casa scriitorilor, sediul a.s.i.l.r.
Lună: decembrie 2013
Tel-Aviv comunicat de presa,
INVITAȚIE
Sub auspiciile A.S.I.L.R., o sărbătoare culturală:
Premiile revistei MAXIMUM
Eveniment deosebit în viața noastră scriitoricească, decernarea Premiilor revistei MAXIMUM va avea loc anul acesta la CASA SCRIITORILOR.
Premiații sunt: Moshe Idel, Andrei Strihan, Shlomo Leibovici-Laiș, Zoltan Terner, G. Mosari, Bianca Marcovici, Francisca Stoleru, Madeleine Davidsohn, Riri Manor, Adrian Grauenfels, Magdalena Brătescu, Dorel Schor, Harry Ross, Lică Bluthal, Harry Bar Shalom, Roni Căciularu, Petre Cioclu, Berthold Aberman, Sofia Gelman, Maria Găitan-Mozes, Ernest Hușanu.
Vor lua cuvântul: prof. Andrei Strihan, Zoltan Terner și Teșu Solomovici
CASA SCRIITORILOR (str. Kaplan) din Tel Aviv
Joi 26 decembrie , ora 17
Intrarea liberă.
Portrete contemporane
http://convorbiri-literare.dntis.ro/HOLBANaug13.htm
Portrete contemporane Poezia ca o cetate asediată
Ioan HOLBAN
Convorbiri Literare, IAŞI „Să visezi, să improvizezi./ Să te ascunzi în cuvinte./ Să le pisezi în piuliţa de nuci sau prin râsniţa de cafea./ Să le dai o formă sau să le simţi ca nisipul/ strecurându-se printre degete./ Să plângi după ele drama necomunicării./ Asta facem toţi: monologăm cu alter ego-ul nostru,/ divulgând, până la urmă, soarta lumii/ la nivel de micron,/ microb fără nici o frustrare inamică,/ cum mulţi presupun steaua mea galbenă/ ca o obsesie a neamului”. Acest poem, una dintre cele câteva „arte poetice” prezente în ultima carte a Biancăi Marcovici, Muntele meu, Carmel (Israel, 2011), impune un stil propriu de exprimare, înscriindu-se în „platforma” generatiei ’80 care nu mai agreează poemele fardate, ascunse sub rimelul gros al mijloacelor tradiţionale de expresie lirică. Fată de primele cărti – Marii Anonimi (1985), Ochiul Cuvîntului (1987), Dincolo de Paradis (1989), Revolta sângelui (1992) –, unde simbolistica feminitătii şi a eroticului era mai activă, în Întoarcerea cuvintelor (2001), Puţin blond cu mult farmec (2004), Cireşe amare sub katiuşe (2006), Impactul virtual (2007), Espresso dublu la Ierusalim (2008), Poeme de pe cele două maluri ale sufletului (2011), Arta nudului poetic (2013) şi, mai ales, în Muntele meu, Carmel, Bianca Marcovici îşi apropie teme de largă circulaţie în proză şi poezia noastră din ultimii cincisprezece-douăzeci de ani: „După Nichita/ a rămas un mormânt alb/ si-n el a fost îngropat un singur cuvânt,/ poate o literă, poate o silabă./ Doar un glas răscolitor pe un marş funebru/ şi ritmul, paşii… care se pierd, undeva într-o văgăună/ neumblată, doar o fantă…/ dar cum v-am spus/ doar un singur cuvânt a fost îngropat:/ «PUNCTUL»)” (Lumina lui Nichita Stănescu). Nu e vorba atât de punerea în ficţiunea lirică a existentei unui prototip, nici de cântecul romantic al feminitătii căreia i se arată acum oglinzi înselătoare unde „te tragi în moarte” sau steaua rece din visul unei adolescente, cât despre o problematizare a condiţiei umane înseşi, în perspectivă poetică, făcând, adică, apel la modalitătile specifice discursului liric unde se esenţializează această problematică, o des‑face la limita poeticului cu epicul (iar autoarea îşi intitulează prima parte a volumului Poezii în proză).
Plasându-şi fiinţa interioară între oglinzile paralele ale textului si realului, Bianca Marcovici se dovedeşte a fi consecventă cu ea însăşi pentru că, iată, în toate cărtile de poezie şi proză pe care le-a publicat, aproape treizeci, scrisul său se structurează în orizontul unei poetici a căutării sinelui si a relevării raporturilor tensionate pe care acesta le stabileşte cu realul; începând chiar cu poemele debutului din Marii Anonimi şi continuând cu textele din ultimele volume, Espresso dublu la Ierusalim şi Muntele meu, Carmel, poeta pendulează între viată şi literatură, extrăgând din acest balans baroc un certificat de nastere în dublu exemplar, atestând existenta omului prin viaţa poetului; aproape fiecare text e conceput în perspectiva unei mereu visate redescoperiri a sinelui: „Steaua noastră e atât de rece/ uneori nu-ţi găsesti steaua/ atunci presupui că una din ele îţi apartine/ te rogi la ea, îţi închipui că, până la urmă, îţi va răspunde./ Iar dacă îţi va răspunde/ mai speri să nu te dezamăgească./ În fapt, noi ne vrem înapoi timpul irosit, nerostit,/ neiubit, cântecul sirenei,/ să se transforme în clipă finită. Euforia vieţii!/ Un fel de nemurire ireversibilă. Încântare, vers!/ Poemele în sine sunt ascunse sub pleoapa nedeschisă,/ chiromanţia pe dinăuntru, muzica sufletului pervers!/ Clipirea în ritmul apăsării pe litere,/ rugăciunea inventată pe moment, duetul!/ Merge ceva ca un metronom/ Moderato… Andante./ Poate e o inimă care pulsează./ Pietrele, fie ele luminoase…/ se pot trezi. Doar pentru cei alesi!/ Vioara mea o privesc uneori/ Precum «dulapul» lui Emil Brumaru” (Steaua noastră e încă atât de rece). Poeta se citeste pe sine, privindu-se în oglinda din fată (text, cititor, stea, pleoapă nedeschisă, vioară, suflet, literă), construindu-se şi constituindu-si astfel un filtru propriu de percepere a lumii care se exprimă în universul fiintei; aşadar, nu poeta exprimă lumea, ci aceasta se dezvăluie în corpul şi gestul celei care o locuieşte: e încă o trăsătură care particularizează felul de a scrie al Biancăi Marcovici, în spaţiul asa-zisei poezii „feminine”.
Având pe retină viaţa-filmul-textul Sylviei Plath (un simbol al noii poezii, asumat, ciudat, doar de poetele de astăzi), femeia în fata oglinzii – Rebela din volumul Muntele meu, Carmel al Biancăi Marcovici – se (pre)face în contactul cu realul (text si realitate), cu viul, cu „vârtejul” acestuia, în încercarea de a sparge limitele trăitului spre a găsi adăpostul textului: o abia schiţată dezabuzare pândeste din ungherele poemului-compoziţie a existentei: „Întotdeauna bărbatul oprit din fumat/ se întoarce să-şi privească chipul în oglindă/ dar tu erai muza/ care nu erai în stare să dărui cuiva/ ceva/ nici măcar o silabă/ nici măcar o floare/ te credeai iubită, dar te iubeai…/ colecţionai aplauze sub geam/ si farduri ameţitoare/ te cuibăreai pe muntele de minciuni/ uitând că nu esti vultur…” (ţinta). În ghicitul traiect pe care îl ascunde acest poem se configurează poezia Biancăi Marcovici de dincolo de paradisul textului şi de dincoace de infernul trăirii cotidiene; între ele, poemele din Muntele meu, Carmel imaginează un spatiu protector si, în aceeasi măsură, (re)formator: jurul casei, împrejmuirea, cetatea asediată de oamenii-căpuşă ai infernului: „Miresmele se datorează/ copacilor din jurul casei tale/ E un echilibru fin/ Al împrejurimilor/ Precum şi la interior/ Mi-a dispărut alergia culorii / sper să-ti dispară si ţie alergiile…/ basmul a căpătat contur/ să fie de lungă durată!/ Când intervine plictisul/ Rădăcinile se rup, florile îngălbenesc/ Fructele cad…/ Asta‑i casa pe care tu trebuie s-o îngrijeşti/ Să facă parte din suflet/ Noi am trăit calvarul pornirii de la zero, AICI,/ e suficient că noi am fost părinţii de sacrificiu!” (Rebela); „Încerc să mă feresc/ De oamenii căpuşă/ Dar nu reusesc./ Apar, mereu apar!/ Mereu se interpun între/ mine şi fericire/ între mine si cei dragi mie,/ mereu sapă şanturi/ să mă îndepărteze/ diverse semne secrete/ Akiva, Akiva!/ Asediindu‑mă ca pe o cetate” (Akiva, Akiva!). Nu întâmplător, cele două poeme deschid volumul recent apărut, prefatat de Grete Tartler care remarcă, o dată mai mult, efortul căutării de sine, drumul spre fiinţa lăuntrică, spre „cetatea” acesteia, fie că e Zidul Plângerii, „piatra divină”, Coloanele lui Solomon din „Ierusalimul dorit cu ardoare” (Tonul joacă rolul principal), cuibul izolat de pe Muntele Carmel, „muntele nostru” (Libertatea de a ne sufoca, Cerul Creatorului, Israelul tău) sau camera albă dintr-un poem precum Compartimentarea sufletului, imaginara insulă Paradis, „insula noastră”, unde „canibalii nu au ajuns”.
În volumul Muntele meu, Carmel al Biancăi Marcovici, zidarul din mine care a spoit toate geamurile din poemul Schimb de cutite verbale prin vecini! e poetul care îsi construieşte preajma, cuibul, cetatea, departe de asprele atingeri ale istoriei cu războaiele ei neîntrerupte; adeseori, insula Paradis e (re)descoperită în amintirile iesene cu „lacul adormit Ciric”, vinul rosu de Tutova, „viu ca lacrima gândului ultim”, malul Jijiei pe unde umbla „îmbrăcată ca o zeită autentică”, cu nucul „din Elena Doamna” si „casa mea din nuc” (Şarpele, Casa de dincolo), la Cenaclul de la Casa Pogor, în „dulapul” sau „diligenţa poştală” ale lui Emil Brumaru : plecaţi în noi – aceasta e sintagma care defineste poate cel mai exact pozitia fiinţei în lume, în preajma casei, cu nepoţii mereu evocaţi, în cetatea şi insula închipuite sau în mierea aducerilor-aminte. Dincolo de geamurile spoite de „zidarul din mine”, în camera albă dintr-un compartiment al sufletului care şi-a găsit rădăcinile în cuibul de pe Muntele Carmel („Muntele meu, Carmel, m-a ajutat în explorarea rădăcinilor mele. Am găsit aici mormântul bunicii mele… alte rude, câtă frunză, câtă iarbă!”), poeta se însoţeste, ca pentru a-şi apăra cetatea, de câteva metafore obsedante; dansul „ca o plimbare prin viaţa celuilalt” dintr-un poem antologic precum Tango, vioara şi flagioletul, dar şi îngerul sau acoperişul lui Gaudi din Viclenia, Casa de dincolo, Vrajă, ca un simbol, precum Sagrada Familia din Barcelona, al (re)construcţiei fiintei interioare, dincolo de romanţa sluţită de vreme şi dincoace de aromele copilăriei: „Sunt din nou îndrăgostită/ de ceva nedefinit/ între mărar si pătrunjel/ ardei şi vinete marinate/ ceva între vişine şi cireşe negre/ fără sâmburi!/ Dulceaţă de coacăze şi agude/ ceva între nuci noi/ de curătat/ din copacul copilăriei/ şi zarzăre culese de mine,/ ceva cu sâmburii de caise/ sparţi pe caldarâm/ cu o piatră mare./ Ceva cu picioarele goale/ călcând pe iarba abia răsărită/ bând apă dintr-un vas coclit” (Arome).
Notele si povestirile din partea a doua a volumului Muntele meu, Calmel trec într-un alt registru esentele pe care le-au filtrat poemele cărţii; (auto)biografia din povestiri precum Rebela, Premeditare, După 25 de ani. Aventuri din copilărie este „poezia dureroasă a lucrurilor”, proiectând existenţa ca pe un calendar al suferinţelor si experienţelor traumatizante, începând cu anii copilăriei, cu „viaţa grea” de atunci şi profesorul de vioară care moare a doua oară, definitiv, în memoria personajului-narator, continuând cu ancheta la poliţia secretă, pentru un presupus şi nedoveditul furt de bani, cu „maşina de detectat minciuni”, vinderea casei din Iaşi şi recuperarea Mezuzei, a amuletei căminului, sfârsind cu atmosfera războiului din Liban sau chiar din Haifa, lîngă cuib, din Jurnal de război, 2006: totul pare a sta împotriva singurei dorinţe, anume, „să nu mă simt umilită”. Lăuntrul protector, preajma, cetatea, insula Paradis se adună în complexul simbolic din Magia pietrei, astfel: „Zidul Plângerii e o realitate. Mai am si o piatră dintr-o scorbură, luată de la Columnele din Timna, Coloanele lui Solomon. Pusă la tâmplă sau la urechi, e ca o scoică, fără să auzi însă vuietul mării. Simti energia, simti istoria de milioane de ani, e o piatră de bazalt, parcă încrustată, simţi ceva echivalent cu redarea lucrului pe care îl doreai, ca ultimul lucru pe care voiai să-l posezi”. Toată literatura Biancăi Marcovici e o neîncheiată, pasionată explorare a rădăcinilor, din Dorohoi si Iasi, apoi, din Haifa, pe Muntele Carmel: „Şi, pentru că totul trebuia/ Să aibă un nume, hologramă reală, abis,/ chiar dacă verdele a fost atins/ de teroristii focului,/ Tărâmul are un nume:/ Muntele meu, Carmel”.
„Acum lucrez pe post de inginer constructor dar poeta din mine e undeva pe cel de-al doilea mal al sufletului”; nu doar „acum”, dar dintotdeauna Bianca Marcovici a navigat între aceste două repere ale existentei, între plansa proiectantului, a constructorului si poezia din cele aproape treizeci de volume, în română si ebraică, tipărite în România si Israel. De la debutul iesean cu Marii Anonimi (1985), pînă la Arta nudului poetic (Editura Familia, Israel, 2013), lirica Biancăi Marcovici, pe a cărei carte de vizită de la Haifa scrie „inginer- poet”, se remarcă, mai întâi, printr-o foarte strânsă priză la real; poemul e ca o acoladă unde se adună scene de familie, imagini de pe stradă, realitatea virtuală de pe Internet si realitatea crudă a locului unde „poporul ales” e mereu agresat de „invazia neagră, islamul”, amintiri si fotografii din albumul cu cei apropiati, marea si Muntele Carmel, mormântul „plătit în rate”, buldozerul „fără aripi” al realului si semnul lunii în căusul palmei: în fond, Bianca Marcovici scrie, în toată poezia sa, istoria propriei fiinţe interioare alergând de la o imagine la alta: e ca o cetate asediată, apărată de un singur soldat care aleargă pe creneluri stingând focurile aprinse de un duşman din ce în ce mai agresiv si mai numeros: „Pe toate blogurile/ dai de acelasi nume virtual/ ca şi cum muzica sufletului e violată/ de lumină./ Faci tot ce poti să-ţi ştergi amintirile/ rugăciunea o faci vineri privind/ la lumânările fierbinţi/ ghiceşti încă o săptămână ploioasă/ te cerţi cu fiica ta/ să alăpteze când nepotul plânge, plânge./ Noapte de noapte surâsul îşi revine/ mă privesc în oglinda geamului/ e ora când fac mişcare după muzică la ora 6.00/ înainte să navighez/ pe Internet/ unde, vai, iar scriu în ebraică/ despre morile de vânt/ despre betonările armate din staţiile de înaltă tensiune/ dar istoria se scrie altfel/ alergând de la o imagine la alta/ anonimatul e o cale de a rezista/ iar numele lui persistă în memorie/ chiar dacă îl şterg cu buretele/ revine, revine./ Păstrând proporţiile/ nici o simfonie nu se compune/ fără să păstrezi o temă/ s-o dezvolţi/ în variaţiuni poetice/ de la una la alta îţi recapeţi suflul/ privind pe fereastră spre TEL-AVIV./ Marea e mai liniştită astăzi/ franjurile albe se mişcă lent/ precum vibratiile literelor mele pierdute pe net” (Clipe restante).
Dedicată „familiei mele”, tipărită, iată, la Editura Revista Familiei, ultima carte, ca si precedentele, îşi extrage materia lirică din spaţiul închis, aparent autonom al casei; Arta nudului poetic pare scrisă, pe una din dimensiuni, de o bunicuţă care se îngrijeşte de nepoţi şi care tresare doar la amintirea unor întâmplări din copilăria îndepărtată; astfel: „Nu ştiu să-mi cer iertare şi cui/ cine e vinovat si de ce/ paşii te îndreaptă mereu/ spre adevărul trecerii vremii/ nenăscute/ părinţii parcă trăiesc un timp/ în visele nopţii/ ne dăscăleau mult/ ca şi cum am fi fost – din nou – copiii străzii/ bifurcate./ Ieri am făcut latkis din cartofi/ cu gustul amintirilor/ tata a dat pe răzătoare cartofii cruzi/ până ce degetele i s-au rănit./ Mâncarea săracului cuibărită în suflet./ Acum mâncăm si pentru atunci, în răzbunare….” (Yom Kippur).
În fapt, textele Biancăi Marcovici se dezvoltă în succesiunea unor raporturi tensionale, e o poezie dură, crudă, adesea, fără ornamente, o artă a nudului, de unde se vede că, de la Sylvia Plath încoace, feminitatea nu însiropează realul; între lăuntrul „bunicuţei” din postfaţa autorului intitulată Flautul fermecat si realul în surpare se iveste ceea ce s-a numit ciocnirea civilizatiilor; filosoful gândea un conflict planetar, poetul îl simte în preajma sa, în relatia mereu tensionată cu realitatea derizorie: „E o armă de a preface centrii energetici/ într-un ghiveci sedentar/ grafica neagră presupune să urmăreşti/ prepararea sucurilor gastrice./ Zilele astea în Grecia/ am privit graffiti mîzgălite/ pe clădiri istorice./ Tineretul si-a bătut joc de istorie cu mâna caldă/ folosind culori stridente/ ca o profanare de morminte/ stau chirciţi în cafenele şi visează la locuri de muncă,/ un tineret anulat sufleteste se răzbună./ Noi, cei care scriem profanăm viitorul/ cu visele noastre imbecile/ de a fi la fiecare colţ de stradă un pamflet” (Refuzul). Nu e nici o „morală” aici si nici clasicul „conflict al generatiilor”; visul poetului si pamfletul de la colţul străzii, clădirile istorice ale Greciei si culorile stridente ale unor graffiti mîzgălite acolo „ca o profanare de morminte”, muzica si poezia versus exhibitionismul lumii, calomnia strigată şi „fericirea” ori „medicamentul” pe care le oferă canalul de televiziune „Mezzo” (Aria calomniei), prietenii „virtuali”, niste silabe de pe net (Prietenii virtuali), în sfârsit, moda timpului si strada, în năruirea valorilor de altădată: „Au dispărut jartierele de altădată/ Ciorapii s-au transformat în pantaloni zilnici/ Moda şleampăd ne-a invadat lumina/ Burţile sînt expuse ca pe un trofeu/ Pălăriile au boruri pleoştite/ Buricul e expus ca pe un diamant neslefuit/ Mă duc acasă./ Am văzut destul!” (Jartiere). Până si Erato muza poeziei erotice, elegiace, patronând cu lira sau litera în mână blînda lirică pastorală e, azi, o erată: „Trebuie să respir cuvinte/ ca pe un drog/ văd dincolo de Aurora Boreală/ chipul muzei… în aburi./ Erato e o erată…/ tocmai azi de ziua unei femei./ În fapt singurătatea e plictisul…/ Ca si cum cunoscând un bărbat/ în cuvinte/ nu mai poţi să facă sex./ Atingerea s-a pierdut/ printre rânduri…” (Sex interzis).
Când simte că a văzut destul, poetul se duce acasă, se întoarce între contraforţii cetătii care, în Arta nudului poetic, se ipostaziază într-un topos şi, deopotrivă, în zona refugiului sigur care e poezia însăsi. Fiinţa a cărei vreme a început la 40 de ani, cum spune în poemul Epoca Clinton, construieşte zidurile de apărare pe o linie care uneşte marea, „orgasmul vieţuitoarelor” de pe Muntele Carmel şi casa; „Casa mea e locul în care am prins rădăcini/ Un cuib de păsări definitiv/ mi-e frică de spitalele anoste/ acolo trupul omenesc devine o fabrică de produse” (Casa mea). Acestea constituie topos-ul, locurile de identificare ale fiintei mereu în conflict cu lumea stridentă din preajma sa, vie sau virtuală. Dar locul inexpugnabil rămâne poezia, lumea din vis în care poetul alunecă din propria sa viaţă, iar modul existenţei acestei lumi se regăseşte într-unul din Eseurilelui T.S. Eliot: „un poem sau un pasaj dintr-un poem, scrie Eliot, tinde uneori să se realizeze întâi ca un anume ritm si abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale; un anume ritm poate da naştere ideii si imaginii”. Iată si ilustrarea spuselor lui Eliot în poezia Biancăi Marcovici: „Îmi asum răspunderea neutralităţii/ nu pot scrie în numele altora/ întotdeauna am făcut-o în numele meu./ Poezia e certificatul de naştere/ a unui gând neelaborat./ Mai târziu te recunoaşte/ te implică/ pătrunzându-ţi în inimă, legându-te./…e lacrima de pe obrazul unui copil” (Neutralitate). Gândul neelaborat, lacrima de pe obrazul unui copil, imaginile de pe stradă şi de pe Internet, scenele de familie, amintirile de la Iaşi şi întâmplările de la Haifa eliberează certificatul de naştere a poeziei Biancăi Marcovici, unul dintre cei mai importanţii poeţi români contemporani din Israel.
Invitat, Petru Scutelnicu, Bacău
Directorul Revistei Plumb, preluare poezii, decembrie, 2013
Amintire
ziare de ceaţă
prin cartiere de argint
in scrisori zornăie toamna
se lasă pe casă
un soare viscolit
e frig in poze
doar clipa in amintire
iarna mi se uită prin casă
şi prin inimă
imi descopilăreşte dealul
şi pădurea
Strada zăpezii
copilăria trece pe la geam
numele tău lumina străzile
la periferie
cuţitul răzuie melancolia
ninge pană in suflet
coboară toată dragostea
pe singurătatea unei comete
DREPT LA REPLICĂ
gările au părăsit oraşul
mai umbli desculţ
printre randuri
cu ţara pierdută in azilul
de bătrani
cartierul duhneşte a singurătate
o scrisoare imbătraneşte brusc
PASTEL
o iarnă in formă de verb
dintr-o noapte ce mai fumegă
pe dungă de stea călătoare
in oraş meu umblă porumbei
prin bulboane de tăcere
Melancolie provincială
s-a făcut tarziu
intr-un autobuz ostenit
s-a pensionat preşedintele
tribunalului
care ne cerea viaţa
sau abonamentele la control
bodegă amară
şi seara prinsă-n menghină
ninsori de alcool
pe muchie de viaţă
Scrisoare la vreme de seară
Cuţitul de argint
este o stradă
sau o tristeţe
bezna hohoteşte prin fereastra
Vocea poetului
platină in triajul gării Bacău
prin artere imi circulă
o copenhagă de iluzii
iarna de aspirină de catifea
Danemarca şi frigul de cuarţ
mangaind poezia
ca pe un pumnal
Momente
din casa atinsă de spaimă
rămanea numele tău furios
privirea ta răzvrăteşte
o tornadă
in oraş
primăvara incetineşte
prin labirintul de şampanie
dimineaţa la opt şi un sfert
e singurătate
pană la etajul patru
Pictură
tramvaiele palpau cartiere tarzii
o stradă colţuroasă
trecea printre elegii
oraşul expirat
printre cartiere de spaimă
la Teatrul Bacovia
eram pe trei sferturi trişti
Lecţia de matematică
figurantul dintr-o piesă oarecare
buimăcit de o rafală
de singurătate
printre flori de catifea
şi logaritmi in baza doi
prin ceaţă vicleană
de martie
ochii tăi de pirită
nici o toamna nu mai trage
la peron
in oraşul palmuit de nepasare
Republica poemului
mi-e toamna acum pana
la suflet
pana la genunchi pana la brau
din camera cristalină
intram in iubire ca-ntr-un
ocean infiorat
moartea trudită destramă
amintiri dintr-o patrie năucă
Manifest
oraşul
colindă prin cărţi
şi prin basme de mătase
primarul răsfoieşte vise in sala
de şedinţe
Canton
ucenic orfan
noapte cu arlechini
furişat intr-o ţară amară
un canton demolat
am strans cateva duminici
intr-o halta disperata
melancolie insangerata
pleaca taxiuri spre toate visele
lumii
Magazinul
magazinul a cucerit oraşul
iarna grea ca un ţipat
seara roade temelia casei
traiam in poezia asta pe
muchie de cuţit
la cinematograful „ viaţa obligatorie”
Frig
intr-o patrie atentă
viaţa o ghilotină
copilăria a rămas
in vitrine
era o librărie la intersecţia
străzii Doja cu Rodnei
vreo 50 de ani cheltuiţi
intr-o patrie de staniol
ţării mele ii e frig
şi tramvaiele abia mai palpaie
prin ploaie
conducere
Carnetul de conducere
Nu-mi vine să cred, viaţa îţi rezervă foarte multe surprize! În România vremurilor grele, înainte de anul 1991 nici nu visam că voi conduce în Israel o maşină. Visul meu de atunci era să câştig o maşină la loto, mai apoi s-o vopsesc în roz şi s-o montez în holul meu cel mare…şi să dorm în ea… Pentru că altfel nu aveam cum să-mi cumpăr o maşină, decât să fii dat banii şi să aştept ani de-a rândul pe o lista de priorităţi. Dar nici nu era cazul să mă înscriu. Nici nu merita. Benzina nu era şi, pe de-asupra o săptămână circulau maşinile cu număr „cu soţ” iar cealaltă săptâmână numerele” fără soţ „. Iar eu aveam soţ şi copiii de crescut.
Deci, cum mi-am luat eu carnetul de conducere în Israel e subiect de film. Prima dată ca „ola hadaşa” profesorul de conducere m-a întrebat ” de unde am aterizat” pentru că a remarcat că nu cunosc cartierele din Haifa şi pe unde trebuia să circul. Cel mai mult m-a impresionat că a încercat să înveţe româneşte, pentru că nu aveam nicio reacţie la cuvintele spuse în ivrit. Până la urmă a învăţat el romîneşte spunându-mi „dreapta, stânga” scriindu-şi pe uşă cuvintele să nu le uite…Nu de alta puteam provoca un accident de maşină…Nu mai spun ce accent avea. Mă distra copios pronunţia lui.
Testul l-am dat după vreo 50 de ore. Vorba vine, 50 de ore. Fiecare oră costa 80 de sekeli însă conduceam numai vreo 45 de minute. Maşina trebuia să ajungă la alt elev luându-l din faţa casei, mai mult, lua benzină pe timpul meu. Aşa că lucrurile s-au precipitat Emoţiile m-au copleşit când verificatorul a intrat în maşină. „Stânga” mea nu era stânga lui deci am picat cu succes! A urmat încă multe lecţii
cu întrerupere mare. Cică aşa erau legile. Am avut timp să ajung la Paris la fratele meu care conducea cu viteză incredibilă. A ajuns uneori şi la 130 de km . Încât, odată la coborârea din maşină mi s-au tăiat picioarele şi am căzut în genunchi.
Aşa că la testul numărul” 7 „am luat examenul. Mare minune…considerându-mă anti-talent. La 40 de km-pe oră mi s-a părut însă” floare la ureche „condusul. Învăţasem de la fratele meu să conduc cu ochii. Mai mult, profesorul a observat că sunt emotivă când mi se spune că am test. Aşa că nu m-a anunţat că am verificator în maşină. La fel mi s-a întâmplat şi la un concert de vioară. Fiind emotivă, vioara îmi tremura în mână odată cu piciorul. Din acest motiv am preferat să cânt numai în orchestră. Cutia de rezonanţă a vieţii mele. Acolo mă puteam desfăşura… Marii anonimi e şi prima mea carte de poezie.Titlul e sugerat de emotivitate. Nu puteam fi artistă. Alţii sunt numai artişti şi se complac în stilul ăsta ca scriitori. Nu mai spun ca poetă nu-mi pot recita propriile poeme…Mă împleticesc, cuvintele îmi dispar din faţa ochilor…
Tesul numarul 7…a fost norocos. Cred că de asta am şi 7 nepoţi…e tot numărul meu favorit.
Bianca Marcovici
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 