IERUŞALAIM ŞEL ZAHAV

IERUŞALAIM ŞEL ZAHAV

Un concert reuşit aproape de sfârşit de stagiune a avut loc la Auditorium Haifa.  Sora mea Ruti Bron, violonistă  în cadrul orchestrei de peste 30 de ani mi l-a recomandat călduros .Dacă aş face o paralelă cu concertele ascultate pe postul melomanilor” Mezzo” aş putea spune că m-a impresionat că suntem competitivi . Dirijorul israelian Arie Lipsky a dirijat tot concertul  impecabil şi fără partitură  o Simfonie de A. Dvorak nr. 6, Kodaly Galante şi Concertul pentru vioară de Chaikovski. Nu mi-am luat programul concertului tocmai să recunosc partiturile şi să le ascult altfel decât eşti anunţat când să apaluzi. Violonistul Itamar Zorman poate fi comparat ca interpretaresolistică cu  David Oistrakh. Ştiam că  violinistul a şi participat la un Festival P.I. Chaicovski  unde a luat premiul doi.  Dar,  de data asta  a fost acasă deci recunoscut  Acasă …şi asta e cel mai  important pentru orice israelian muzician talentat în plină ascensiune.” Ieruşalaim şel Zahav” a fost bissul pentru vioară -solo care a smuls aplauze la scenă deschisă. Orchestra  profesionistă  din la Haifa a fost întinerită cu instrumentişti de toate naţionalităţile . Mă bucură mult că audiţia concertului a fost fără aproape perfectă. De sfârşit de stagiune se anunţă în program  Opera” Carmen” de G.Bizet. Probabil că va fi greu de pus în scenă într-o sală neadecvată spectacolelor de operă. Dar, anul trecut au reuşit, după cum îmi amintesc, chiar şi publicul a participat  la spectacol ca o performanţă a regizorului. Un amănunt cam neplăcut care a deranjat mult este că la concerte sunt aduşi cu autobuzul şi oameni mai învârstă care, parcă la comandă se scoală şi pleacă din sală, doar pentru că li s-a spus că la ora 22.30 să fie la autobuz. Concertul a durat cu 15 minute mai mult!Lucrul ăsta trebuie evitat. Un şofer de autobuz poate să aştepte!

Poeta Bianca Marcovici

babele cotcodăcesc, 18 iunie

Viaţa ne poartă pe câmpuri deschise

 

Precum un aeroplan lăsat la voia întâmplării

Visez plaja nesfârşită plină de stelele nopţii

Şi ruguri aprinse spontan de fulgere

E alchimia vieţii, e piatra filozofală

 

.

Babele cotcodăcesc

la ce folos că suntem tinere în suflet

si  ne lovim dedependenţi virtuali sau oameni care te folosesc

 şi pe urmă se laudă ca te ignoră.

 

la ce  folos să cotcodăcim în van

pâna la urmă cineva să observe că eşti neiubită suficient

sau că ploaia i-a darâmat uşa după care te aştepta.

 

la ce folos să te pierzi în mulţime

şi să constaţi că acelaşi lucru îl poţi face şi Acasă

la ce folos că unii îşi pun eticheta de oameni buni

şi în realitate au faţa diamant!

Bianca Marcovici

 

 

 

Atentat de Raul Anchel

Ghilimelele

Ma grabeam spre serviciu. O fac asta cam de multisor. Imi place jobul meu. Programator de calculatoare.
Totdeauna mi s-a parut prea complicat sa faci un calculator sa gandeasca ca tine. Inainte de a invata calculatoare la universitatea din Iasi, televiziunea era cel mai complex aparat pe care il puteam porni cu success.
Am oprit in statia de unde iau autobuzul ca de obicei. Statia e putin mai departe de blocul unde locuiesc. O prefer pentru ca are o biblioteca improvizata. Asta e cu adevarat ceva deosebit biblioteca improvizata!   A inceput ca o nebunie a unui edil ce se vedea vesnic primar si a prins.
Niste rafturi puse la intamplare in statii de autobuz. Cu timpul oamenii au last acolo carti care le-au placut (asa cred eu). Alti oameni le luau le citeau si le aduceau inapoi. Daca cartea le placuse aduceau cu ei o alta carte care le placuse. Daca nu imprumutau alta. Sunte multe statii unde nu mai e loc de carti noi. Poporul cartii…
Autobuzul 234 a venit aproape fara intarziere. Ce carte sa iau , ce carte sa iau , nu prea aveam chef sa decid dar trebuia sa o fac in secunde. Pana la urma am luat o carte stiintifica fantastica a lui Arkadi Strugaţki. Un miliard de ani până la sfârșitul lumii. Nu prea citisem romane stiintifico fantastice
Am gasit cu greu un loc in fundul autobuzului , desi nu ma deranja sa citeasc si-n picioare. Cititul imi face bine. Ma simt alt om daca reusesc sa citeasc cateva pagini. Ma scot din monotonia sau absurdul zilei.
Un milliard de ani pana la sfarsitul lumii !!
Stiam ca nu mai pot citi. In cateva secunde totul mi-a revenit in memorie flashback.
Acum patru zile m-am oprit sa beau o cafea cu o prajitura (care-mi aduce aminte cremsnit, ceva mai putin buna). Eram dupa o zi grea de lucru. Aveam un bug , o problema care trebuia sa o rezolv in timp scurt si nu-mi iesea. In situatii din astea beau o cafea cu prajitura. Am locul meu preferat. Am avut multe buguri si trebuia sa-mi gasesc refugiul.
M-am asezat in coltul meu si ma uitam prin prejur. Familia ciudata din fata , la doua mese de mine nu o puteai pierde cu vederea. El un tip mare inalt si foarte solid(poate chiar putin gras), cu un inceput de chelie vreo 35 de ani.
Vorbea ceva entuziasmat cu un baiat de vreo 10 ani , tot inaltut, blond si slab. Pustiul radea. La amandoi le straluceau ochii de multumire. Tare asi fi vrut sa stiu ce vorbesc. Dar cu tot efortul meu imi era imposibil sa aud.
De cealalta parte a mesei o mama cu un copil care plangea in carut. Ea misca carutul incercand sa-l sau sa o adoarma. Dupa culorile carutului cred ca era baiat , nu tacea o clipa. Ea il misca inainte si-napoi, incercand intre timp sa auda discutia dintre sot si copilul cel mare.
Ma gandeam cand am sa fiu fiu si eu asa cu copii si nevasta. Am 29 ani si inca nu-mi vine sa ma asez. Imi iubesc profesia sunt vandut ei asi spune. Parca nu poti iubi doua lucruri de-o data stiu eu
Deodata se aud zgomote de undeva de la cealalta intrare. Parca si impuscaturi. Speriat am dat sa-mi caut un loc sa ma ascund.
Deodata impuscaturile au fost foarte aproape. Una din ele a trecut pe langa urechea pustiului din fata si s-a oprit in tatal masiv de langa el. Surprins tatal a intors capul in directia focului cand o noua impuscatura de data asta la lovit mai precis exact in plin. S-a prabusit fara speranta cu ochii inca neputinciosi de mirare, de surpriza.Parca totusi luminati de discutia anterioara.
Deodata un alt foc de arma de data asta foarte aproape de mine. M-am bagat sub masa. Nu eram inarmat. M-am urat ca nu aveam pistolul la mine. Pentru clipe din astea e pistolul util sau tu esti un inutil mi-am zis.
Femeia care impingea carutul s-a intors cu fata la cea/I ce trageau. Ea nu se putea ascunde avea un copil in carut. Glontul a lovit-o nemilos. Acum parca erau gloante din toate directiile.
Cred ca am mai stat vreo 20 secunde nemiscat cand am auzit alte zgomote. Oameni care veneau sa ajute. Am iesit de sub masa m-am apropiat de masa din fata. Am vorbit cu baiatul care nu scotea o vorba. Taica-su cazut pe spate nu parea ca traieste. M-am apropiat de mama, respire repede , si-si tinea mana la burta peste soldul stang. Mi-am scos camasa sa-i opresc sangele si apasam tare pe locul ranit.Ea o sa traiasca mi-am spus. In 5 minute au venit specialistii in astfel de ocazii. Trupe medicale pregatite pentru astfel de interventii. Copilul cel mic plangea. Nici mai tare nici mai incet. Nu stia ca viata i-a fost total schimbata de soarta.
A trebuit sa povestesc politiei ce am vazut (m-ai nimic). Asi fi vrut sa mai iau o gura de cafea, dar se varsase toata.
Eram distrus ca dupa un cataclism. Murdar , Urat , Neputincios.
Ma gandeam sa hoinaresc putin, dar imposibil . Strazile erau inchise , controlate de agenti de Securitate .Se cautau teroristii. Deja la televiziunea s-a anuntat de atacul terorist care a luat 4 vieti nevinovate si a lasat 5 raniti.
M-am dus spre casa parinteasca . Ne era departe , cu autobuzul .
Mamei ii telefonasem ca vin. Ma astepta cu o cafeluta, tata la televizor. El nu putea accepta toate astea. Nimeni nu poate accepta.
La noi toate posturile de televizie se intrebau cum au putut 2 teroristi sa ajunga in inima Tel Avivului. Pai daca zambeste ca un om, vorbeste ca un om , se-mbraca ca un om nu inseamna ca nu-i dracul in persoan mi-am zis.
Deodata la CNN anunta de atacul terrorist din inima Tel Avivului facut de 2 “teroristi”.
Tata –mi spune iar ghilimelele astea nenorocite. Ce vor sa spuna , ca nu sunt teroristi, ca sunt oameni normali doar cu putina sete de sange. Ca ce, saracii sunt niste necajiti care-si cauta distractii.
Dupa alta ½ ora purtatorul de cuvant al “blank house” cum ii zice tata.
Nu casa alba “white house” ci casa spatiului gol, lipsei de speranta “blank house”.
Iar ghilimele “blank house” spera(ei spera) ca raspunsul nostru sa fie “masurat”. Cum poti masura pedeapsa ce li se cuvine celor ce au trimis moartea intr-un restaurant linistit , intr-o seara calduroasa de vara si in mai putin de 5 minute au schimbat drumul si asa intortochiat a mai multor vieti.
Cine sunt aceste fiinte intre ghilimele ce trebuie acceptate desi se amesteca in rolul destinelor.
Am simtit atunci ca atipesc si la ai mei acasa somnul mi-e mai dulce ca oriunde. Inainte de a adormi tata si-a aminti ca acum 2 saptamani la Bucuresti citea de sciitorul “roman” Mihail Sebastian. Daca macar puneau scriitorul intre ghilimele mai puteam argumenta ceva spunea tata. Am adormit.
Wow dar cum trece timpul , am ajuns deja la serviciu.
Nici macar n-am rasfoit  “Un miliard de ani până la sfârșitul lumii” iar ghilimele.
Ce lume? Ce oameni?
Asta e sfarsitul capitalismului?
Sfarsitul lumii…
Urmeaza iar era de piatra.

preluare de pe F.B.

dr. în umor!

PATRIOT

*   Cine caută găseşte… Mai ales cine îl caută pe dracu’.
*   Nu trebuie să gândeşti ca mine, dar uneori e bine să gândeşti.
*   Orice nume fals trebuie scris foarte corect.
*   Cine se aseamănă se adună. Cine nu, se împrăştie.
*   Eu cred că maimuţa se trage din noi şi nu  invers (Lydia Elron).
*   Refugiaţii… La început am râs, dar mi-a trecut repede.
*   Prostia se plăteşte, dar uneori te mai poţi tocmi.
*   Adesea eşti nevoit să închizi, ca să ai ce deschide.
*   Cine nu râde cu noi, râde contra noastră.
*   Şi prezervativul protejează, dar nu se poartă tot timpul (M.R.Iacoban).
*   Unele scaune cedează sub greutatea funcţiei.
*   Cel mai uşor e să urci când alţii coboară.
*   Când o femeie tace, înseamnă că vrea să spună ceva (anonim).
*   Şi o critică înseamnă apreciere.
*   Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti (Andrei Pleşu).
*   Nu trebuie să fii patriot ca să nu furi.
*   Unii sunt mândri de ce pot, alţii de ce ştiu şi alţii de ce au.
*   Nu toţi căţeii ajung dulăi.
*   Nu există domn sărac (Nae Cernăianu).
*   Lupul aleargă după oi…  Şi berbecul tot!
DOREL SCHOR

amintiri

 amintiri

O perioadă care nu pot s-o uit din viaţa mea, poate cea mai interesantă a fost atunci când m-am ocupat de” Asociaţia de Prietenie Culturală, România- Israel, Filiala Iaşi. Imediat după 1989 porţile s-au deschis. Multe întâlniri memorabile mi se perindă   prin faţa ochilor şi  acum. Poate cel mai interesant moment a fost întâlnirea cu Excelenţa Sa, Doamna Ambasador al Statului Israel în România, Tamar Samash chiar la mine acasă la Iaşi,  cu ocazia deschiderii unei expoziţii de fotografii   din Israel Shai Ginott la sediul Radio Iaşi. Pe atunci au fost înscrişi 200 de membri. Am aşezat exponatele cu mâna mea.Publicul a fost entuziasmat. Cvartetul Voces şi-a dat concursul. Impresia mea despre Doamna Ambasador  s-a lăsat ca o amprentă puternică asupra mea şi a familiei mele:” Faptul că îmi iubesc patria, că eu cred în ea și că, așa cum am văzut la tatăl meu, vreau să transmit și celorlalți iubirea aceasta de țară, Israelul „. Zâmbetul ei cald şi puterea cuvintelor ei atât de convingătoare  m-a făcut să înţeleg unde ne este locul.”…Şi la anu’ la Ierusalim!”- a fost urarea ei la plecare care, mai apoi s-a împlinit!Nu ne-am mai revăzut de atunci şi a fost incredibil s-o revăd într-un interviu la televiziunea rămână, TVR. Nimic nu se schimbase la ea, poate doar părul alb m-a făcut să-mi amintesc că au trecut peste 26 de ani de când locuiesc în Israel!

bianca marcovici

gazeta 9/06-2015

Invitat la Haifa, Poetul Dan Teodorescu

CUMULATE la 06.05.2016 – Iaşi – Poeme la 29.05.2015 – Din ciclul „Muşteşte pământul”
Musteşte pământul Musteşte pământul din reavănul serii Copitele cailor trosnesc la amiezi, mă port ca o şoaptă străpunsă de rodul cel falnic din vis, iar tu nu mă crezi. Plezneşte-n crepuscul şi-n neantul ce creşte un vers de izvoare doinind rugăminţi, acum ne petrecem braţele prin fructul ce naşte în mine cu lacrimi fierbinţi.  Se biciue vremea din noaptea străbună cu sânge ne creştem sublime dureri, mă arde păcatul, când trupul mă cheamă şi simt cum m-alungă frumosul de ieri. Rodeşte pământul în şoapta luminii acum când pornim cu credinţa pe frunte, tu poţi să mă chemi cu versul din fluviu ce vine cu noi şi leagă o punte. Se-apleacă un munte în falnicul zilei de ieri am venit înapoi să te chem, cu pârgul în ochi, cu lumina sublimă ne cerem duioşi, dorim şi ne vrem. Ce viu mi se pare palatul albastru când cerul se-apleacă domol peste el, tu vii ca un astru plutind peste câmpul durerii din mine, cu mine în ţel. Acum se zideşte femeia pe roată o parte de vis ne primeşte în zbor, mă-înalţ spre zăpada ce vine din munte mă urc, mă doresc şi-n noi mă cobor. Hai vino iubito, ce cald mă-npresoară cu fructul de-amiază sorbind primăveri, musteşte pământul în reavănul serii,

musteşte pământul de azi şi de ieri. DAN TEODORESCU De ieri De ieri pământul mi s-a părut mai sfânt îmbălsămat în sânge şi în legământ şi în copitele cailor de azur pământul mi s-a părut mai pur. De ieri fântânile au început să rodească sub mirişti şi puntea omenească a început să înconjoare pământul şi să aştearnă în foc cuvântul. De ieri pădurile m-aşteaptă sub cetate şi în scorburile credule şi uitate şi în minţile păcătuite de destin din harul cupelor cu vin. De ieri scânteiele acestei credinţi mi-au vărsat pocalul cu biruinţi că am iubit sub poarta lumii, horă pământul cu pământul sub auroră. De ieri fugit-a mânzul din primăvară ca să se ascundă de lume în seară că avea piciorul drept tăiat cu securea de mânzul cel bătrân de aiurea. De ieri ogorul meu cel albastru a fugit nebun într-un astru şi a luat cu el chipul făpturii mele îmbălsămat în viitorime şi stele. De ieri pământul iubirii trecute a început să spună de toate, vrute şi nevrute să făcea că el a devenit mai pământ purtat în amurg de legământ. DAN TEODORESCU Toate păsările… Toate păsările îmi cuprind mâinile şi le poartă prin văzduh şi prin ceaţă şi prin cuvinte nestrigate şi prin dimineaţă. Toate păsările mi-au străpuns ochii şi îi aruncă în albastrul pământului şi în setea cea fără întoarcere şi în nemernicia cuvântului. Toate păsările mi-au furat aripile şi le cuprind acolo departe spre fântâni cu apă de izvor limpede şi mai departe, poate. Toate păsările mi-au dorit legământul şi l-au ascuns sub piatră şi sub sânge şi sub pasărea taină din mine şi sub pasărea ce plânge. Toate păsările mi-au ucis zeii şi mi-au săpat pământul de sub cuvinte, toate păsările mi-au secat zborurile şi fuga din jurăminte. DAN TEODORESCU Cu fructele iubirii Coboară din adâncuri miresme nevăzute o luntre lin pluteşte ca o pădure-n timp şi din duioasa vreme se naşte în cetate o herghelie sfântă crescută-n anotimp. O, cer de libelule mă-ndeamnă să culeg un fruct de pe o rază de dor de libertate aşa precum un sunet de vis de nebunie mă-npresură-n cuvinte şi-n vorbele de şoapte. De ce nu vii acuma, eu sunt puternic, sacru şi mai blajin în sunet, crescând în dorul sfânt cu fructele iubirii cobor în adormire cu fructele iubirii mă-ndemn spre legământ. DAN TEODORESCU Supus
Netrecerea spre alte oseminte mi-a fulgerat netrebnicul cuvânt pe flori de cedru alcultând irodul

nemerniciei spulberate-n vânt. Pictându-mi ochii ce-mi alungă spaima

exodului trecut crepuscular

îmi pun să-mi bată clopotele seara,

iar eu adorm supus în ocular. DAN TEODORESCU Rugăciune către timpul meu

Mă închid în castelul tău de piatră

Căci vreau să mă spăl cu amintirile mele,

Mă arunc în liniştea serii

Căci vreau să pictez ceasurile rele, ceasurile rele. Îmi apuc mintea cu mâinile

Şi răsucesc gândul ce mă cunună, cu Zeul timpului şi cobor iar singur

scrijelindu-mi viaţa nebună, viaţa nebună. DAN TEODORESCU
Uite şerpii

Uite serpii Diogene,

Uite şerpii

Care ţi-au sugrumat amintirile

Şi s-au petrecut în nemurire. Priveşte-ţi amforele Diogene

Şi alungă-ţi gândul că ai să redevii om. Iubeşte-ţi mâinile cerşătorule

Care s-au pierdut

În timpul dragostei de ţărm. Uite şerpii Diogene, uite şerpii…

DAN TEODORESCU

 

Rugă de taină

 

Am băut în amurg din fântânile timpului care mă acopereau ca pe o insulă amară, am simţit vântul ce mă alungă

aruncându-mi mintea într-un chip de ceară. Pictam ochii roşii şi creierul verde

mâini nu aveam, iar sufletul din mine

îmi picura prin buzele reci de credinţă căutând în abis drumul spre tine. Ce departe este noaptea, nu mai pot să o ajung,

pătrunde-mi în gând rugă de taină,

căci am băut din fântânile timpului în amurg,

dar apa era crudă, spurcată, haină. DAN TEODORESCU Flămândelor turme Somnul păcatului îmi zace în barbă, timpul îşi bea cafeaua cea amară, tot scurmă în nouri găina cea neagră

şi beau amintirea în cupe de ceară. Se-nmoaie iar vântul pe cerul de foc ce-mi curge pe ochi dorind să omoare

alga-durere şi mintea din urmă

urechile mele cu ciucur de soare. Şi chem o nălucă să-mi spele ruşinea crescută pe umeri lăsând ca să scurme

mirosul păşunii în mugetul greu,

căci eu sunt ciobanul flămândelor turme. DAN TEODORESCU
 

Îmbrăţişare

Astup zările cu palmele

şi mă uit

prin cântecul rămas printre degete

la păcatul plopilor tineri

care se rânduiesc

în simfonia de aur

a clopotelor bisericii albastre

sunând din buciume

mireasma ploilor de vis.

 

Astup negurile cu ochii

şi privesc

spre pupilele negre ale amurgului

la cântecul apelor de munte

care coboară din tainele piscurilor

amurgul pădurii de brad din Bucovina

încărcată în liniştea zăpezii.

 

Mă ascund în nemurire

şi sorb din sângele pământului

plăcerile pictate în vene,

plăcerile pictate în eternitate !

DAN TEODORESCU

 

Deasupra

Tu eşti păcatul

mă strângi de mână şi mă cuprinzi

şi mă pierzi pe câmpia roşie de sărbătoare

şi mă arunci şi mă prinzi

 

Tu eşti o pasăre, aripă de şoapte

din văzduh mă urmăreşti ca un zbor

nu-ţi place cerul, să mergem aiurea

mai sus, nicicând să cobor.

 

Tu eşti ca o femeie, ai flori sub pleoape

şi-adormi cu păcatul de a visa color

pe pajişti verzi, bărbatul şi femeia

Şi pasărea deasupra lor, în zbor.

DAN TEODORESCU

 

Deşertul din mine

Bătrân prieten, ce nu vii

În trupu-mi şi să te-nfiori

Privind în lume cum eu fur

Culoarea din o mie de culori ?

 

Acum iar plouă în deşert,

eu stau în cercul meu de glod

precum un câine vagabond

Visez la osul ce-am să-l rod !

 

Dar gol sunt Doamne şi-am să fug

să rup prin sânge cercu’îmbălsămat

cu morţi, cu râie, enoriaşi bolnavi

Să cânt din fluier cântecul turbat !

 

Şi-am să privesc în norii grei din vis

un şevalet cu un izvor de flori,

să sorb apoi o noapte pe pământ,

Să sorb o noapte din o mie de culori…

DAN TEODORESCU

 

Rostire

Anul acesta am auzit tropotind cuvintele,

cuvintele mamei mele şi ale tatălui meu,

se zvârcoleau unele peste altele într-o gravă dezordine,

chemând din abis pe bunul Dumnezeu.

 

În seara aceasta am simţit cum fuge astrul cel albastru

pe potecile ascunse de vântul nebun,

am încercat să te caut în marea de sânge,

ca să-ţi rostesc nemerniciile ce trebuie să le spun…

DAN TEODORESCU

 

Infinitul

Femeie, aruncă-mi algele în spinare

şi înveleşte-mi trupul cu zodia pământului.

Păstrează-mi în pumni

pietrele mănăstirii sufletelor pierdute

şi zideşte-mi o casă

ca să-mi fie cald şi bine.

 

Iar când ochii

mi se vor ascunde

după somnul timpului,

iubeşte-mă ca infinitul

femeie,

iubeşte-mă ca infinitul,

cel care nu poate fi iubit

Niciodată ! DAN TEODORESCU

 

Vulturii

Oare de ce mi-am acoperit ochii cu degetele

când mi-am culcat trupul obosit

în cripta cea sfântă a uitării

şi am vrut să-şi spun cât de mult te doresc,

iar mâinile au căutat să-ţi acopere trupul,

căci erai dezbrăcată de miresmele ploii

şi stropii de smarald băteau încet în ferestre

precum şerpii ce se-ncolăcesc în jurul trupului

şi vor să te strângă cât mai puternic ?

 

Aş vrea să-ţi spun din nou cât de mult te doresc,

dar vulturii îmi fură cuvintele şi îmi străpung inima,

acum nu mai pot vorbi de fericire

şi sculptez femeia chemându-te lângă mine !

 

Tu nu-nţelegi şi fugi cu un gând pierdut în noapte,

oare de ce mi-am acoperit ochii cu degetele,

când am vrut să-ţi spun să dorim împreună ?

DAN TEODORESCU

Vis răvăşit

 

Puţin câte puţin se cerne sita,

Pământ peste pământ apare în vis,

Durerea de cuvânt tronează somnul

Căderii peste veacuri în abis.

 

Mă uit pe ţeava tunului lui Ştefan

Şi văd oştiri peste pământul sfânt

Şi văd cum pacea e zdrobită

De prostul şi naivul legământ.

 

Nu pot a spune că războiul vine,

Dar pot rosti suprema rugăciune,

De va veni războiul cela crud de sânge

noi nu vom face sfânta plecăciune.

 

Mai pot visa un munte plin de gheaţă,

Mai pot visa un fluviu plin de sânge,

Mai pot visa suprema libertate,

Mai pot visa şi pruncul care plânge.

 

Dar m-am trezit cu ochii plin de lacrimi

Într-un pridvor de lungă despărţire,

Cu faţa răvăşită de durere,

Cu mintea plină însă de iubire !

DAN TEODORESCU

Spre singurul drum Câte petale mă cuprind în amiezi cu cât somn m-acopăr pe pleoape cu cât vis m-aştern pe chip şi pe şoapte… Câte chemări mă doresc în asfinţit

cu pajişti poeme şi nemurire cu săgeţi în arcade de timp şi iubire…
 

Câte dorinţi îmi şoptesc în virtute cu ferestre deschise spre legământ cu singurul copil crescut în dorinţa de cuvânt… Câte plecări am uitat să doresc cu anotimpul în şoapta de-acum şi cu mine coborând supus spre singurul drum… DAN TEODORESCU Pescarul Pescarul cel tânăr a murit în apele timpului când clopotele bisericii

au cântat desculţe de oameni în cripta cea sfântă a uitării

 

Am plecat în căutarea luminii şi am găsit pescarul bătrân făcând de strajă la curţile dorului. DAN TEODORESCU …

 

Poezii mai vechi, dar prelucrate în data de 9 iunie 2015, pentru carte: Tropotind cuvintele Anul acesta am auzit tropotind cuvintele, cuvintele mamei mele şi ale tatălui meu, se zvârcoleau unele peste altele într-o gravă dezordine chemând din abis pe Bunul Dumnezeu. În seara aceasta am simţit cum fuge Pământul pe potecile ascunde de vântul nebun, am încercat să te caut în marea de sânge dar am uitat nemerniciile ce trebuia să ţi le spun… DAN TEODORESCU Vârtej Văzduhul din noi se zbate ca o floare spulberată de vânturi turbate. Copacii văzduhului îşi alungă nepăsarea şi ascund păcatele vieţii noastre. Firele întortocheate ale lumii se împletesc în lumina timpului ! DAN TEODORESCU

 

Sufletul meu neprihănit Mâinile mele

mi-au sugrumat somnul încastrat în nemernicia pământului. Am răsturnat în auzul timpului cupele de otravă ale dragostei şi am ascuţit suliţele în ecvestrele timpane ale surghiunului de flori spânzurate în spinările cerşătorilor de Vreme Bună şi în amintirea mamei care m-a alungat în chipul cioplitorilor. Numai acolo am sfărâmat în venele aducerii aminte sufletul meu neprihănit

şi încastrat

în nemernicia pământului… DAN TEODORESCU Anul acesta Anul acesta mi-am alungat căţeaua care se căznea în jurul pământului să culeagă adormirea-n sânge şi împărăţia cuvântului. Anul acesta mi-am smuls mâinile care se loveau în ţipătul auzului încercând să-mi arunce-n spinare nemernicia obuzului. Anul acesta mi-am ascuns ochii în amurgul nebunei plăceri, prea mult i-am purtat prin lume pictând cântecul de nicăieri. Anul acesta mi-am ucis trandafirii care îmi sugrumau amintirile, prea mult şi-au făcut de cap furându-mi iubirile. Anul acesta mi-am transplantat visurile pe chipul bătrânului cerşător,

prea mult m-am încrezut în sânge şi în feciorimea lor. Anul acesta mi-am mutat creierul în cripta legământului vecin, mi-am întors trupul pe-o parte şi-adorm, zicându-vă AMIN ! DAN TEODORESCU Iubeşte-mă ca infinitul Iubito, aruncă-mi algele în spinare şi înveleşte-mi trupul cu zodia pământului.
Păstrează-mi în pumni pietrele mănăstirii sufletelor pierdute şi zideşte-mi mormânt ca să-mi fie cald şi bine. Iar când ochii mi se vor ascunde

după somnul timpului, iubeşte-mă ca infinitul iubito, iubeşte-mă ca infinitul, cel care nu poate fi iubit niciodată… DAN TEODORESCU Rugăciune către timpul meu Timpule, închide-mă în castelul tău de piatră căci vreau să mă spăl cu amintirile mele,

timpule, aruncă-mă în liniştea morţii căci vreau să pictez ceasurile rele, ceasurile rele… Prietene, apucă-mi creierul cu dinţii şi suceşte-i gândul păsării ce mă cunună cu a timpului Zeu şi lasă-mă iar singur

scrijelindu-mi viaţa nebună, viaţa nebună… DAN TEODORESCU Când a murit timpul meu Am adunat în ochi păcatul trecut prin geamătul amurgului, când am apucat de mâini lutul reavăn al uitării şi al eternei iubiri. Atunci a murit timpul meu, iar eu am fost alungat în secunde. DAN TEODORESCU

Ploaia Doamne, fă ca ploaia să-mi ascundă mintea de taină, să-mi curgă în gând potopul tău de april. Coboară lanţul cel roşu

Doamne

şi leagă-mi trupul

ca a unui osândit la ştreang. Fă-mă să sorb ceara de pe chipul ceruit al timpului

şi aruncă-mă spre dimineţile

cu rouă a bătrânei păduri. Doar acolo Doamne, doar acolo

acoperă-mi trupul

cu păcatul etern al somnului. DAN TEODORESCU Apocalipsa din jurul luminii A murit lumina în zorii zilei când păsările de pradă au furat credinţa dimineţii cu rouă crudă. Atunci am început să alerg în jurul amurgului,

picioarele mă dureau

iar mâinile îmi pătrundeau în iubire. Nu mai pot să văd,

pupilele au început să putrezească, iar întunericul ne cheamă. Mă arunc în asfinţitul pădurii,

unde nu mai pot respira, căci astăzi a venit apocalipsa din jurul luminii ! DAN TEODORESCU
Mereu
Mă trezesc din nou sub pleoapa de-mintiri înfintă în zodia străvechiului pământ. Îmi cântă la ureche bătrânii mei oieri doinind pe vârful sacru în freamăt de cuvânt. Aştern iubirea eternă în zborul lin de păsări ce-mi soarbe iarba-n sânge pe versul de demult. Visez sub ploaia albă de crini înmiresmaţi şi susurul de viaţă în mine iar ascult. Cobor pe jos spre ţărmuri uitate de amiezi

şi sorb chemarea mării doar în credinţi de zeu. Ascult iar cântul bătrânului amurg

şi dragostea de glie şi de pământ, mereu. DAN TEODORESCU Gura ruptă !
Astăzi m-am lovit cu capul de un gard,

gardul s-a enervat instantaneu şi mi-a scăpărat vreo două-trei ostreţe

peste faţă ! Atunci, fraţii mei pământeni

m-au internat într-un spital de boli nebuneşti, căci aveam acum gura ruptă

şi vorbeam mai mult decât doreau ei să asculte ! DAN TEODORESCU Urătură Aho, aho de Anul Nou c-a venit baba cu-un ou şi îl dă cu doi lei

pentru Zei şi Dumnezei. Dar eu nu sunt nici Zeu şi nici Dumnezeu Şi îi dau doar un leu ! DAN TEODORESCU Căţeaua Ieri mi-am luat o căţea ca să-mi păzeasca casa, căci aveam o casă mare şi impunătoare cu numai o cameră de doi pe doi. Eu fiind şi bun la suflet, toţi vecinii ştiau treaba asta, am luat căţeaua cea nouă şi am culcat-o cu mine în pat,

ca să ne fie la amândoi cald şi bine. A doua zi dimineaţa

am văzut însă că cineva îmi furase acoperişul şi acum ploua la mine în casă, cea cu o singură cameră de doi pe doi. Şi ce să vezi,

căţeaua mea cea nouă dormea cu capul pe perna mea cea nouă,

peste noapte mai fătase

cinci căţele ! DAN TEODORESCU Pe la patruzeci de sfinţi Masca lui Flaubert mă gâdila pe la ureche cu mustăţile ei groase de catifea. I-am spus: pardon monsieur, nu mă atingeţi !

căci eu sunt Credinciosul şi altul nimenea. O altă arătare îmi apare însă în pupile

cocoţată într-o căruţă cu fân. Era Shakespeare cu Hamlet, nebunul, alături

şi mânau un cal surd, chior şi bătrân. Mă aplec să beau, la izvor, apă de munte deoarece setea îşi cam făcea de urât. Am simţit că o pasăre – idioata – îmi vâjâia pe la spinare

azvârlindu-mi vorbe parşive din botul ei ca un rât. Nervos, am apucat muntele şi l-am izbit puternic de stele şi de atunci plouă într-una cu nestemate. Mi-am pus coroana de spini să nu mi se spargă creştetul şi-am pornit să fur din iubirile despuiate. Şi mi-am umplut buzunarele cu sfinte cărticele

recitând pe la patruzeci de sfinţi. Blaga a vrut să-mi vândă Gorunul său, Bătrâne, de ce vrei să mă amăgeşti şi să mă minţi ? DAN TEODORESCU
Iubeam IERI Puntea stă legată acolo de  demult

de când se coceau strugurii pe deal, mi-ai spus să mă ascund în bobul de sânge al punctului supus şi ireal. Cântece de femei mi se zbăteau în ureche sub forme uriaşe de mucava, bătea ţiganca toba cea surdă

şi vinul se prelingea, se prelingea. Se sfarmă ulciorul în licoarea cea neagră ca un piept oacheş de nicăieri, amurgul se cobora în faţa credinţei

şi iubeam IERI şi iubeam IERI… DAN TEODORESCU Căci nu sunt OVIDIU…
Iubesc stâncile umbrite în mijlocul furtunii,

cu mâinile îmi acopăr cu credinţă cuvântul. Aş vrea să-mi plângă pescăruşul alb la ureche

cântecul din depărtare înfrăţit cu pământul. Şi vreau să fug aiurea, spre ţărmul cela negru,

ce-mi spală ochii iară în timpul nimănui. Să nu vă fie teamă, eu n-am să cânt nicicând pe valuri, Căci nu sunt nici OVIDIU şi nici AMORUL lui ! DAN TEODORESCU Aceştia suntem noi Scânteie văzduhul sub Soarele lumii Adun cioburi sparte de vântul hoinar Şi le lipesc laolaltă, când sună pădurea La focul dreptăţii aprins de amnar. Lăsându-se noaptea, când timpul se scurge

Visând primăvara cu pomi înfloriţi, Deschid doar ochii lăsând să pătrundă Iubirea, virtutea şi anii doriţi. Noi suntem feciorii cei mândri şi falnici De-un trai şi de-o ţară şi tineri mereu, Fraţi de sânge o viaţă întreagă, Bătrâni de fapte, chiar tu şi chiar eu ! DAN TEODORESCU …………….

 

*** Poezii de-a lungul timpului, reactualizate în 2015-2016, pentru cartea editată de Napoca Nova în martie 2016
Netrebnicul amor Îmi curg iar peste ochi bătrânii portocali ce fulgerau în gândul tiranului amurg. Îmi trag din sânge seva păcatului etern şi fug spre nemurirea pâraielor de curg. Pe muntele din vis privesc spre veşnicie şi tremur ca şi vântul în văzul tuturor. Îmi pun pe cap un petec de adormire-n cântec

şi stau închis în lujerul netrebnicului amor. DAN TEODORESCU
Tuna afară Doamne… Tuna afară Doamne, tuna cu flori de sânge în după-amiaza aceea tuna de nicăieri

şi era frig şi ceaţă pe câmpul cela negru şi tuna Doamne în cripta de dureri. Şi-am ameţit pământul sub pleoapa de mormânt cel îmbrăcat în roz doinind de feciorime,

eu omorând un cântec crescut pe flori de sânge,

ea străbătând credinţa de doruri şi de crime…

DAN TEODORESCU Bate briza bocetului

 

Bate briza bocetului sus pe răzoare, lemnul de stejar mă frânge de subţiori,

frigul urcă iară în amurgul verde

de ţi-e frică chiar şi să mori.

 

S-au pornit la război credinţele oarbe

ce suflă vântul spurcat în criptele de demult,

îmi cresc în urechi nelinişti bătrâne

şi cântecul de răstrişte în mine ascult. Căci a pornit necredinţa să-mi prade cavoul

mirajului etern ce nu vrea să-mi stingă

strigătul antic din clipa cea grea

şi vreau doar să ningă, să ningă ! DAN TEODORESCU
Păcatul meu de umbre Duios fecioarele treceau

şi-mi îngropau pământul

prin buze reci şi ochi vicleni

îmi sărutau iar cântul. Spre cer fecioarele-mi curgeau prin oseminte sumbre

şi-mi străpungeau în necredinţi

păcatul meu de umbre. DAN TEODORESCU

 

Trecere Târziu, când m-am deşteptat de sub pământ venele au început să mi se tocească acum sângele îmi rămase

tăcut, alergând prin oase

eu an furat din şerpii de cântece trecutul de vreme albastră sădit cu patimă sub lespezile crescute-mi pe aripi şi am rupt în liniştea toamnei

păcatul de plânset. DAN TEODORESCU Versul din cântec Credinţele mi se aştern sub pleoape precum iubirile de cânt şi doruri mă cuprind spre marea de taină şi acum eu sunt pescarul ce-n chemarea-i vuiet răstoarnă mările de vis spre alte mări, spre alte veacuri spre alte cântece, deschis se poartă muntele cel veşnic cu-a lui păduri de altădat cu-a lui virtute omenească ce suflă-n ochiul şi uitat se zbate-n clipele de clipot al nostru braţ şi în credinţi m-ascund când visele solare iubesc măreţ şi din părinţi au apărut de peste veacuri luminile de nou pământ iar mâinile în poartă versul versul din cântec, versul cuvânt. DAN TEODORESCU Trecut
I Acesta îmi este pământul cu care m-am contopit

în apa de rouă a timpului. Acestea îmi sunt mâinile cu care am înconjurat pământul şi l-am lipit de inimă.                 II Ascultă-mi credinţele mele Zeus şi nu te lăsa târât prin tranşee căci acolo nu creşte

niciodată cel ce vrea să-ţi fie frate, ci mai bine apleacă-ţi mâinile spre peştera cea tainică

şi soarbe-i privirile din ochii umezi şi bea-i din mădularele cernite nemurirea.                III Acestea îmi sunt tâmplele, tâmplă de Vreme Bună

şi tâmplă de Vreme Rea. DAN TEODORESCU Trupul sfânt Grâul creşte lin pe tâmpla veche a început de mult să înverzească, cântecul de seară curge spre izvorul cald care a plecat apoi să-mbătrânească. Şi a fost în noapte un strigăt de revoltă din osemintele care s-au ascuns sub pământ şi a fost o fugă spre credinţa verde

eu plecând în strigăt şi în trupul sfânt. DAN TEODORESCU Veşnicul amurg A bătut amiaza pe câmpul cela negru şi-n strigătul crud ascuns peste munţi era al credinţei ce-şi cânta uitarea

mugind către sfinţii cei leneşi şi cărunţi. Şi-am iubit o femeie, acolo, pe moarte când cerul s-a deschis ca ochiul de tăciune şi-am smuls pleoapa din veşnicul amurg

învelindu-mă cu dânsa în marea închinăciune…

DAN TEODORESCU Transhumanţă

 

Pătrunde-mi mamă bună printre gene şi scurgete prin florile de mai ascultă-mi cântul sacru din amiezi nebune şi spune-mi versul tainic din scorbură de crai. Ridică-mi iar strămoşii din munţi şi din redute şi pune-i pe tabloul mirific din destin şi cântă-mi iar virtutea rostirilor străbune prin cupele cu vinul cel limped şi pelin. Coboară-mi înspre poale licorile de vânt şi-nchide-mă în clipa cea mare de trăiri astupă-mi golul sacru din sufletu-mi cel plin cu patimă de moarte şi marile iubiri Trimite-mi-le iarăşi pe aripe de zeu să-mi ţină cald de foamea păcatului de cânt să-mi zboare pescăruşul cel chipeş printre vise să-mi strig iar depărtarea din şoapte şi cuvânt. DAN TEODORESCU
Călătorind prin lume Pădurea suspină în conuri de brad acorduri de jale şi dor,

eu cânt în văzduhul cuprins de miresme

cuvinte şoptite de-amor. Privi-vom în faţă anii bătrâni ce scurs-au în vuietul serii, eu cânt în auzul vremii de-apoi sonetul cel lin al durerii. Apoi merg din nou în codrii cei tineri şi caut în lacuri raza rămasă,

de dor şi de jale şi vreau înapoi iubirea eternă uitată acasă. DAN TEODORESCU Vârtej

 

Văzduhul negurii

se zbate

ca o floare spulberată

de vânturi turbate. Copacii văzduhului îşi alungă nepăsarea

lucrând la mrejele vieţii. Firele întortocheate ale lumii Prind lumina. DAN TEODORESCU Îmbrăţişare Astup zările cu palmele

şi mă uit

prin golul rămas printre degete

la păcatul plopilor tineri

care se rânduiesc

în simfonia de aur

a clopotelor bisericii

sunând din bucium

mireasma ploilor de vis. Astup negurile cu ochii şi privesc prin pupilele negre ale amurgului la cântecul apei de munte

care coboară din tainele piscurilor mireasma pădurii de brad

încărcată de freamătul zăpezii. Mă ascund cu totul în vis şi sorb din sângele pământului plăcerile pictate în vene, plăcerile pictate în Tine.

DAN TEODORESCU

 

Păcatul meu de umbre
Duios fecioarele treceau şi-mi îngropau pământul prin buze reci şi ochi – credinţi şi-mi sărutau iar cântul. Spre cer fecioarele-mi curgeau prin oseminte sumbre şi-mi străpungeau în necredinţi păcatul meu de umbre. DAN TEODORESCU Inima muntelui Îmi plâng izvoarele crescute pe umeri îmi cântă ochii pictaţi în piatră

am vrut să fur adormirea-n sânge,

dar câinii mă latră, mă latră ! Atunci am fugit peste câmpuri, mereu încerc să smulg focul din vatră

strigătul crud se întoarce în mine,

dar câinii mă latră, mă latră !
Şi-mi plâng iubirile crescute sub pleoape

şi-mi cântă stelele uitate în piatră

am vrut să fur din inima muntelui,

dar câinii mă latră, mă latră ! DAN TEODORESCU Uite Dunărea, Ivane… – Poezie dedicată legendarului sportiv român Ivan Patzaichin Uite Dunărea cum îmi susură în minte cântecul de demult al Deltei în amintirea pescarilor de apă dulce şi în simfonia de aur a cormoranilor. Priveşte Dunărea cum îmi înconjoară trupul cu valul credinţei eterne

şi îmi strânge inima de foc

în jocul ulcioarelor de Vreme Bună

şi în adierea străvechiului câmp al Bărăganului. Iubeşte Dunărea cea plină de aduceri aminte când Soarele străluceşte în valurile de cristal care se leagănă unele peste altele în malurile abrupte ce coboară din pământ

şi o zăvoreşte în pădurea cu sălcii

când frunzele mi se lipesc de frunte

şi mă scufundă în iubirea sonetului din timp.

 

Uite Dunărea Ivane, uite Dunărea noastră…

DAN TEODORESCU
Policromie Iubirea mă înmoaie cu razele ei albe în albastru-negru de pe pământ, dar vreau sângele roşu să-mi picure în pupilele

galbene de atâta sete de cuvânt. Iubirea mă îngroapă cu razele ei albe în albastru-negru de niciunde,

dar eu vreau credinţa roşie să-mi picure pe gene

şi în setea cea fără culoare s-o pot ascunde. DAN TEODORESCU La BOLTA RECE

 

Au început lăutarii să ne cânte la ureche şi să ne astupe ochii cu parfum de Cotnari,

era vinul dulce şi ţiganca frumoasă

sorbindu-i din buzele roşii şi tari. Săreau mititeii de-un stânjen jumate, curgeau tochiturile în cascade de vis,

să cânte vioara plăcerea din urmă să joace nebunul furat din iris.
Şi bun era vinul, frumoasă ţiganca

şoptindu-ne la ureche divine credinţi,

să cînte Eminescu poezia iubirii

uitată în versul cu doruri fierbinţi. DAN TEODORESCU
 

………..

 

Ninge peste Europa

Ninge peste Europa, ninge Cu fulgi mari de sânge,

Comoara din adâncuri se prelinge, Fecioarele încep a plânge. Ninge peste Europa, ninge Nopţile sunt aspre, cu cerul senin, Pe muntele sacru şi în piscul sublim Mă aştern în spaima durerii şi-n chin. Ninge peste Europa, ninge Frigul pătrunde în zboruri de vis, Mă ascund în peştera taină din mine, Mă doresc o pasăre coborâtă în abis.
Ninge peste Europa, ninge Alerg pe un drum ascuns în biruinţă Fulgi mari mi se petrec în orbite, Ninge peste Europa, peste noi şi peste credinţă ! VINE IARNA

 

Vine iarna

Cu inimi sângerânde,

Cu suflete agonisite

Pe lespezile reci de pe potecile de munte. Mă întorc în avalanşa sufletului meu Şi cobor spre adâncurile de gheaţă Din peşterile ascunse

În prag de despărţire. Văd lumina cum apune la asfinţit Cu durerile nopţilor astrale. Pe cerul pustiu de nepăsare

O stea cade în abisuri ! Netrebnicul legământ
Cu mintea mă ascund în asfinţit, Cu sufletul cobor iar în cuvânt, Cu zborul cad în aşteptarea Netrebnicului legământ.
În ochi apare orizontul Hotarul e cuprins de şoapte, Să fug nu pot de nepăsarea Fecioarelor ascunse-n noapte.
Cu mintea mă ascund în soarta crudă Cu sufletul cobor iar în pământ,

Cu zborul cad în aşteptarea

Eternelor dureri din legământ !

În cetatea de după deal Grâul încolţeşte în cetatea de după deal, Pajii blajini sunt cuprinşi de idei nebune, Fecioarele culeg roadele toamnei În focul ce cuprinde numai tăciune. Jarul din noi se aprinde în noapte Noi credem că suntem văpaia din sânge, Cuvintele ne susţin amăgirile Şi nu mai putem nici a plânge… DAN TEODORESCU (09.12.2015)
S-au închis graniţele! S-au închis graniţele

S-au închis inimile

S-au închis depărtările sfinte. Suntem crescuţi acum într-o cochilie A melcului sălbatic

Care ne inundă aşteptările. Ne lovim trupurile Ne lovim durerile de zi cu zi Ne lovim amiezile uscate de pe muntele sacru. Suntem închişi între graniţele lumii Suntem închişi între inimile de piatră Suntem închişi în depărtările ascunse după pleoape. Ne privim cu teamă în ochi

Şi adormim în crepusculul zilelor de apoi… DAN TEODORESCU Iaşi, 25 ianuarie 2016
……………..

 

Cu Silviu călător prin lume şi prin astre!

– Pentru Silviu Teodorescu, la împlinirea minunatei vârste de 9 ani, cu un sincer „Mulţi ani trăiască !” din partea Bunicului
Petale albe curg spre şevalet

Într-un tablou cu picături de stele Pe cea mai mare dintre ele

Este chiar Silviu şi al lui portret. Pictând fiinţa ce ne cheamă seara La ceas de taină şi de rugăminţi

Copiii mei sunt astăzi mai cuminţi

Că se aude cum ne strigă primăvara. Cu soarele sublim pe metereze

Un legământ ne creşte iar în vis

Un câmp sublim, mereu deschis

Cu-n bob de grâu ce vrea să ne salveze.

 

Şi plec spre alte zări albastre

Cu nouă ani în minte şi în gând

Cu apa de izvor mai vie ca oricând

Cu Silviu călător prin lume şi prin astre!

 

DAN TEODORESCU Iaşi, 18 februarie 2016

 

Cei şapte ani de-acasă !

– Pentru Gabriel Teodorescu, la împlinirea frumoasei vârste de 7 ani, cu un sincer „La mulţi ani şi buni!” din partea Bunicului
Ai plecat în lumea largă

Călător prin stele

Şi prin visul de credinţă

Tu străbaţi drumurile grele.

 

Legământul peste veacuri

Vei lupta să-l împlineşti

Cu cei şapte ani de-acasă

Vei dori mereu să creşti.

 

Ani frumoşi, copile dragă

Nu uita de ei nicicând,

Om să fii mereu de strajă

Nemuririi din cuvânt!

 

DAN TEODORESCU

 

Iaşi, 25 februarie 2016

primite pe E-MAIL, 7/06/2016

 

Invitată HEDI S. SIMON, ISRAEL

Între două lumi
                  Hedi S.Simon
Recent am recitit cartea domnului Norman Manea ,,Întoarcerea huliganului,, și a doua lectură mi-a făcut o deosebită plăcere .Am simțit fiecare pagină fiind atât de aproape de ființa mea,de parcă întreaga carte ar fi fost a mea,scrisă de mine sau mai mult ,scrisă despre mine.Probabil că orice carte bună trebuie citită de două ori : o dată pentru ,,a absorbi,,povestea palpitantă,ca să ,,vezi,,tot ce ți se oferă de văzut într-o goană virtuală prin lume ; a doua lectură este destinată meditării și simțirii.Probabil ,de aceea se spune și că omul ar trebui să primească două vieți : prima pentru a o cunoaște,a doua pentru a o trăi înțelept și folositor.
Înțeleg că înainte de toate am în fața mea o carte cu multe implicații în istoria secolului XX. : istoria României,a soartei intelectualilor români,a evreilor din România,în special a celor din Bucovina de Nord-mai toți deportați în Transnistria.Aș putea continua acestă idee,spunând că ,,Întoarcerea huliganului,, se confundă cu istoria tristă și complexă a unei generații, a generației autorului cărții, a mea,a tuturor cititorilor născuți cu 3-4 ani înainte de război,intrând deja din prima copilărie în ghettouri,deportări și lagăre, iar fericiții supraviețuitori ,întorcându-se direct la sărăcie,în case străine și goale,direct la ,,binefacerile,,comunismului.Asta nu înseamnă că povestea se termină aici,căci urmează apoi educația comunistă,spălarea creierilor acestor copii deveniți între timp adolescenți care se lasă foarte ușor seduși și acaparați de cultura comunistă,dar până la un anumit moment,în care devin conștienți de sine,de lumea meschină și măruntă din jur,de minciuna care este mereu prezentă la ,,masa festivă,,a  nomenclaturei ,care nu mai reușește să ascundă adevărata față a lucrurilor.Nu însă la infinit! Vine clipa când intervine schimbarea  ,când află că regele e dezbrăcat,,dar unii tac fie din lașitate ,fie în așteptarea unor schimbări în bine care vor veni cîndva.Alții ,mai curajoși,se revoltă cu riscul să suporte ani de închisoare ori să fugă în lume pentru a simți gustul libertății.Ceea ce a făcut și autorul cărții de față, noi ,eu,mulți alții imigrând în Israel.Mă asociez total părerii scriitorului în ceea ce privește rolul deosebit avut de Eminența Sa Rabinul Moses Rosen în menținerea educației și vieții iudaice în România ,ca și eforturile depuse de către Domnia Sa pentru ușurarea emigrării evreilor dornici să trăiască în Israel.Am avut onoarea să-l fi cunoscut personal ,să fiu în apropierea Sa în repetate rânduri și îi binecuvântez amintirea.
Deci ,prin anii 80 am plecat : eu și mulți alții spre Țara Sfîntă ; Autorul cărții ,nu chiar pe căi legale,a ajuns în Țara tuturor posibilităților,America.După ani de înstrăinare și greutăți,a reușit totuși să învingă Talentul,cunoștințele,omul de cultură.Astăzi el este o personalitate recunoscută pentru toate calitățile sale,atât în Statele Unite,cât și în Europa.Chiar și în România ,s-au potolit stihiile,presa care l-a blamat nu o dată pe motive politice,dar mai ales din invidie,și-a schimbat atitudinea,toți s-au schimbat,iar Norman Manea este primit cu bunăvoință și prietenie,de cei care oricum i-au fost și au rămas prieteni.Cartea ,,Întoarcerea huliganului,,începe cu prima întoarcere în țară după o absență de 9 ani ,continuă cu  impresiile și dezamăgirile autorului pentru că nu găsește schimbări în bine ; uneori vede delăsarea și stratul gros de praf    pe tot ce atinge,fie în hoteluri,fie în tren sau în casele amicilor  beneficiind de o pensie care insultă ,și care trăiesc uneori mai greu ca înainte vreme.În schimb autorul își regăsește amintirile,locurile natale din Suceava,mormântul mamei,dar mai ales LIMBA,care pentru el înseamnă Patria.Ca și pentru mine și mulți alți oameni cunoscuți care pot renunța la multe,dar nu și la limba română,care ne-a crescut,ne-a cultivat,ne-a deschis calea spre viață.Iată ce am avut eu comun cu scriitorul Norman Manea : nostalgia,amintirile despre locurile natale bucovinene,despre anii triști din Transnistria,întoarcerea la Rădăuți,unde eu am absolvit liceul iar autorul cărții a învățat numai două clase acolo,însă tot cu învățătoarea mea ,doamna Iurașoc,despre care a povestit unui reporter german într-un interviu cu mulți ai mai târziu.
Ar mai fi multe altele care m-au identificat cu această carte excelentă a domnului Manea,însă nu este cazul să continui,căci nu mă pot adânci în propria mea biografie.Dar ca să nu neglijez încă un moment impresionant din carte,trebuie să amintesc și despre vizita scriitorului la Ierusalim, unde într-o casă de bătrâni bolnavi de Altzheimer își vizitează tatăl ajuns la o fază înaintată a bolii.Îngrijitorul său este un tânăt voluntar din Germania,care își dă toată silința pentru a-și menține pacientul curat și bine îngrijit.Bătrânul vine în sala de mese ca să-și întălnească fiul.Deși de un timp el uită totul,chiar și starea în care se afla cu un sfert de oră în urmă și cine l-a spălat și îmbrăcat,totuși la vederea fiului i se luminează privirea,pe el îl recunoaște fiindcă dragostea nu se uită,chiar dacă se poate uita trecutul ,prezentul și tot restul lumii.Iar prezența tânărului german în acel loc ,făcând acea muncă grea,este semnificativă,pune multe semne de întrebare.Oare câte păcate răscumpără el,în locul taților,poate și al bunicilor generației sale.
În încheiere trebuie să menționez că ceea ce am scris în prezenta pagină nu este recenzia cărții,nici nu ar fi posibil.Am notat doar o impresie,a mea personală , total incompletă despre o carte impresionantă,care te bucură și te întristează în aceeași măsură ,dar în orice caz te îmbogățește sufletește.