sunt şi câteva din realizările tale în grafică, adică pot să-ţi zic că… „ţi-am oferit o şansă să-mi ilustrezi poemele” (Sic!), după care mulţi scriitori te-au contactat cerându-ţi să repeţi succesul pentru cărţile lor? Îţi mai aminteşti despre ce plachete de versuri este vorba, le mai ai prin casă? Poţi reproduce un colaj?

Eduard MATTES: Este adevărat că te-ai comportat ca o adevărată prietena ce eşti şi-ţi mulţumesc că mi-ai acordat încrederea de-a-ţi decora cărţile cu desenele mele (şi eu… Sic!), cărţi deja decorate cu frumoasele-ţi versuri! Cum mă împac cu gândul că am colaborat din începuturi la cărţile tale? Pentru mine a fost şi-a rămas o cinste deosebită de a-ţi sta aproape, la câţiva centimetrii de adâncile tale versuri, în plachetele pe care le-ai editat şi care ţi-au consolidat un nume răsunător în poezia modernă.

Bianca MARCOVICI: Dar cititorul ar trebui să mai ştie şi cu ce te ocupi la serviciu!

Eduard MATTES: N-aş vrea ca cititorul acestor rânduri să creadă că sunt un plictisit şi-un plafonat în ceea ce priveşte activitatea mea la serviciu, dar… adevărul nu este prea departe de cele relatate mai sus! Îmi desfăşor activitatea într-un mediu dominat de inginerie şi exactitate, în care munca de arhitect este privită ca ceva desuet! Mereu mi se spune, mai în glumă, mai în serios, când vreau să mai ies puţin din unghiurile drepte, că oricum nimeni nu va observa „creaţia” mea! Şi-atunci mă surprind întrebându-mă unde s-au ascuns toate visurile mele? Îmi amintesc anii studenţiei şi ceea ce visăm nopţile: visam că proiectul meu s-a materializat, că este real şi că mă plimb prin tridimensionalul imaginar devenit peste noapte, realitate! Priveam în toate direcţiile şi corectam proiectul acolo unde era nevoie, totul în tridimensional! Mă trezeam a doua zi şi mă repezeam la planşeta unde materializam visul în linii, culori şi unghiuri. Şi-atunci, eram mulţumit! Azi, fac ce mi se cere, dar am grijă să mă privesc în fiecare dimineaţă în oglindă şi să mă investighez cu atenţie dacă nu a început capul meu să semene cu un cub…! Atâta timp cât capul îşi păstrează forma pe care o ştiu, plec liniştit la serviciu şi mă îmbrac cu culoarea locului pentru a ieşi cât mai puţin în evidenţă!!! Noroc că am căpătat a-colo şi o altă atribuţiune, şi anume aceea de-a organiza expoziţii de-ale colegilor de lucru care, ca şi mine, evadează uneori în artă!

Dar cum te lauzi tu cu ceea ce faci la serviciu?

Bianca MARCOVICI: Cred că simplă enumerare a lucrurilor pe care la fac în meseria mea, cum ar fi „Staţii de înaltă tensiune”, partea de construcţie, ar sugera clar că nu poate fi acesta izvorul meu poetic. Cred că situaţia internaţională, războiul, dragostea, explozia internetului („Impactul Virtualului”- titlu unei cărţi lansată la I. C. Român din Tel Aviv), muzică, domeniul în care am activat ca violonistă 17 ani, pot fi clarificate că subiectele mele forţe din proza şi poezia mea, cea memorialistică. Mă consider o poetă modestă care a încercat să păstreze legăturile cu literatura din România, cu toate că mulţi dintre israelienii de origine română considera lucrul ăsta ca o pierdere de timp.

Eduard MATTES: Dar cum e privită literatura israeliană în limba română, peste hotare?

Bianca MARCOVICI: Descopăr că suntem încă competitivi, suntem „o moştenire lirică puternică”, aşa cum se vede clar în presă românească din Israel şi în cea din România. Unii dintre noi au reuşit să fie publicaţi în România, cărţile noastre au fost recenzate în revistele literare din România şi din Israel. Au loc întruniri literare la Ierusalim, Tel Aviv şi Haifa cu schimburi literare aproape lunar. Cu toate astea suntem (unii dintre noi!) ignoraţi când e vorba de ce am văzut şi auzit la ştirile culturale de la TVR CULTURAL legate de „Salonul de carte” de la Bucureşti care se desfăşoară zilele acestea. Ungaria e invitată ca membră de onoare anul acesta, Spania a fost invitată anul trecut. Mie personal nu mi s-a cerut colaborarea. Nici nu mai am pretenţia să fiu invitată. Poate ar trebui să mă reculeg. Viitorul nostru literar stă în limba ebraică. Lucrul ăsta l-am simţit în cartea mea de poezie „Espresso dublu la Ierusalim”, carte bilingvă, ebraico-română, carte receptată deja în presă israeliană.

Dar cum te lauzi tu cu expoziţiile?

Eduard MATTES: Da, cu expoziţiile mele mă laud într-adevăr! Am câteva în fiecare an, sunt unul din candidaţii la „Premiul Ianculovici” pe care doresc din tot sufletul să-l merit şi să-l primesc iar anul acesta urmează să expun fotografie la Bucureşti, în galeria artistului fotograf român Gabriel Boholt din incinta cinematografului „Patria”. De asemeni, după succesul pe care l-am avut anul trecut cu creearea cupei comemorative pentru „Memorialul Iosif Mattes” la box de la Iaşi, anul acesta vreau să proiectez iarăşi o cupă sau o plachetă pentru acest eveniment dedicat memoriei scumpului meu tată, fost antrenor emerit, decedat în anul 2000.

Bianca MARCOVICI: Acestea fiind spuse, mă bucur că am găsit timpul necesar să mai sporovăim puţin şi despre noi, în aceste vremuri tensionate şi sumbre, mai ales că ne ştim de-o viaţă iar anii ne poartă pe-ale lor valuri învolburate şi nu ne dăm seama de fuga lor!

Bianca MARCOVICI & Eduard MATTES

Haifa, Israel

iunie 2011

––––––––––––––––

Bianca MARCOVICI, născută Grimberg, la 22 iunie 1952, Iaşi. Poetă israeliană de limbă română, violonistă şi ingineră de profesie. A absolvit „Universitatea populară” de 5 ani şi Liceul de muzică „Octav Băncilă”, din Iaşi, secția vioară. De asemenea ea este absolventă a „Facultăţii de Construcţii Civile şi Industriale” a Institutului Politehnic din Iaşi (1976). În 1991 a emigrat în Israel împreună cu toată familia. În perioada 1984-1987 a fost membră a Orchestrei Comunităţilor evreieşti din Bucureşti şi Iaşi, efectuând turnee în Israel, Elveția şi Statele Unite ale Americii. Intre 1990 – 1991 a lucrat timp de un an ca redactor pentru cărţi tehnice la Editura „Omnia” din Iaşi. În acceaşi perioadă a fost vicepreşedinta Asociaţiei de prietenie România-Israel-filiala Iaşi, alături de violonistul Bujor Prelipceanu, care îndeplinea funcția de președinte. Lucrează în prezent ca ingineră la „Societatea de Electricitate” din Haifa, în Israel.

Activitatea literară

Bianca Marcovici a debutat în poezie în anul 1981, sub pseudonimul Blanca, la rubrica „Diligenţa Poștală” a poetului Emil Brumaru, în Revista “Cronica”, Iaşi, 1981 şi în acelaşi an în Revista „Convorbiri literare”. Ea a fost activă în Cenaclul „Junimea” din Iaşi între anii 1981-1991, de asemenea a participat la începutul activitatii ei literare la Cenaclul: „În numele poetului” condus de poetul Cezar Ivănescu (un grupaj de poezii i-a apărut atunci în revista „Luceafărul”). Bianca Marcovici este din 1990 membră a Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iaşi, precum şi membră a „Asociaţiilor Scriitorilor Israelieni de Limbă Română” din anul 199. Din anul 1991 a devenit și membră a Societății „Junimea” din oraşul natal Iaşi. A făcut parte din delegația scriitorilor israelieni de limbă română la „Întâlnirile scriitorilor de pretutindeni” de la Neptun, Constanţa, de două ori, în anii 1996 şi 1999. (cu care ocazie a participat la emisiuni la televiziune și lansări de carte în cadrul colocviului). Poeta a colaborat la reviste literare din România, Israel, Germania și reviste on line pe internet. În anul 2001 a fost aleasă în Conducerea Asociației scriitorilor israelieni de limbă română, dar a fost nevoită să se retragă dupa 8 luni din motive personale. Poeme ale ei au fost traduse în limba ebraică în antologii comune cu alți autori, de către Andrei Fischof, de asemenea i-a apărut o plachetă de versuri în limba engleză, „18 poeme”, în traducerea Luizei Carol , în limba germană în traducerea lui Radu Bărbulescu, iar în limba franceză în cea a lui Georges Astaloş şi Nicole Pottier. A publicat nenumarate volume de poezie şi proză.

***

Eduard MATTES, arhitect, grafician, caricaturist, sculptor. Născut în România, stabilit în Israel; Fiul renumitului antrenor de box Iosif Mattes din Iaşi.

Iata cum ni-l descrie criticul de artă dr. Dorel Schor: „… Absolvent al prestigiosului Institut de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, ceea ce nu l-a împiedicat să deseneze portrete, să sculpteze în lemn, să picteze în ulei… Şi totuşi, pe cartea sa de vizită că profesionist al artelor vizuale relevanţa este calitatea de caricaturist. Poate şi pentru că, în acest domeniu, a avut cele mai mari satisfacţii personale. (…) Eduard Mattes se înscrie cu succes pe linia predecesorilor. Membru al Asociaţiei caricaturiştilor din Israel şi al Asociaţiei internaţionale a caricaturiştilor, al Uniunii artiştilor plastici, a participat la expoziţii în Egipt, Portugalia, Italia, Spania, Olanda, Japonia, România… În Israel, printre altele, a iniţiat şi organizat prima expoziţie românească de grup, precum şi, în relaţie de parteneriat, prima expoziţie de caricatură israeliană în România…”

–––––––––––––––––––-

Retragerea în poem de Geo Vasile

Lecturi la zi: Retragerea în poem de Geo Vasile În memoria noastră pasivă Bianca Marcovici se înscrie ca enfant prodige al scolii române de violonistică, ceea ce ni se confirmă în pagina de „Date biografice” a volumului recent de versuri Amprente, Ed. PAPYRUS, Tel Aviv, 1999. Aflăm totodată că în paralel cu concertele si turneele în tară si străinătate, aplaudata solistă urma cursurile Facultătii de Constructii din orasul natal (Iasi, 1952), ceea ce îi va prinde bine în noua sa patrie adoptivă, Israel, unda va emigra în 1991. Ceva inapelabil a intervenit în cariera sa artistică, dacă Bianca Marcovici a trebuit să renunte, fiind totusi omologată ca inginer constructor la o firmă din Haifa. Fapt e că anamneza muzicală este o permanentă a scrisului său, dovadă si această carte de „poezii apărute si inedite”, un fel de florilegiu ce întruneste texte noi, dar mai ales publicate în volume sau periodice din tară sau străinătate în ultimii zece ani. Sigur că autoarea are circumstante atenuante în cel putin două privinte: nu s-a dedicat trup si suflet poeziei în înteles profesionist, desi este membră a USR, a USI etc.; a întrerupt fortamente contactul cu poezia românească la zi, nu numai prin plecarea sa în Israel, ci si prin asumarea unei alte vieti, cu un alt praxis, cu o altă limbă, altă tablă de valori. Tocmai prin acest joc subtil între integrarea sa civică, familială si socială în Israel si dorul fundamental, indeniabil de patria părintilor ieseni, de Iasul si Bucurestiul copilăriei si tineretii sale glorioase, poezia Biancăi Marcovici convinge, este atasantă; detasându-se totodată în concertul poeziei de limbă română a coreligionarilor prin febrila alternare, confruntare între ratiunea practică si ratiunea inimii sau vocea interioară. Semnale ale integrării în patria adoptivă se dau atât prin poemul ce deschide antologia, „Bunicul frunzelor”, un omagiu adus lui Ithak Rabin, asasinatului simbol al păcii, cât si prin textul de încheiere, „Recunoastere”. Formal vorbind, avem de-a face cu o poezie modernă, alertă, accidentată ca relief prozodic, tentată mai mult de comunicare si identificare prin recurs la idee, scenariu pilduitor, imperativ moral. Ceea ce nu exclude devoalarea unei subiectivităti autentice, sfâsiate între două lumi, două vieti, două vârste. Cea a visului de autoedificare ca protagonistă a unui destin de exceptie, si cea a descinderii în arena comunitară. Fie că e vorba de războiul din Golf (1991) sau de realitătile capitaliste socante pentru poet: „în tara în care „cheia succesului” se plimbă pe sârma ghimpată / în tara în care transparentele / poetului / sunt interpretate descurajant (…)”, problema supravietuirii este pentru Bianca Marcovici un leit-motiv ce adesea se încarcă polemic dar si nostalgic: „am prins rădăcini la etajul zece / văd sinagoga reformistă / văd o parcare / n-are cine să-mi picure mir / pe gaura cheii, n-are cine / să mă apere de mine / aici în Haifa zidurilor de sprijin. /ascunsă mi-e inima de tine, / grădina mea a rămas Dincolo / mi-am luat cu mine seminte si frunze, / le-am împărtit pe la prieteni / să prindă rădăcini undeva…” Cicatrizarea feluritelor răni, cea a dorului de Dincolo sau cea a contratimpului cuplului, se face prin retragerea orgolioasă în poem, în memorialul dedicat figurii paterne, Saul („ucis de un doctor beat / din Iasul anilor agonizanti”) sau în scenarii de interiorizare a dramei sale artistice. Revin martelant detaliile biografice ale înstrăinării, ale unui sfârsit de partidă, ale unui sacrificiu asumat: „levana, levana… numele meu în ebraică /nu-l murmură nimeni aici. / fâlfâie steagul în care mă învălui / de o bucată de vreme / un cer insipid / doar fetele mele au prins trenul / sperantei, / mă împac cu mine / îmi aduc aminte de pactul esecului / cei de dincolo mă recunosc.” De dincolo de zidurile de sprijin ale Haifei se aude răspicat cuvântul latin al elegiei Biancăi Marcovici la răscrucea dintre două lumi. * românia literară nr.34.1999 Bianca Marcovici, Amprente, Ed. Papyrus, Tel Aviv, 1999.           Cuprins Nr. 34

Putin blond cu mult farmec, Editura Hasefer

Bianca Marcovici, Putin blond cu mult farmec, Editura Hasefer, Bucuresti, , 204 p., cu o prefată de Paul Cernat.
Figură importantă a liricii israeliene de limbă română, Bianca Marcovici îsi adună, în această antologie, „poeme alese” (deci „cu mult farmec”), desi are undeva modestia să se considere încă „Doamnă Mereu Debutantă”.
Poezia evident, blondei scriitoare are, după cum bine observă Paul Cernat, „o dublă miscare”. Prima, si cea mai evidentă la o primă lectură, este nevoia de repliere spre interior, spre sine (“Toate poemele mele/ amintesc de mine/ le-am scris explorîndu-mă”, ne asigură în chiar Toate poemele) cu intentia de a se apăra de agresiunea lumii exterioare. De aici provine si explorarea spatiului interior, a Vocii interioare, a cărei complexitate provine nu doar din pluralitatea ipostazelor femeii să-i spunem comune – iubită, sotie, mamă, fiică, poetă – ci si din harul ei deosebit, de artistă în adevăratul sens al cuvîntului (care are chiar si ambitia de a unifica artele!) Muziciană, mai exact violonistă, Bianca Marcovici scrie deseori despre trăirile de scenă, de pe o scenă pe care se retrage, „spatele la public/ pumnii strînsi”, pentru a uita „legea junglei” în care cred spectatorii, dar si pentru a regăsi puritatea copilăriei. Si cum, nu de putine ori, muzica o dezamăgeste (Vioara spartă), ea optează, definitiv, pentru „dragostea mea – poezia”, cea dătătoare de senzatii fizice…
Nu poate lipsi, după cum e firesc în lirica unei emigrante, o a doua tendintă: cea spre exterioritate, spre implicarea socială, determinată mai ales de dorinta asumării, cu luciditate, dar si cu căldură, a memoriei si a identitătii evreiesti. Israeliancă mai întîi în „dulcele tîrg al Iesilor”, pe care de altfel îl evocă adesea cu nostalgie, apoi în Haifa, unde trăieste si scrie astăzi, Bianca Marcovici dialoghează, frecvent si cu piosenie, cu traditia strămosilor, „Zidul Plîngerii”, în fond „zidul de sprijin” necesar regăsirii identitătii (Rădăcini, Saul). Cartea se dovedeste, astfel, o fericită metaforă a căutării si a regăsirii dublei identităti, a unui… blond cu mult farmec.

DR. EMANUELA ILIE

http://www.poezia.3x.ro/ILIEpr63.html