CUMULATE la 06.05.2016 – Iaşi – Poeme la 29.05.2015 – Din ciclul „Muşteşte pământul”
Musteşte pământul Musteşte pământul din reavănul serii Copitele cailor trosnesc la amiezi, mă port ca o şoaptă străpunsă de rodul cel falnic din vis, iar tu nu mă crezi. Plezneşte-n crepuscul şi-n neantul ce creşte un vers de izvoare doinind rugăminţi, acum ne petrecem braţele prin fructul ce naşte în mine cu lacrimi fierbinţi. Se biciue vremea din noaptea străbună cu sânge ne creştem sublime dureri, mă arde păcatul, când trupul mă cheamă şi simt cum m-alungă frumosul de ieri. Rodeşte pământul în şoapta luminii acum când pornim cu credinţa pe frunte, tu poţi să mă chemi cu versul din fluviu ce vine cu noi şi leagă o punte. Se-apleacă un munte în falnicul zilei de ieri am venit înapoi să te chem, cu pârgul în ochi, cu lumina sublimă ne cerem duioşi, dorim şi ne vrem. Ce viu mi se pare palatul albastru când cerul se-apleacă domol peste el, tu vii ca un astru plutind peste câmpul durerii din mine, cu mine în ţel. Acum se zideşte femeia pe roată o parte de vis ne primeşte în zbor, mă-înalţ spre zăpada ce vine din munte mă urc, mă doresc şi-n noi mă cobor. Hai vino iubito, ce cald mă-npresoară cu fructul de-amiază sorbind primăveri, musteşte pământul în reavănul serii,
musteşte pământul de azi şi de ieri. DAN TEODORESCU De ieri De ieri pământul mi s-a părut mai sfânt îmbălsămat în sânge şi în legământ şi în copitele cailor de azur pământul mi s-a părut mai pur. De ieri fântânile au început să rodească sub mirişti şi puntea omenească a început să înconjoare pământul şi să aştearnă în foc cuvântul. De ieri pădurile m-aşteaptă sub cetate şi în scorburile credule şi uitate şi în minţile păcătuite de destin din harul cupelor cu vin. De ieri scânteiele acestei credinţi mi-au vărsat pocalul cu biruinţi că am iubit sub poarta lumii, horă pământul cu pământul sub auroră. De ieri fugit-a mânzul din primăvară ca să se ascundă de lume în seară că avea piciorul drept tăiat cu securea de mânzul cel bătrân de aiurea. De ieri ogorul meu cel albastru a fugit nebun într-un astru şi a luat cu el chipul făpturii mele îmbălsămat în viitorime şi stele. De ieri pământul iubirii trecute a început să spună de toate, vrute şi nevrute să făcea că el a devenit mai pământ purtat în amurg de legământ. DAN TEODORESCU Toate păsările… Toate păsările îmi cuprind mâinile şi le poartă prin văzduh şi prin ceaţă şi prin cuvinte nestrigate şi prin dimineaţă. Toate păsările mi-au străpuns ochii şi îi aruncă în albastrul pământului şi în setea cea fără întoarcere şi în nemernicia cuvântului. Toate păsările mi-au furat aripile şi le cuprind acolo departe spre fântâni cu apă de izvor limpede şi mai departe, poate. Toate păsările mi-au dorit legământul şi l-au ascuns sub piatră şi sub sânge şi sub pasărea taină din mine şi sub pasărea ce plânge. Toate păsările mi-au ucis zeii şi mi-au săpat pământul de sub cuvinte, toate păsările mi-au secat zborurile şi fuga din jurăminte. DAN TEODORESCU Cu fructele iubirii Coboară din adâncuri miresme nevăzute o luntre lin pluteşte ca o pădure-n timp şi din duioasa vreme se naşte în cetate o herghelie sfântă crescută-n anotimp. O, cer de libelule mă-ndeamnă să culeg un fruct de pe o rază de dor de libertate aşa precum un sunet de vis de nebunie mă-npresură-n cuvinte şi-n vorbele de şoapte. De ce nu vii acuma, eu sunt puternic, sacru şi mai blajin în sunet, crescând în dorul sfânt cu fructele iubirii cobor în adormire cu fructele iubirii mă-ndemn spre legământ. DAN TEODORESCU Supus
Netrecerea spre alte oseminte mi-a fulgerat netrebnicul cuvânt pe flori de cedru alcultând irodul
nemerniciei spulberate-n vânt. Pictându-mi ochii ce-mi alungă spaima
exodului trecut crepuscular
îmi pun să-mi bată clopotele seara,
iar eu adorm supus în ocular. DAN TEODORESCU Rugăciune către timpul meu
Mă închid în castelul tău de piatră
Căci vreau să mă spăl cu amintirile mele,
Mă arunc în liniştea serii
Căci vreau să pictez ceasurile rele, ceasurile rele. Îmi apuc mintea cu mâinile
Şi răsucesc gândul ce mă cunună, cu Zeul timpului şi cobor iar singur
scrijelindu-mi viaţa nebună, viaţa nebună. DAN TEODORESCU
Uite şerpii
Uite serpii Diogene,
Uite şerpii
Care ţi-au sugrumat amintirile
Şi s-au petrecut în nemurire. Priveşte-ţi amforele Diogene
Şi alungă-ţi gândul că ai să redevii om. Iubeşte-ţi mâinile cerşătorule
Care s-au pierdut
În timpul dragostei de ţărm. Uite şerpii Diogene, uite şerpii…
DAN TEODORESCU
Rugă de taină
Am băut în amurg din fântânile timpului care mă acopereau ca pe o insulă amară, am simţit vântul ce mă alungă
aruncându-mi mintea într-un chip de ceară. Pictam ochii roşii şi creierul verde
mâini nu aveam, iar sufletul din mine
îmi picura prin buzele reci de credinţă căutând în abis drumul spre tine. Ce departe este noaptea, nu mai pot să o ajung,
pătrunde-mi în gând rugă de taină,
căci am băut din fântânile timpului în amurg,
dar apa era crudă, spurcată, haină. DAN TEODORESCU Flămândelor turme Somnul păcatului îmi zace în barbă, timpul îşi bea cafeaua cea amară, tot scurmă în nouri găina cea neagră
şi beau amintirea în cupe de ceară. Se-nmoaie iar vântul pe cerul de foc ce-mi curge pe ochi dorind să omoare
alga-durere şi mintea din urmă
urechile mele cu ciucur de soare. Şi chem o nălucă să-mi spele ruşinea crescută pe umeri lăsând ca să scurme
mirosul păşunii în mugetul greu,
căci eu sunt ciobanul flămândelor turme. DAN TEODORESCU
Îmbrăţişare
Astup zările cu palmele
şi mă uit
prin cântecul rămas printre degete
la păcatul plopilor tineri
care se rânduiesc
în simfonia de aur
a clopotelor bisericii albastre
sunând din buciume
mireasma ploilor de vis.
Astup negurile cu ochii
şi privesc
spre pupilele negre ale amurgului
la cântecul apelor de munte
care coboară din tainele piscurilor
amurgul pădurii de brad din Bucovina
încărcată în liniştea zăpezii.
Mă ascund în nemurire
şi sorb din sângele pământului
plăcerile pictate în vene,
plăcerile pictate în eternitate !
DAN TEODORESCU
Deasupra
Tu eşti păcatul
mă strângi de mână şi mă cuprinzi
şi mă pierzi pe câmpia roşie de sărbătoare
şi mă arunci şi mă prinzi
Tu eşti o pasăre, aripă de şoapte
din văzduh mă urmăreşti ca un zbor
nu-ţi place cerul, să mergem aiurea
mai sus, nicicând să cobor.
Tu eşti ca o femeie, ai flori sub pleoape
şi-adormi cu păcatul de a visa color
pe pajişti verzi, bărbatul şi femeia
Şi pasărea deasupra lor, în zbor.
DAN TEODORESCU
Deşertul din mine
Bătrân prieten, ce nu vii
În trupu-mi şi să te-nfiori
Privind în lume cum eu fur
Culoarea din o mie de culori ?
Acum iar plouă în deşert,
eu stau în cercul meu de glod
precum un câine vagabond
Visez la osul ce-am să-l rod !
Dar gol sunt Doamne şi-am să fug
să rup prin sânge cercu’îmbălsămat
cu morţi, cu râie, enoriaşi bolnavi
Să cânt din fluier cântecul turbat !
Şi-am să privesc în norii grei din vis
un şevalet cu un izvor de flori,
să sorb apoi o noapte pe pământ,
Să sorb o noapte din o mie de culori…
DAN TEODORESCU
Rostire
Anul acesta am auzit tropotind cuvintele,
cuvintele mamei mele şi ale tatălui meu,
se zvârcoleau unele peste altele într-o gravă dezordine,
chemând din abis pe bunul Dumnezeu.
În seara aceasta am simţit cum fuge astrul cel albastru
pe potecile ascunse de vântul nebun,
am încercat să te caut în marea de sânge,
ca să-ţi rostesc nemerniciile ce trebuie să le spun…
DAN TEODORESCU
Infinitul
Femeie, aruncă-mi algele în spinare
şi înveleşte-mi trupul cu zodia pământului.
Păstrează-mi în pumni
pietrele mănăstirii sufletelor pierdute
şi zideşte-mi o casă
ca să-mi fie cald şi bine.
Iar când ochii
mi se vor ascunde
după somnul timpului,
iubeşte-mă ca infinitul
femeie,
iubeşte-mă ca infinitul,
cel care nu poate fi iubit
Niciodată ! DAN TEODORESCU
Vulturii
Oare de ce mi-am acoperit ochii cu degetele
când mi-am culcat trupul obosit
în cripta cea sfântă a uitării
şi am vrut să-şi spun cât de mult te doresc,
iar mâinile au căutat să-ţi acopere trupul,
căci erai dezbrăcată de miresmele ploii
şi stropii de smarald băteau încet în ferestre
precum şerpii ce se-ncolăcesc în jurul trupului
şi vor să te strângă cât mai puternic ?
Aş vrea să-ţi spun din nou cât de mult te doresc,
dar vulturii îmi fură cuvintele şi îmi străpung inima,
acum nu mai pot vorbi de fericire
şi sculptez femeia chemându-te lângă mine !
Tu nu-nţelegi şi fugi cu un gând pierdut în noapte,
oare de ce mi-am acoperit ochii cu degetele,
când am vrut să-ţi spun să dorim împreună ?
DAN TEODORESCU
Vis răvăşit
Puţin câte puţin se cerne sita,
Pământ peste pământ apare în vis,
Durerea de cuvânt tronează somnul
Căderii peste veacuri în abis.
Mă uit pe ţeava tunului lui Ştefan
Şi văd oştiri peste pământul sfânt
Şi văd cum pacea e zdrobită
De prostul şi naivul legământ.
Nu pot a spune că războiul vine,
Dar pot rosti suprema rugăciune,
De va veni războiul cela crud de sânge
noi nu vom face sfânta plecăciune.
Mai pot visa un munte plin de gheaţă,
Mai pot visa un fluviu plin de sânge,
Mai pot visa suprema libertate,
Mai pot visa şi pruncul care plânge.
Dar m-am trezit cu ochii plin de lacrimi
Într-un pridvor de lungă despărţire,
Cu faţa răvăşită de durere,
Cu mintea plină însă de iubire !
DAN TEODORESCU
Spre singurul drum Câte petale mă cuprind în amiezi cu cât somn m-acopăr pe pleoape cu cât vis m-aştern pe chip şi pe şoapte… Câte chemări mă doresc în asfinţit
cu pajişti poeme şi nemurire cu săgeţi în arcade de timp şi iubire…
Câte dorinţi îmi şoptesc în virtute cu ferestre deschise spre legământ cu singurul copil crescut în dorinţa de cuvânt… Câte plecări am uitat să doresc cu anotimpul în şoapta de-acum şi cu mine coborând supus spre singurul drum… DAN TEODORESCU Pescarul Pescarul cel tânăr a murit în apele timpului când clopotele bisericii
au cântat desculţe de oameni în cripta cea sfântă a uitării
Am plecat în căutarea luminii şi am găsit pescarul bătrân făcând de strajă la curţile dorului. DAN TEODORESCU …
Poezii mai vechi, dar prelucrate în data de 9 iunie 2015, pentru carte: Tropotind cuvintele Anul acesta am auzit tropotind cuvintele, cuvintele mamei mele şi ale tatălui meu, se zvârcoleau unele peste altele într-o gravă dezordine chemând din abis pe Bunul Dumnezeu. În seara aceasta am simţit cum fuge Pământul pe potecile ascunde de vântul nebun, am încercat să te caut în marea de sânge dar am uitat nemerniciile ce trebuia să ţi le spun… DAN TEODORESCU Vârtej Văzduhul din noi se zbate ca o floare spulberată de vânturi turbate. Copacii văzduhului îşi alungă nepăsarea şi ascund păcatele vieţii noastre. Firele întortocheate ale lumii se împletesc în lumina timpului ! DAN TEODORESCU
Sufletul meu neprihănit Mâinile mele
mi-au sugrumat somnul încastrat în nemernicia pământului. Am răsturnat în auzul timpului cupele de otravă ale dragostei şi am ascuţit suliţele în ecvestrele timpane ale surghiunului de flori spânzurate în spinările cerşătorilor de Vreme Bună şi în amintirea mamei care m-a alungat în chipul cioplitorilor. Numai acolo am sfărâmat în venele aducerii aminte sufletul meu neprihănit
şi încastrat
în nemernicia pământului… DAN TEODORESCU Anul acesta Anul acesta mi-am alungat căţeaua care se căznea în jurul pământului să culeagă adormirea-n sânge şi împărăţia cuvântului. Anul acesta mi-am smuls mâinile care se loveau în ţipătul auzului încercând să-mi arunce-n spinare nemernicia obuzului. Anul acesta mi-am ascuns ochii în amurgul nebunei plăceri, prea mult i-am purtat prin lume pictând cântecul de nicăieri. Anul acesta mi-am ucis trandafirii care îmi sugrumau amintirile, prea mult şi-au făcut de cap furându-mi iubirile. Anul acesta mi-am transplantat visurile pe chipul bătrânului cerşător,
prea mult m-am încrezut în sânge şi în feciorimea lor. Anul acesta mi-am mutat creierul în cripta legământului vecin, mi-am întors trupul pe-o parte şi-adorm, zicându-vă AMIN ! DAN TEODORESCU Iubeşte-mă ca infinitul Iubito, aruncă-mi algele în spinare şi înveleşte-mi trupul cu zodia pământului.
Păstrează-mi în pumni pietrele mănăstirii sufletelor pierdute şi zideşte-mi mormânt ca să-mi fie cald şi bine. Iar când ochii mi se vor ascunde
după somnul timpului, iubeşte-mă ca infinitul iubito, iubeşte-mă ca infinitul, cel care nu poate fi iubit niciodată… DAN TEODORESCU Rugăciune către timpul meu Timpule, închide-mă în castelul tău de piatră căci vreau să mă spăl cu amintirile mele,
timpule, aruncă-mă în liniştea morţii căci vreau să pictez ceasurile rele, ceasurile rele… Prietene, apucă-mi creierul cu dinţii şi suceşte-i gândul păsării ce mă cunună cu a timpului Zeu şi lasă-mă iar singur
scrijelindu-mi viaţa nebună, viaţa nebună… DAN TEODORESCU Când a murit timpul meu Am adunat în ochi păcatul trecut prin geamătul amurgului, când am apucat de mâini lutul reavăn al uitării şi al eternei iubiri. Atunci a murit timpul meu, iar eu am fost alungat în secunde. DAN TEODORESCU
Ploaia Doamne, fă ca ploaia să-mi ascundă mintea de taină, să-mi curgă în gând potopul tău de april. Coboară lanţul cel roşu
Doamne
şi leagă-mi trupul
ca a unui osândit la ştreang. Fă-mă să sorb ceara de pe chipul ceruit al timpului
şi aruncă-mă spre dimineţile
cu rouă a bătrânei păduri. Doar acolo Doamne, doar acolo
acoperă-mi trupul
cu păcatul etern al somnului. DAN TEODORESCU Apocalipsa din jurul luminii A murit lumina în zorii zilei când păsările de pradă au furat credinţa dimineţii cu rouă crudă. Atunci am început să alerg în jurul amurgului,
picioarele mă dureau
iar mâinile îmi pătrundeau în iubire. Nu mai pot să văd,
pupilele au început să putrezească, iar întunericul ne cheamă. Mă arunc în asfinţitul pădurii,
unde nu mai pot respira, căci astăzi a venit apocalipsa din jurul luminii ! DAN TEODORESCU
Mereu
Mă trezesc din nou sub pleoapa de-mintiri înfintă în zodia străvechiului pământ. Îmi cântă la ureche bătrânii mei oieri doinind pe vârful sacru în freamăt de cuvânt. Aştern iubirea eternă în zborul lin de păsări ce-mi soarbe iarba-n sânge pe versul de demult. Visez sub ploaia albă de crini înmiresmaţi şi susurul de viaţă în mine iar ascult. Cobor pe jos spre ţărmuri uitate de amiezi
şi sorb chemarea mării doar în credinţi de zeu. Ascult iar cântul bătrânului amurg
şi dragostea de glie şi de pământ, mereu. DAN TEODORESCU Gura ruptă !
Astăzi m-am lovit cu capul de un gard,
gardul s-a enervat instantaneu şi mi-a scăpărat vreo două-trei ostreţe
peste faţă ! Atunci, fraţii mei pământeni
m-au internat într-un spital de boli nebuneşti, căci aveam acum gura ruptă
şi vorbeam mai mult decât doreau ei să asculte ! DAN TEODORESCU Urătură Aho, aho de Anul Nou c-a venit baba cu-un ou şi îl dă cu doi lei
pentru Zei şi Dumnezei. Dar eu nu sunt nici Zeu şi nici Dumnezeu Şi îi dau doar un leu ! DAN TEODORESCU Căţeaua Ieri mi-am luat o căţea ca să-mi păzeasca casa, căci aveam o casă mare şi impunătoare cu numai o cameră de doi pe doi. Eu fiind şi bun la suflet, toţi vecinii ştiau treaba asta, am luat căţeaua cea nouă şi am culcat-o cu mine în pat,
ca să ne fie la amândoi cald şi bine. A doua zi dimineaţa
am văzut însă că cineva îmi furase acoperişul şi acum ploua la mine în casă, cea cu o singură cameră de doi pe doi. Şi ce să vezi,
căţeaua mea cea nouă dormea cu capul pe perna mea cea nouă,
peste noapte mai fătase
cinci căţele ! DAN TEODORESCU Pe la patruzeci de sfinţi Masca lui Flaubert mă gâdila pe la ureche cu mustăţile ei groase de catifea. I-am spus: pardon monsieur, nu mă atingeţi !
căci eu sunt Credinciosul şi altul nimenea. O altă arătare îmi apare însă în pupile
cocoţată într-o căruţă cu fân. Era Shakespeare cu Hamlet, nebunul, alături
şi mânau un cal surd, chior şi bătrân. Mă aplec să beau, la izvor, apă de munte deoarece setea îşi cam făcea de urât. Am simţit că o pasăre – idioata – îmi vâjâia pe la spinare
azvârlindu-mi vorbe parşive din botul ei ca un rât. Nervos, am apucat muntele şi l-am izbit puternic de stele şi de atunci plouă într-una cu nestemate. Mi-am pus coroana de spini să nu mi se spargă creştetul şi-am pornit să fur din iubirile despuiate. Şi mi-am umplut buzunarele cu sfinte cărticele
recitând pe la patruzeci de sfinţi. Blaga a vrut să-mi vândă Gorunul său, Bătrâne, de ce vrei să mă amăgeşti şi să mă minţi ? DAN TEODORESCU
Iubeam IERI Puntea stă legată acolo de demult
de când se coceau strugurii pe deal, mi-ai spus să mă ascund în bobul de sânge al punctului supus şi ireal. Cântece de femei mi se zbăteau în ureche sub forme uriaşe de mucava, bătea ţiganca toba cea surdă
şi vinul se prelingea, se prelingea. Se sfarmă ulciorul în licoarea cea neagră ca un piept oacheş de nicăieri, amurgul se cobora în faţa credinţei
şi iubeam IERI şi iubeam IERI… DAN TEODORESCU Căci nu sunt OVIDIU…
Iubesc stâncile umbrite în mijlocul furtunii,
cu mâinile îmi acopăr cu credinţă cuvântul. Aş vrea să-mi plângă pescăruşul alb la ureche
cântecul din depărtare înfrăţit cu pământul. Şi vreau să fug aiurea, spre ţărmul cela negru,
ce-mi spală ochii iară în timpul nimănui. Să nu vă fie teamă, eu n-am să cânt nicicând pe valuri, Căci nu sunt nici OVIDIU şi nici AMORUL lui ! DAN TEODORESCU Aceştia suntem noi Scânteie văzduhul sub Soarele lumii Adun cioburi sparte de vântul hoinar Şi le lipesc laolaltă, când sună pădurea La focul dreptăţii aprins de amnar. Lăsându-se noaptea, când timpul se scurge
Visând primăvara cu pomi înfloriţi, Deschid doar ochii lăsând să pătrundă Iubirea, virtutea şi anii doriţi. Noi suntem feciorii cei mândri şi falnici De-un trai şi de-o ţară şi tineri mereu, Fraţi de sânge o viaţă întreagă, Bătrâni de fapte, chiar tu şi chiar eu ! DAN TEODORESCU …………….
*** Poezii de-a lungul timpului, reactualizate în 2015-2016, pentru cartea editată de Napoca Nova în martie 2016
Netrebnicul amor Îmi curg iar peste ochi bătrânii portocali ce fulgerau în gândul tiranului amurg. Îmi trag din sânge seva păcatului etern şi fug spre nemurirea pâraielor de curg. Pe muntele din vis privesc spre veşnicie şi tremur ca şi vântul în văzul tuturor. Îmi pun pe cap un petec de adormire-n cântec
şi stau închis în lujerul netrebnicului amor. DAN TEODORESCU
Tuna afară Doamne… Tuna afară Doamne, tuna cu flori de sânge în după-amiaza aceea tuna de nicăieri
şi era frig şi ceaţă pe câmpul cela negru şi tuna Doamne în cripta de dureri. Şi-am ameţit pământul sub pleoapa de mormânt cel îmbrăcat în roz doinind de feciorime,
eu omorând un cântec crescut pe flori de sânge,
ea străbătând credinţa de doruri şi de crime…
DAN TEODORESCU Bate briza bocetului
Bate briza bocetului sus pe răzoare, lemnul de stejar mă frânge de subţiori,
frigul urcă iară în amurgul verde
de ţi-e frică chiar şi să mori.
S-au pornit la război credinţele oarbe
ce suflă vântul spurcat în criptele de demult,
îmi cresc în urechi nelinişti bătrâne
şi cântecul de răstrişte în mine ascult. Căci a pornit necredinţa să-mi prade cavoul
mirajului etern ce nu vrea să-mi stingă
strigătul antic din clipa cea grea
şi vreau doar să ningă, să ningă ! DAN TEODORESCU
Păcatul meu de umbre Duios fecioarele treceau
şi-mi îngropau pământul
prin buze reci şi ochi vicleni
îmi sărutau iar cântul. Spre cer fecioarele-mi curgeau prin oseminte sumbre
şi-mi străpungeau în necredinţi
păcatul meu de umbre. DAN TEODORESCU
Trecere Târziu, când m-am deşteptat de sub pământ venele au început să mi se tocească acum sângele îmi rămase
tăcut, alergând prin oase
eu an furat din şerpii de cântece trecutul de vreme albastră sădit cu patimă sub lespezile crescute-mi pe aripi şi am rupt în liniştea toamnei
păcatul de plânset. DAN TEODORESCU Versul din cântec Credinţele mi se aştern sub pleoape precum iubirile de cânt şi doruri mă cuprind spre marea de taină şi acum eu sunt pescarul ce-n chemarea-i vuiet răstoarnă mările de vis spre alte mări, spre alte veacuri spre alte cântece, deschis se poartă muntele cel veşnic cu-a lui păduri de altădat cu-a lui virtute omenească ce suflă-n ochiul şi uitat se zbate-n clipele de clipot al nostru braţ şi în credinţi m-ascund când visele solare iubesc măreţ şi din părinţi au apărut de peste veacuri luminile de nou pământ iar mâinile în poartă versul versul din cântec, versul cuvânt. DAN TEODORESCU Trecut
I Acesta îmi este pământul cu care m-am contopit
în apa de rouă a timpului. Acestea îmi sunt mâinile cu care am înconjurat pământul şi l-am lipit de inimă. II Ascultă-mi credinţele mele Zeus şi nu te lăsa târât prin tranşee căci acolo nu creşte
niciodată cel ce vrea să-ţi fie frate, ci mai bine apleacă-ţi mâinile spre peştera cea tainică
şi soarbe-i privirile din ochii umezi şi bea-i din mădularele cernite nemurirea. III Acestea îmi sunt tâmplele, tâmplă de Vreme Bună
şi tâmplă de Vreme Rea. DAN TEODORESCU Trupul sfânt Grâul creşte lin pe tâmpla veche a început de mult să înverzească, cântecul de seară curge spre izvorul cald care a plecat apoi să-mbătrânească. Şi a fost în noapte un strigăt de revoltă din osemintele care s-au ascuns sub pământ şi a fost o fugă spre credinţa verde
eu plecând în strigăt şi în trupul sfânt. DAN TEODORESCU Veşnicul amurg A bătut amiaza pe câmpul cela negru şi-n strigătul crud ascuns peste munţi era al credinţei ce-şi cânta uitarea
mugind către sfinţii cei leneşi şi cărunţi. Şi-am iubit o femeie, acolo, pe moarte când cerul s-a deschis ca ochiul de tăciune şi-am smuls pleoapa din veşnicul amurg
învelindu-mă cu dânsa în marea închinăciune…
DAN TEODORESCU Transhumanţă
Pătrunde-mi mamă bună printre gene şi scurgete prin florile de mai ascultă-mi cântul sacru din amiezi nebune şi spune-mi versul tainic din scorbură de crai. Ridică-mi iar strămoşii din munţi şi din redute şi pune-i pe tabloul mirific din destin şi cântă-mi iar virtutea rostirilor străbune prin cupele cu vinul cel limped şi pelin. Coboară-mi înspre poale licorile de vânt şi-nchide-mă în clipa cea mare de trăiri astupă-mi golul sacru din sufletu-mi cel plin cu patimă de moarte şi marile iubiri Trimite-mi-le iarăşi pe aripe de zeu să-mi ţină cald de foamea păcatului de cânt să-mi zboare pescăruşul cel chipeş printre vise să-mi strig iar depărtarea din şoapte şi cuvânt. DAN TEODORESCU
Călătorind prin lume Pădurea suspină în conuri de brad acorduri de jale şi dor,
eu cânt în văzduhul cuprins de miresme
cuvinte şoptite de-amor. Privi-vom în faţă anii bătrâni ce scurs-au în vuietul serii, eu cânt în auzul vremii de-apoi sonetul cel lin al durerii. Apoi merg din nou în codrii cei tineri şi caut în lacuri raza rămasă,
de dor şi de jale şi vreau înapoi iubirea eternă uitată acasă. DAN TEODORESCU Vârtej
Văzduhul negurii
se zbate
ca o floare spulberată
de vânturi turbate. Copacii văzduhului îşi alungă nepăsarea
lucrând la mrejele vieţii. Firele întortocheate ale lumii Prind lumina. DAN TEODORESCU Îmbrăţişare Astup zările cu palmele
şi mă uit
prin golul rămas printre degete
la păcatul plopilor tineri
care se rânduiesc
în simfonia de aur
a clopotelor bisericii
sunând din bucium
mireasma ploilor de vis. Astup negurile cu ochii şi privesc prin pupilele negre ale amurgului la cântecul apei de munte
care coboară din tainele piscurilor mireasma pădurii de brad
încărcată de freamătul zăpezii. Mă ascund cu totul în vis şi sorb din sângele pământului plăcerile pictate în vene, plăcerile pictate în Tine.
DAN TEODORESCU
Păcatul meu de umbre
Duios fecioarele treceau şi-mi îngropau pământul prin buze reci şi ochi – credinţi şi-mi sărutau iar cântul. Spre cer fecioarele-mi curgeau prin oseminte sumbre şi-mi străpungeau în necredinţi păcatul meu de umbre. DAN TEODORESCU Inima muntelui Îmi plâng izvoarele crescute pe umeri îmi cântă ochii pictaţi în piatră
am vrut să fur adormirea-n sânge,
dar câinii mă latră, mă latră ! Atunci am fugit peste câmpuri, mereu încerc să smulg focul din vatră
strigătul crud se întoarce în mine,
dar câinii mă latră, mă latră !
Şi-mi plâng iubirile crescute sub pleoape
şi-mi cântă stelele uitate în piatră
am vrut să fur din inima muntelui,
dar câinii mă latră, mă latră ! DAN TEODORESCU Uite Dunărea, Ivane… – Poezie dedicată legendarului sportiv român Ivan Patzaichin Uite Dunărea cum îmi susură în minte cântecul de demult al Deltei în amintirea pescarilor de apă dulce şi în simfonia de aur a cormoranilor. Priveşte Dunărea cum îmi înconjoară trupul cu valul credinţei eterne
şi îmi strânge inima de foc
în jocul ulcioarelor de Vreme Bună
şi în adierea străvechiului câmp al Bărăganului. Iubeşte Dunărea cea plină de aduceri aminte când Soarele străluceşte în valurile de cristal care se leagănă unele peste altele în malurile abrupte ce coboară din pământ
şi o zăvoreşte în pădurea cu sălcii
când frunzele mi se lipesc de frunte
şi mă scufundă în iubirea sonetului din timp.
Uite Dunărea Ivane, uite Dunărea noastră…
DAN TEODORESCU
Policromie Iubirea mă înmoaie cu razele ei albe în albastru-negru de pe pământ, dar vreau sângele roşu să-mi picure în pupilele
galbene de atâta sete de cuvânt. Iubirea mă îngroapă cu razele ei albe în albastru-negru de niciunde,
dar eu vreau credinţa roşie să-mi picure pe gene
şi în setea cea fără culoare s-o pot ascunde. DAN TEODORESCU La BOLTA RECE
Au început lăutarii să ne cânte la ureche şi să ne astupe ochii cu parfum de Cotnari,
era vinul dulce şi ţiganca frumoasă
sorbindu-i din buzele roşii şi tari. Săreau mititeii de-un stânjen jumate, curgeau tochiturile în cascade de vis,
să cânte vioara plăcerea din urmă să joace nebunul furat din iris.
Şi bun era vinul, frumoasă ţiganca
şoptindu-ne la ureche divine credinţi,
să cînte Eminescu poezia iubirii
uitată în versul cu doruri fierbinţi. DAN TEODORESCU
………..
Ninge peste Europa
Ninge peste Europa, ninge Cu fulgi mari de sânge,
Comoara din adâncuri se prelinge, Fecioarele încep a plânge. Ninge peste Europa, ninge Nopţile sunt aspre, cu cerul senin, Pe muntele sacru şi în piscul sublim Mă aştern în spaima durerii şi-n chin. Ninge peste Europa, ninge Frigul pătrunde în zboruri de vis, Mă ascund în peştera taină din mine, Mă doresc o pasăre coborâtă în abis.
Ninge peste Europa, ninge Alerg pe un drum ascuns în biruinţă Fulgi mari mi se petrec în orbite, Ninge peste Europa, peste noi şi peste credinţă ! VINE IARNA
Vine iarna
Cu inimi sângerânde,
Cu suflete agonisite
Pe lespezile reci de pe potecile de munte. Mă întorc în avalanşa sufletului meu Şi cobor spre adâncurile de gheaţă Din peşterile ascunse
În prag de despărţire. Văd lumina cum apune la asfinţit Cu durerile nopţilor astrale. Pe cerul pustiu de nepăsare
O stea cade în abisuri ! Netrebnicul legământ
Cu mintea mă ascund în asfinţit, Cu sufletul cobor iar în cuvânt, Cu zborul cad în aşteptarea Netrebnicului legământ.
În ochi apare orizontul Hotarul e cuprins de şoapte, Să fug nu pot de nepăsarea Fecioarelor ascunse-n noapte.
Cu mintea mă ascund în soarta crudă Cu sufletul cobor iar în pământ,
Cu zborul cad în aşteptarea
Eternelor dureri din legământ !
În cetatea de după deal Grâul încolţeşte în cetatea de după deal, Pajii blajini sunt cuprinşi de idei nebune, Fecioarele culeg roadele toamnei În focul ce cuprinde numai tăciune. Jarul din noi se aprinde în noapte Noi credem că suntem văpaia din sânge, Cuvintele ne susţin amăgirile Şi nu mai putem nici a plânge… DAN TEODORESCU (09.12.2015)
S-au închis graniţele! S-au închis graniţele
S-au închis inimile
S-au închis depărtările sfinte. Suntem crescuţi acum într-o cochilie A melcului sălbatic
Care ne inundă aşteptările. Ne lovim trupurile Ne lovim durerile de zi cu zi Ne lovim amiezile uscate de pe muntele sacru. Suntem închişi între graniţele lumii Suntem închişi între inimile de piatră Suntem închişi în depărtările ascunse după pleoape. Ne privim cu teamă în ochi
Şi adormim în crepusculul zilelor de apoi… DAN TEODORESCU Iaşi, 25 ianuarie 2016
……………..
Cu Silviu călător prin lume şi prin astre!
– Pentru Silviu Teodorescu, la împlinirea minunatei vârste de 9 ani, cu un sincer „Mulţi ani trăiască !” din partea Bunicului
Petale albe curg spre şevalet
Într-un tablou cu picături de stele Pe cea mai mare dintre ele
Este chiar Silviu şi al lui portret. Pictând fiinţa ce ne cheamă seara La ceas de taină şi de rugăminţi
Copiii mei sunt astăzi mai cuminţi
Că se aude cum ne strigă primăvara. Cu soarele sublim pe metereze
Un legământ ne creşte iar în vis
Un câmp sublim, mereu deschis
Cu-n bob de grâu ce vrea să ne salveze.
Şi plec spre alte zări albastre
Cu nouă ani în minte şi în gând
Cu apa de izvor mai vie ca oricând
Cu Silviu călător prin lume şi prin astre!
DAN TEODORESCU Iaşi, 18 februarie 2016
Cei şapte ani de-acasă !
– Pentru Gabriel Teodorescu, la împlinirea frumoasei vârste de 7 ani, cu un sincer „La mulţi ani şi buni!” din partea Bunicului
Ai plecat în lumea largă
Călător prin stele
Şi prin visul de credinţă
Tu străbaţi drumurile grele.
Legământul peste veacuri
Vei lupta să-l împlineşti
Cu cei şapte ani de-acasă
Vei dori mereu să creşti.
Ani frumoşi, copile dragă
Nu uita de ei nicicând,
Om să fii mereu de strajă
Nemuririi din cuvânt!
DAN TEODORESCU
Iaşi, 25 februarie 2016
primite pe E-MAIL, 7/06/2016
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 