masina de detectat minciuni

amprente

O zi de lucru obişnuită la un Trust de Constructii civile şi industriale unde lucram, undeva la ultimul etaj, adică lângă porumbei! Chiar sub uluc erau o mulţime. Îi vedeam zilnic. Le puneam bucăţele de pâine. Pacea cea de toate zilele. Dar, geamul întredeschis făcea să fie şi mai frig în încapere. Şi aşa eram îmbrăcată ca un scafandru, numai să-mi fie mai cald, să mă pot concentra la proiect, să pot mişca cursorul pe rigla de calcul.
Nu era lumina de la ora 9 dimineaţă, iar cea naturală era insuficientă, nici hârtie igienică la W.C., nici apă, dacă nu-ţi făceai rezerve propri, nici rechizite pentru lucru. Trebuia să-ţi aduci de-acasă până şi creionul! Delegaţiile în toată ţara erau ca o pedeapsă. Nu mai zic de frigul sau căldura din trenuri, după anotimp!
În una din zile am coborât la subsol, în” Sala Calculatoarelor,” calculatoare abia aparute pe meleagurile noastre, unde se dactilografiau materialele concepute de noi, cei de la proiectare, inclusiv citirea cartelelor.
Nu era nimeni. Toţi cei 20-30 de colegi se făcuseră nevăzuţi, poate pe la o coadă; se ieşea liber pe uşa de intrare, portarul era “băiat bun” sau, primise ordin să se mai închidă ochii (se dadea ceva, trebuia să prinzi rând, altfel rămâneai flamând, lipsa de mâncare…), poate la alte nivele din cladire.
Am aşezat dosarul pe masă dactilografei şi m-am întors sus, la locul meu de muncă de lânga uluc, camera de fumători în care numai eu nu fumam, dar alt loc de munca nu primisem,trebuia să fiu mulţumită ce inhales,ce mănânc. Mă urmarea “viziunea progresului”, imaginând un viitor în care ordinatorul va putea vorbi şi mă va putea vedea, descifrând nu numai cartelele pe care uneori le predam spre citirea programului de calcul de rezistenta sau tehnologie!
După vreo oră mă trezesc cu şeful secţiei din ” Sala Calculatoarelor”!
Îl salut respectos, crezând că-mi aduce personal materialul dactilografiat! Dar el venise pentru cu totul altaceva:
-”S-au furat niste bani de la noi -imi zice. Ţi-am găsit dosarul tău de serviciu pe masă şi, m-am gândit să te căutăm în geantă!”
Bineînteles ca n-am ezitat, chiar i-am predat şi cheile de la biroul meu. Aşa în faţa celor 40 de colegi ai mei, sală a “sectiei de proiectare” în care lucram toţi la un loc, mese ca la şcoală,copii cuminţi! Nu a găsit nimic, cum era şi normal, astfel am crezut că lucrurile se vor aplana. Dar ţi-ai gasit!
A doua zi am fost invitată la Securitate, vis-a-vis de Teiul lui Eminescu, în apropierea teilor si mirosului de iasomie! Cladire în care şi acum se elibereaza paşapoarte, dacă nu mă însel, acolo la etajul doi! Tocmai o luasem pe “cea mică” de la camin. M-am dus acolo !
Mi s-a spus doar atât:
-”Ţii se vor lua amprentele…” ( amprente care mai tarziu au devenit titlul unei plachete de versuri, editată prin ‘98 , ”Amprente”)
M-am dus cu inima deschisă. N-aveam nimic de ascuns !
Acum, când scriu aceste note, oboseala unei zile de muncă ar putea să şteargă unele amănunte. Mi s-a spus să-mi las fetiţa în “sala de asteptare”. Acolo era multa lume, necunoscuţi! Am aşezat-o pe “cea mică” pe un scaun şi, i-am dat asigurări că mă întorc în câteva minute:

-”Să fii cuminte, să nu te mişti de pe scaun!”-am rugat-o, vine mama imediat !

Pătrund într-un loc întunecat, cu multe birouri. Printr-o uşă larg deschisă zăresc o colegă stând cu ţigara în gură, ”piţigăind” cu un tip, care, probabil îi oferise propriul său scaun! Sunt dusă însă spre altă încăpere cu alură de sanctuar.
Mă aflam în” camera blue”, pereţi îmbrăcaţi cu pânză mulată şi perdele similare, în care se găsea un scaun asemanator cu cel dentar, în spatele căruia trona o instalaţie, probabil o “maşină de detectat minciuni! ”Noutate achizitionată recent, în anii de agonie ai regimului ceausist. “Salamandra”, da, parcă într-un film italian văzusem cum e chinuit un suspect cu maşina asta!

Am fost aşezată, mi s-a instalat o bară sub sâni, alţi electrozi pe frunte şi mâini, prinse cu grosolănie parcă de calău pregătind pentru mine scaunul electric. Am fost întrebată dacă sufăr cu inima, dacă am tensiune, dacă suport curentul “puţin” mai tensionat? Parcă ce conta, eram deja legată !

Am tăcut. Totul era atât de bizar că nu mai aveam replică… în cele din urmă am raspuns că nu ştiu, dar, de inimă încă nu sufăr, sunt foarte tânără!

-”Bine, îţi vom pune întrebări şi tu trebuie să răspunzi corect, dacă spui o singură minciună, eu voi afla din foaia care se deruleaza în spatele tău! (mă avertizează omul în halat de doctor, un tip cu chelie, destul de tânar, ochi spălăciţit, frunte îngustă şi dicţie perfectă.)
Circa o oră şi jumatate sau mai mult, mi s-au pus fel de fel de întrebări, însă fără legatură cu subiectul:
-”Ai rude în străinătate?”
-”Te-au ajutat rudele din Israel la cumpararea casei?”
-”Ai furat vreodată?”
-”Ai pus mâna pe geanta colegei?”
-”Ai deschis-o?”
-”Ai manuscrise acasă?”
-”Despre ce scrii?”
-”Ai mai furat ?”
-”O cunoşti pe Nana F?”
-”Vrei sa colaborezi cu noi?”

După ancheta cu ”maşina rudimentară pentru borfaşi”, folosită experimental (am aflat că a fost probată pe mine pentru prima oară), convinşi fiind ca vor reuşi să-mi smulgă nu numai marturisirile dorite de ei, ci să le devin colaboratoare, adică “sa torn” pe unul sau altul, mi-au dat, în sfârşit drumul acasă!
Am trecut iar pe culoarul respectiv, am zărit-din nou- fiinţa careia nici nu-i ştiam numele, şezând picior peste picior, în aceiaşi rochie străvezie, tot mai aproape de şeful securist, aşteptând să mă vadă în postura de hoaţă care şi-a mărturisit păcatul.
Mi-am luat copilul în braţe, murdar din cap până în picioare de petrosin, luat de pe podeaua de lemn, mâinele şi faţa copilului erau negre. Îmi ceruse ceva de mâncare. M-au cuprins ameţeli şi o stare de rău, eram incapabilă să reacţionez.
Dar, fericită că Noemi nu s-a pierdut. Putea foarte bine să plece din sala de aşteptare. Am reuşit să mă târăsc până acasă … luând tramvaiul! Cred că toată lumea de pe stradă şi din tramvai mă privea ca pe o mamă neglijentă care, nu-şi îngrijeşte copilul! Sau, poate, se uita la ochii mei, cine mai ştie cum arătam!
A doua zi zvonul s-a întins. Am fost chemată de şeful meu, ”membru mare” de partid! Domnul Boloş, şeful meu direct s-a simţit lezat şi impacientat că el, el…nu fusese informat!
Se trecuse peste el “la invitaţia” mea la Securitate; el personal, n-avea habar de nimic!
S-a uitat la mine cu o privire care spunea multe, întrebandu-mă, rugându-mă să-i permit să vadă faţa şi mâinile mai atent, vizibile cu leziuni roşii, albastrui lăsate de electrozii prinşi de un nepriceput, obişnuit cu brutalităţile, numai zic ce urme adânci lasase bara de sub sâni,urme încarnate! Mi-a observat ochii roşii până la sânge, ca şi urmele legaturilor strânse, marcate de pete roşii şi umflături. Spaima a pus stăpânire pe el! Ii era frică, gândeam, sa nu cumva să reclam la şefii mei mai mari sau, la Comunitate, să nu cumva să se împraştie zvonul că am fost supusă la tortură. Eu nu mă gandisem la asta …Teama mea era de cu totul de altă natură. Să nu mă simt umilită, doar atât ceream de la viaţa!

M-a rugat să las totul “pe mâna lui”, sâ verifice personal toate cele întâmplate!
Ce a urmat mi-a lăsat urme pe o viaţă: ochelarii de vedere, Syncopa mea de la Braşov ! Poezia…
Ar fi trebuit să-i pun în faţă alt dosar, de poezii publicate în “Cultul Mozaic”, “Cronica”, “Convorbiri Literare”, acolo alături de cei care au fost, la fel, chemaţi în locurile acelea care îţi lasă urme adânci, şenile, şenile! Dovezi ale existenţei mele iudaice chiar Dincolo, pe “plaiul mioritic”! Dar fiecare –în viaţă- v-a plăti pentru spusele sau scrisul său, în faţa lui Dumnezeu !” Scriam pe atunci: “n-am sa vând sticle goale/ când n-o să mai am de mâncare”! (Revolta sângelui)

Au fost chemaţi la Secu’ şi alţi colegi. Aproape toţi au fost supuşi, nu mai mult decât cinci minute, de formă, pentru acoperire faţă de mine şi Comunitate, la ” maşina de detectat minciuni”.
Luată la bani mărunţi, colega care a acuzat furtul (cea cu soţul securist) a dezvaluit, până la urmă că, banii –aşa-zis furaţi- au ajuns în buzunarul unui ginecolog care a operat-o înainte cu câteva zile, tocmai “în timpul serviciului”, exact la orele vizitei mele in “Sala Calculatoarelor” (portarul instituţiei, om corect, a depus mărturie!) Înscenarea furtului a fost doar un alibi pentru soţul ei, doar atât!
A fost dată afară din serviciu. S-a aflat că era o profesionistă experimentată în amor “multilateral dezvoltat”, motiv pentru care, soţul ei a obţinut divorţul.
Coşmarul trăit, “camera blue” cu scaunul dentar si vocea securistului, molcomă şi convingatoare, s-a transformat într-un vis obsesiv care nu înceteaza să mă urmarească cu ochii deschişi. Lucrurile nu s-au terminat aici. Soţului meu i s-a înscenat că ar fi bătut un controlor de autobuz, într-un alt cartier în care nu a ajuns vreodată! I se promise marea cu sarea dacă ar fi ştiut ceva despre Nana F. Evreica studentă la medicină care se culcase cu un libanez! Fusese exmatriculată şi expediată “pachet” în Israel (întâmplător o descoperisem în avionul care m-a adus ca turistă în Israel). Mi-am amintit apoi ca acel “călau” mi-a şoptit că îmi cunoaşte “punctul vulnerabil”, adică sotul meu. Singurul lucru pe care il putem face e să dăm în vileag, ce ne stă în putere, chiar peste ani, chiar acum! Probabil că, astăzi lucrurile stau altfel, lumea s-a maturizat, lumea-i mai bună, mai sinceră, are de ales, poate şterge într-o clipă trecutul cu buretele, îl poate modifica, idealiza. Eu una nu! Era prin anii 1980 si ceva …şi eram tânără şi încrezatoare. Voiam să cuceresc lumea, dar nu reuşisem decât să cuceresc şi să primesc raţia de 1200 de calorii … o fericire pe atunci!
Umilirile noastre, cenzura şi eclipsa totală se adeveresc şi ACUM! Noua generaţie preferă să găsească ceva să ignore noua stare, impotenţa de a se uita în urmă!
Haifa
bianca marcovici
1999

cad frunzele
neconcurenţă, nimeni
nu ţine palma-n-ntinsă
lumini şi umbre, veacul
mestecenii străjuiesc asfinţitulcad frunze, cad oameni
deodata îi vezi plecând
şi tu ramâi
of, doar clipa prezentă
ne bate-n uşă
să deschid
să urlu
străjieru-i venit
să-mi fii caruţa ce ne tragi, clipele doar pleoapa se închide brusc infinita suferinţă se destăinuie îmi vei lipsi

bianca marcovici

Vioristul de la Auschwitz

Iată povestea cărţii,,Vioristul de la Auschwitz”de Paul Leibovici şi Moşe Liba
În anul 1987 bam căutat un material interesant pentru a-l putea prezenta într-un spectacol festiv în onoarea ,,Zilei Holocaustului”.După nenumărate lecturi ,am citit o carte de poezii a poetului dr.Moşe Liba-pe atunci Director general al Institutului pentru relaţii culturale cu ţările de limbă latinăSpania şi Portugalia.,sub egida
Mministerului de externe al Israelului.Dr.Liba a fost timp de peste 30 de ani Ambasador în numeroase ţări de
pe glob.Poet care a editat peste 45 de volume de poezie în ebraică,idiş,engleză,francezăşi ladino.
Cartea de poezii intitulată,,De la Casa poporului la Binianei ha’uma,”a conţinut poemul,,Viristul dela Auscwitz” în 8 limbi.
Pornind de la acest poem ,am scris o piesă de teatru care s-a prezentat în 1987 .Spectacolele au avut succes.
Prof.dr.Moşe Liba asistase la conferinţele d-lui Jack Iaacob Strumza ,originar din Salonic,care a fost printre evreii deportaţi din Grecia cu familiile lor. la Auschwitz.Întreaga s-a familie a fost omorâtă.Fiind necesar un viorist pentru Orchestra de la Auscwitz ,Iacob Strumza a fost acceptat ,cu toate că profesia sa era inginer.Astfel a supravieţuit.Moşe Liba după ani i-a cerut permisiune de a scrie un poem.D-nul Strumza trăieşte la Ierusalim şi e în vâstă de 97 de ani.
Peste ani,apiesa de teatru a fost adaptată şi complectată în Olanda,prezentându-se la Haga pe data de 4 mai 2008.Adaptarea a fost realizată de scriitorul şi muzicianul olandez Rob Shulten împreună cu Moşe Liba.În anul 2010 spectacolul se va relua în Olanda
Împreună cu dr.Moşe Liba am hotărât să realizăm o carte cu acelaş titlu,în care să publicăm poeme ,poezii care au la bază marea tragedie a Holocaustului ,precum şi proză.Carte poemelor a avut onoarea de a fi prefţată de Şimon Peres-Preşedintele Israelului,de Itzhac Navon celde al V-lea Preşedinte.
Cartea,,Vioristul de la Auschwitz”poate fi procurată la adresa :Paul Leibovici ,Neve Alon 15 ap.43.Rehovot.Tel:08-9460127.
Vă mulţumesc .dr.Paul Leibovici . .

SIGI SONNTAG

VIORISTUL de la AUSCHWITZ.

de

Paul Leibovici şi Moşe Liba

Noua carte a lui Paul Leibovici ,,VIORISTUL de la AUSCHWITZ”în limba ivrit ‘prezintă un eveniment şi un interes atât din punct de vedere literar cât şi al colaborării cu poetului prof.dr.Moşe Liba.

De aceasta dată autorii depăşesc cadrul literar, cu care ne-au obişnuit.Cu alte cuvinte Paul Leibovici ni se prezintă ca dramaturg,iar poeziile inspirate şi dedicate Holocaustului, opere originale ale lui Moşe Liba,formează embrionul dramatic al piesei de teatru,

De altfel, nu este pentru prima dată, când citim scrisul lui Paul Leibovici,şi ne dăm seamă că el reuşeşte foarte bine să puncteze, putem spune cu măestrie, personajele, locurile, întămplările,fixându-ne în mijlocul acţiunii, luîndu-ne ca martori, ceea ce ne face să credem, vrând nevrând, că totul este autentic şi nu-l putem „trişa” cu cititul cărţilor sale de la început şi până la ultimas pagină. .

De altfel, cu materialele publicate, în cadrul volumului, amintit mai sus,ne întâlnim cu o interesantă şi am spune originală colaborare ,a unui triptic căruia i se adaugă, în fapt munca depusă pentru cercetarea şi găsirea rădăcinei ,mai bine zis, embrionului din care s-a născut originala lucrare,”Vioristul de la Auschwitz”.Dar să urmărim acţiunea…..

Nonagenarul Jack Iacob Strumza este singurul supravieţuitor al Orchestrei de la Auschwitz.Cu toate că după deportarea evreilor din Salonik,întreaga sa familie a fost ucisă ,Iacob –care era de profesie inginer a rămas în viaţă.

Orchestra lagărului rămăsese fără viorist.Comandantul ia întrebat pe deportaţii dacă între ei există vreun viorist Oamenii se priveau între ei speriaţi.Iacob roagă să fie examinat, Dumnezeu i-.a pus mâna pe cap, şi trece cu bine aşazisul „examen”Astfel este cooptat în orchestră,care avea rolul de a conduce convoaiele de evrei deportaţi până la porţile camerelor de gazare.

Această scurtă istorie a ascultat-o întîmplător dr.Liba, care frecventa conferinţele de la Muzeul „Iad Va’Şem” din Ierusalim.Peste ani a cerut aprobarea lui Strumza, pe atunci în viaţă, pentru a scrie un poem după relatările sale.

Aşa a luat şi naşterea poemul,,”Vioristul de la Auschwitz ”Lucrarea care a apărut într-un volum cu acelaş titlu în opt limbi diferite la editura ,,Semana” din Ierusalim în 1987.Prefaţa a fost semnată de d-l Şimon Peres-actualul Preşedintele Israelului,iar în acele zile vice prim ministru şi Ministru de externe.

Paul Leibovici,de profesie ,critic de artă,este în căutarea unor materiale dcumentare pentru un spectacol dedicat zilei Holocaustului.şi fiind la Târgul de Carte de la Ierusalim, a găsit la standul editurii volumul lui Moşe Liba.respectiv Poemul ,,Vioristul de la Auscwitz” tradusă şi în alte limbi, precum idiş,ladino,franceză,engleză Atunci îşi spune în gând „asta este ce caut” şi ajunge la concluzia că o dată tradus în mai multe limbi înseamnă că, Poemul, în cauză, cuprinde masele de evrei din diverse ţări care au fost deportaţi şi concentraţi la Treblinka,Auschwitz ş.a.m.d.

Aşa se naşte dramatizarea poemului şi apoi naşterea spectacolului”Vioristul de la Auscwitz” care a fost prezentat în anul 1987 şi dedicat zilei Holocaustului

Spectacolul cît şi conţinutul s-a bucurat de un real succes şi înregistrat şi de o delegaţie a Comunităţii evreilor din New York

Paul Leibovici foloseşte fragmente din acelaşi poem ,în limba ladino,pentru a sublinia faptul că eroul ,recte vioristul era din Grecia (Saloniki).

Colaborare cu dr Moşe Liba dă naştere la o relaţie constantă între cei doi oameni de artă, la care se mai adaugă şi faptul că dr.Liba a reprezentat peste 3o de ani Israelul, în calitate de ambasador în mai multe ţări şi continente., acumulând un mare bagaj de cunoştinţe, ceea ce va influenţa pozitiv această colaborare.

Paul Leibovici în calitatea pe care o are de critic în artă a apreciat foarte mult şi picturile, pe care le-a prezentat Moşe Liba, atât la Galeria ,,Beit Eli” din Aşkelon cât şi mai apoi la Muzeul ,,Beit ha’Tanah din Tel Aviv ,unde Paul a fost Preşedinte şi coordonator.

Dramatizarea din 1987 ,prin calitatea ei ,desigur a rămas în adâncul memoriei poetului Liba.Peste ani ,subiectul a devenit din nou actual şi a fost reluat din iniţiativa prof.dr.Liba fapt ce a dus la noi întâlniri între cei doi oameni de artă,,discuţii şi căutări fructuoase..Într-adevăr eforturi şi căutări aşa cum mi-a declarat dr.Paul Leibovici,manuscrisul piesei de teatru era greu de găsit…dar nu imposibil.

Şi astfel,s-a recitit lucrarea după ce praful anilor se aşezase pe filele aproape îngălbenite de vreme.La aceasta se mai adaugă interesul pe care la stârnit şi unui scriitor ,muzicolog din Olanda.D-nul Rob Shultan membru al Asociaţiei scriitorilor şi muzicienilor de la Haaga. Într-o conversaţie cu autorii de mai sus propune prezentarea spectacolului şi adaptarea la necesităţile specifice.

Pe data de 4 mai 2008 pe scena din Haga se prezintă de ziua Holocaustului naţional spectacolul,care are mult succes.De asemenea se editează lucrarea în limba olandeză.

Lectura originalului,textului ,,Vioristul de la Auschwitz ”este reluat în discuţia celor doi vechi colaboratori Moşe Liba şi Paul Leibovici,care decid să se pornească la o nouă muncă.Scopul este bine precizat:respectiv editarea unei cărţi.cu prilejul zilei de 27 ianuarie. 2010 Astfel a apărut în editura,,Ha’maatic”din Ierusalim cartea din care prezentăm coperta,,”Vioristul de la Auscwitz” în limba ebraică-piesă de teatru.

3

Volumul semnat de Moşe LIBA şi Paul LEIBOVICI, aşa cum am mai precizat, este un eveniment atât literar cât şi de onorare a supravieţuitorilor Holocaustului .

Volumul cuprinde o seamă de poeme şi poezii semnate de dr.Moşe Liba Spaţiul fiind limitat voi reda doar căteva mai semnificative.

MÂINI mici

Mâini mici

Mâini albe

Mîini înălţate

Mâini cerânde

Mâini nefăcătoare de rele

Toate mâinile

Da,acestea-toate

Iată-le

Acolo

Pe cer.

Poezia e formată din puţine cuvinte,dar ea numără mii şi mii de mănuţe ridicate.Mâini care semnifică speranţa.Cei 1.500.000 de copii care au căzut jertfă pe altarul holocaustului,se îndreaptă către noi în fiecare clipă cerând:Salvaţi copii lumii de la o nouă crimă monstruoasă!!

Poetul Moşe Liba reuşeşte într-o singură strofă,în 20 de cuvinte să cuprindă ,să demaşte una din cele mai mari crime:Sinuciderea marei mase de copii nevinovaţi,de către regimul fascist.

Dramaturgul Paul Leibovici include în piesa sa ,ca un semn de alarmă Poezia ,,Mîini mici,”pe care copii de azi îl strigă popoarelor:înlăturaţi executarea unei noi crime !Copii de pretutindeni îşi înalţă mănuţele,unindu-le ,cuprinzând globul şi strigând:Destul!

În drama pe care ne-o prezintă au fost incluse versurile şi în limba idiş-limbă vorbită de majoritatea evreilor sinucişi de bestia fascistă.Pronunţarea unor replici(versuri)în idiş alături de nemuritoarele cântece care au devenit cunoscute pe întregul Glob ,atrag atenţia lectorului-spectatorului,de incomensurabila masă de oameni nevinovaţi care au căzut victimele regimului fascist .Ideologie care a cuprins în păienjenişul des ţări şi popoare.

4

În această dramă de o strigenţă imediată,nu lasă lectorul să se perpetueze,să’ fie cuprins de pesimismul bolnăvicios,ci dimpotrivă.

Eroul urcă spre Bineanei Ha’Uma ,spre Clădirea popoarelor pregătit sufleteşte,convins moraliceşte că popoarele unite sub acelaş acoperiş pot pune stagnare oricărei noi încercări de pornire a unui nou măcel mondial!

Oglinzile se schimbă

Motorul e sgomotos …

……………………………

Aceleaşi zbârnâituri

Aceleaşi glasuri,

Aceleaşi note

Aceeaşi melodie

Marşul

ARDE!

Semnul de alarmă, pe care poetul Moşe Liba îl transmite prin versurile sale atât de bine formulate,prin însăşi melodia ,ritmul pe care îl impune .Dramaturgul le-a preluat dându-le expresie,încluzându-le ca o replică comună ,un singur glas.Glasul oamenilor care cer ,de astă dată,să se pună stavilă demenţei !Dacă există(şi din păcate există)asemenea demenţi care vor sinuciderea noastră,a poporului evreu.Ceea ce se cere ,cu orice prilej,conducătoriilor de popoare,popoarele să se ridice ca un tot comun ,punând capăt oricărei încercări de acest fel!

Acea melodie,

Se mai ţine minte

E în memorie

Zi de zi!

……………..

Acele tablouri

Marşurile

Coloanele

Crematoriile!

Se mai ţin minte!

Citind cartea lui Paul Leibovici şi Moşe Liba, sentimentele tragediei ne pricinuiesc la nopţi nedormite, zbuciumi, grija pentru ziua de mâine,războiul care ne înfricoşează, norii negri care planează asupra noastră cu o nouă lichidare în maă a unui popor nevinovat, care nu vrea altceva decît…. să trăiască în pace pe pământul dăruit de Dumnezeu .Eroul rosteşte:

Eu aparţin acestui popor!

Trăiesc !Sunt prezent zi de zi!

SIGI SONNTAG

Precizez că traducerea versurilor din ivrit în româneşte apartin lui Paul Leibovici

Invitat , criticul dr. Paul Leibovici


Paul Leibovici despre
„Espreso dublu la Ierusalim” –
Versuri de Bianca MARCOVICI

Am citit cartea cu cele 74 de
poezii – creaţii ale Biancăi
Marcovici. Am recitat câteva
din versurile poetei. Atunci da, atunci
le-am putut gusta cu adevărat. Versurile
acestea sunt scrise pentru a fi recitate,
interpretate.
Imaginea primelor lecţii de respiraţie
le-am întreprins sub îndrumarea prof.
Baldovin care m-a învăţat să recunosc
farmecul versurilor , atunci când
le recităm, când le dăm în vileag
conţinutul prin modul de pronunţare.
Versurile Biancăi Marcovici sunt construite
în aşa fel, au o arhitectură care
poate fi preţuită cu adevărat, dacă
ştim cum şi în ce fel trebuie luminate
cu reflectorul graiului.
Afirm, de la bun început, înainte de
a mă apleca şi a le desluşi gândurile,
sentimentele poetei care au stat în
spatele operei, fără a le recita nu aş
fi putut aşterne pe hârtie, măcar un
cuvânt.
Ieşirea spre public, spre înţelegerea
acestor minunate versuri, e
determinată de modul în care recitatorul
ştie să pătrundă şi să descifreze
coloritul cu nuanţele pe care poeta
le aplică grupului de cuvinte, adesea
accentul căzând pe un singur cuvând
central.
Mai mult decât orice, poezia aceasta
care deţine un anumit ritm interior , a
cărui conţinut contemporan se cere a
fi grăit, auzit şi numai apoi perceput.
Mesajele celor 74 de poezii, fie cu
caracter local, patriotic sau intim, ale
unei dragote deschise nu pot, nu se
cade a rămâne între scoarţele – chiar a
unei grafici potrivite, căci valoarea lor
creşte odată cu perfecta interpretare,
recitare.
Sclipirea acestor versuri, valorificarea
lor maximală cere o bună interpretare,
lectori care au ştiinţa purtării
arcuşului, ale coardelor vocale.
Versurile autoarei îşi cer dreptul la
libertatea cuvântului pronunţat, aşa
precum „vinul” cu sau fără scorţişoară,
nu poate să rămână închis într-o sticlă,
păstrat undeva într-o colecţie. Vinulversurile
trebuie gustat, respirat într-
un anume fel, picătură cu picătură
(citeşte: silabă cu silabă).
Numai atunci inhalăm parfumul, le
simţim gustul care ne va rămâne pentru
timp îndelungat.
Versurile Biancăi se cer recitate cu
ştiinţa lectorului specializat în descifrarea
coloritului, nuanţelor, descoperirii
miezului atomic, a acelei particule
dătătoarea impulsului.
„Turnul de fildeş” al poetei este axat
în contemporanietatea din care se
inspiră şi căreia îi oferă
„ultimul cuvânt/
Într-o zi norocoasă”.
„PATRIA”în gândirea şi simţirea poetei
, nu e locul în care s-a născut şi
a trăit, nu e nici bucata de pământ pe
care păşeşte zi de zi.
Patria o vede, o simte şi o
întruchipează copiii. Aceştia poartă
steagul viitorului. Ei sunt recitatorii
sublimelor versuri născute din crezul
interior al poetei.

„Patria e poezia,/ Lumina ochilor copiilor
noştrii,în veci!”

Poezia Biancăi Marcovici e sădită în
brazdele adânci ale pământului. Problemele
pe care le ridică, le dezbate pe
scurt şi caută să ni le transmită nouă,
pentru a le împărtăşii cu noi.
Personajele fără nume, mulţi-puţini
le descoperă gândurile ascunse
,,îi privesc în ochi o singură dată / Şi
oftez ştiindu-i doar de la prima privire’’
Aceste personaje „…furând cuvinte
/puse în slogane,” nu sunt cei care au
curajul, de a semna „pacea” adevărată,
ci doar ,,ca doctorii în filozofii mărunte’’
ei se rezumă la ,,tratate de pace…
între armă şi armă, între terorism şi
omenie”.
Cel ce nu ştie că poeta e şi muziciană,
cunoscătoare a corzilor vibrante al
gingaşului instrument numit vioară,e
suficient să citească câteva din versurile
acestei cărţi pentru a fi impresionat
de gingăşia cu care Marcovici tratează
instrumentele muzicale.
Harpa. Dragostea pentru clasicul instrument
pe a cărei coarde, David şi-a
deschis inima şi gândirea:
,,mai găseşte o a doua ca mine
care împleteşte privirea cu muzica
iar viaţa cu surâsul,harpa ta,
harpa ta! „
Nu te-ai risipit atâta timp, în aburi
de cafea al anonimatului poet!
Categoric nu!,pentru că tu Bianca
Marcovici eşti cea care ai găsit în
coarda cuvântului rostit o gamă largă
de nuanţe, pe care le unduieşti cu
măiestrie.
La auzul versului tău, vibrează melodia
vieţii! Corzile sensibile ale cuvântului
rostit sau scris exprimă melodii inspirate
din cotidian. Dacă intenţionezi
sau nu să exprimi adevărul vieţii….
desigur, răspunsul e pozitiv, da!
Cu toate că „Niciodată nu mă
pregătesc pentru tine
spontan îţi redau cum sunt cum
uneori nu vreau să fiu,
capăt forma ta nemăsurată
închid ochii şi-ţi scriu.”
Această observaţie a poetei e bine
venită. Din sutele de versuri ale tale,
reiese cu claritate… inspiraţia mea/
curge din izvorul nostru comun.
Această „Muză” e viaţa!
„Vocea interioară”, acea chemare
instinctivă a poetei a condus-o de-a
lungul anilor spre cercetarea vieţii, a
problemelor care frământă oamenii de
toate categoriile.
Această chemare „Vocea interioară”
a îndemnat-o să strige adevărul.
Această „voce interioară” îi spune:
„Sunt mai puternică decât ei zicşi
mă împing în valuri
să primesc în faţă
stropii de venin!”
„Veninul” e societatea, oamenii căci
nu este „pădure fără uscăciuni”. Problema
unică este ce predomină în marea
familie?!!!
Dar poeta împinsă de „vocea
interioară”, de necesitatea de a spune
adevărul, răspunde: ,,nu mă las/ Sunt
mai puternică de cât ei zic.’’
Şi astfel vede, ascultă şi apoi afirmă
cu o logică limpede, adevărul şi numai
adevărul.
Bianca Marcovici nu stă închisă în
„Turnul de fildeş” cu toate că scrie…
,,În camera mea
Poate o lampă cu becul aprins
Poate o carte deschisă….”
Dar B.Marcovici iese în lumea unde
probleme sunt atât de variate, unde
„Cimitirul elefanţilor e deja îngrădit”
Strigând:
„mi-e frică de hoţi,
sunt mulţi, Doamne!
Care vor să smulgă flideşul viu,”
„Fildeşul” nu e decât adevărul,
adevărat al cotidianului, pe care ea,
poeta l-a decoperit, l-a netezit şi sub
condeiul ei ni-l redă cu prospeţime,
gingaş „ultimul cuvânt
Într-o zi norocoasă !”
Traducerea versurilor Biancăi Marcovici
în limba ebraică realizate de
Tomy Sigler sunt o contribuţie pozitivă
la răspândirea creaţiei poetice a poetei,
printre masele de degustători ai
poeziei.
Ar fi interesant, ba chiar emoţionant
o „seară poetică” în cele două limbi.
Ascultătorii sorbind „Espreso dublu
„ ascultînd glasul poeziilor în cadrul
unei fest la care să ia cuvântul unii
analizatori ai poeziei alături de poeta
Bianca Marcovici.

sursa Viatza Noastra, februarie, 2010

să facem berete

joc de cuvinte

E clar de pat e clar de lună e clar de fân

Subtilitaþi desuiete clare

Suiduieli de viaþã

Orgolii de barbaþi frustraþi

de prea multe dame de picã

în papucii nopþii cu pompoane

Gustarea de dimineaþã a fost împãnatã

cu sirop de cirese amare

Cât e de plãcut sã ºtii cã aparþii poeziei

inspiraþia unui surd întâlnind o oarbã.

*
Imi privesc degetele înainte sã-þi scriu

Stau în cumpãnã

Nu recunosc suspendarea mov din glasul tãu

Nu recunosc inflaþia bancnotelor false din visul
nostru

Nu se încovoaie la greutatea literelor

Ele decid pânã la urmã cui aparþinem

Sã facem berete … sã facem berete …

Espresso dublu la Ierusalim la ediţia a doua…

IOSEF EUGEN CAMPUS – Bianca Marcovici Espresso dublu la Ierusalim

A apărut, în editura Haifa, un nou volum de poezii al Biancăi Marcovici:”Espresso dublu la Ierusalim”. Este vorba de o ediţie bilingvă, română şi ebraică. Traducerea ebraică e semnată de Tomy Sigler, cel care-şi încercase puterile într-o reuşită traducere în ebraică a poemului “ Luceafărul” de Eminescu.
O regăsim cu bucurie pe Bianca Marcovici cea dintotdeauna. Poeta cu îndrăzneli moderniste dar şi cu versuri de o simplitate clasică. Poeta cu imagini şi vocabular tehnic, dar şi cu imagini nostalgice moldoveneşti. Poeta obsedată încă de universul muzical din tinereţe când a studiat vioara timp de 8 ani, univers pe care l-a contopit şi identificat mai târziu cu universul poetic. Poeta obsedată încă de peisajul moldovenesc al ţării de origine, dar ancorată temeinic în realităţile israeliene de azi:
“Patria e orizontul
Pe care l-ai lăsat în urmă mai ieri
Iar acum e casa în
Care trăieşti imprevizibilul,
Iubeşti!”
Ca şi în volumele precedente, notele caracteristice amintite mai sus revin şi aici. Vioara e poem:
“Fug în reveria viorii poemului
Ştiu că-mi aparţin amândouă.”
Viaţa şi poezia ei sunt comparate cu o improvizaţie pe o coardă:
“Improvizaţia pe o coardă
Flexibilă, tomastică în flageoletul excitant
Ciocârlia mea minusculă
Chiar dacă funicularul trece prin tunelul tău
De stalactite
Şi vioara mi s-a dezacordat.”
Poezia ei izbuteşte să dea totul cu elemente puţine, precum o gamă modulată cu numai opt sunete:
“Dacă nu mi-aş uita versurile
Nu aş mai putea scrie,
Precum o gamă, doar opt note,
Permutându-le în combinaţii »
Şi dragostea se împleteşte cu muzica. În poezia « Inspiraţia » citim impresionaţi :
“Închid ochii şi-ţi scriu:
Pianul meu sună la unison, clapele
Urmăresc literele latine, cele ebraice se sting
Capăt forma ta când mă cuprinzi”
Tema nostalgică a Iaşilor şi a culturii româneşti din tinereţe e modulată inspirat în imaginea grăitoare a “Teiului lui Eminescu”:
M-am născut aproape
De teiul lui Eminescu…
Ani de-a rândul l-am urmărit
In încărunţire
Era sprijinit de-o cârjă metalică
Betonată-
Părea un om invalid
Cu părul de culoarea
Toamnei. »
Tema nostalgică stă bine alături de cea iudaică, prezentă în amintirea sfâşietoare a holocaustului. La începutul şi la sfârşitul poeziei Aushwitz, răsună strigătul cutremurător :Suntem vii !
« Nici un tren al morţii
n-a fost împiedicat
să ajungă la destinaţie
Cuptoarele i-au primit
Cu braţele deschise
Pe cei ce nu aveau decât o vină,
Erau evrei…
Suntem vii
Suntem copiii lor
Cei care cântă Şalom.

Tema iudaică e prezentă nu numai în amintirea holocaustului, ci şi în viaţa de azi a israelienilor, dornici de pace şi trăind sub continuă ameninţare. În “Transmisie directă” găsim ecoul imediat al celui de al doilea război din Liban:

“Calculatorul împrumutat nu ştie româneşte, şi nu va şti
Haifa, Nordul Israelului sub tirul katiuşelor
Inima îşi iese din piept la fiecare alarmă
Soarele apune de fiecare dată
Suni la copii, sau copiii mai sună.
Legături telefonice isterizante, necesare.”

Talentul artistic al poetei se vede şi în capacitatea ei de a găsi formulări poetice pregnante:
“Eu sunt ca o pâine caldă
Visele mele
Sunt aripi de păsări
Iar gîndurile precum laserul
Care-ţi corectează privirea.”
Sau:
Conţinutul tău e un fiasco acoperit de pleoapa nevederii…
Fotograful şi-a ars degetele cu substanţele iritării.”
Sau:
În camera mea poate o almpă cu becul aprins
Peste o carte deschisă
La semnul tău
Poate o vioară cu căuşul căzut.”
Se ajunge şi la poezii întregi admirabil reuşite, unitare, în atmosfera lor specifică. Dintre acestea, doar două exemple. Iată, întâi, o poezie de dragoste, ca de obicei, cu o impresionantă coloratură melancolică:
“ Şi eu sunt obosită de zare
De abur şi falsul lucrurilor
De lumina prea puternică
Şi de soarele ăsta…
Aş dori să fac ca şi tine
Dar aş muri puţin cum mor răspunsurile
Înainte de a le rosti.
De ce ai apărut
Când noaptea veşnică se va aşterne ? »
(« De când o singură toamnă »)
Şi minunata poezie “Renaştere”:
“Sunt din nou îndrăgostită
De ceva nedefinit…
Între mărar şi pătrunjel
Gogoşari copţi şi vinete marinate,
Ceva între vişine şi cireşe negre,
Fără sâmburi,
Dulceaţă de coacăze
Şi agude puhave,
Ceva între nuci noi
De curăţat,
Din copacul copilăriei
Si zarzăre culese de mine
Ceva ca sâmburi de caise
Sparte pe caldarâm
Cu o piatră mare,
Ceva cu picioarele goale,
Călcând pe iarba abia răsărită,
Bând apă dintr-un vas coclit.”
*
Tomy Sigler merită felicitări pentru traducerea în ebraică.
O traducere exactă, precisă, fidelă textului românesc.
Abaterile sunt foarte rare, nu ştirbesc fidelitatea ansamblului.
Totuşi, îmi îngădui să remarc că, mie cel puţin, nu mi se par justificate pe deplin, necesare. De ce, de pildă, în loc să se spună, ca în originalul românesc în teiul, se spune, în traducere, mai vag, benof (în peisajul) ?. Sau, în poezia « Pace », de ce se reduce, în traducere, ca o minge viu colorată, la termenul mai şters be cadur ţivoni (minge colorată) ?

Revista « Minimum » nr. 266 dinTel-Aviv, mai 2009-rubrica “Cartea”, pagina 56 – 57,
Director, scriitorul Al. Mirodan

Carnavalul de la Lucerna

Am reuşit anul ăsta să ajung la Carnavalul de la Lucerna. Ca o vizitatoare întîmplătoare, m-a impresionat mult desfăşurarea evenimentelor. De la început am fost surprinsă de ora la care am fost sculată, ora 5 dimineaţa. Zgomotele veneau de pe stradă. Trecea fanfara… Nu fanfara militară , aşa cum îmi închipuisem. Pe nămeţi , bine echipaţi membri unei formaţii , fiecare costumat şi mascat altfel intona o melodie, poate cunoscută, poate nu, dar care m-a îndemnat să-mi fac înviorarea de dimineaţă şi să mă pregătesc sufleteşte pentru noi surprize. Dejunul, în hotelul „N.H. Lucerna” a fost ultra-consistent. Începând de la păstrămuri, brânzeturi, iaurtui, fructe, dulceţuri, ouă, pînă la mîncărurile tradiţionale elveţiene cu secretele lor culinare, imposibil de reprodus. Cei care vroiau mâncare kasher au avut probleme, dar au mîncat pînă la urmă pentru că instumentaţia de servire era separată! Am ieşit să ne vizităm oraşul. Oricum mai fusesem acolo, trebuia să revăd podul de lemn care a fost refăcut, unde vara era încărcat cu flori, deoparte şi de alta a parapetului, iar acum, puţin trist, îngheţat, doar lebedele şi raţele din lac îi mai puteau reda farmecul anotimpului de iarnă. Spre prînz am urmărit formaţiile care se perindau în mici piaţete, în care li s-au organizat scene speciale din stative metalice, unde ne-au cântat tot felul de piese muzicale, orchestele fiind de suflători. Fiecare trupă având carul lor de reportaj al său, orginal acoperit cu tot felul de animale din ghips sau metal, mişcătare, semne, stindarde. Etc. Îmbrăcaţi în costume de epocă sau nu , mascaţi fiecare după gustul său, fiecare altfel, dînd autenticitate formaţiei din care face parte, am ajuns, pînă şi să dansez pe stradă, aşteptând să fiu fotografiată de soţul meu, care era mai mult decât încântat de privelişti. Seara ne-am dus şi prin locuri mai deosebite, primaria a organizat şi ea un carnaval, am intrat înăuntru. Lumea diferită îmbracata în costume ca de purim, băutură, ca şi pe stradă, mirosea a ţuica fiartă sau alte băuturi cu miros de rodie! Unde te întorceai ritmica tobelor te atrăgea…Fugem după ei să-i ajung din urmă , doar să-i privesc şi să-mi întipăresc în minte fiecare clipă. Am ajuns şi pe la Cazinoul din Lucerna. Fastul şi ambianţa lacului nu echivalează filmele fantastice.
Nostim e că populaţia din Lucerna s-au costumat şi ei ieşind cu mic şi mare să asculte micile concerte, pregătite din timp, dirijate cu foc de câte un dirijor clown, care mai mult dansa decît dirija. Lucrurile s-au încins, lucru evident, seara era plin de pahare de plastic şi confetti aruncate pe stradă, călcate în picioare, ca după un potop. Temperatură oscila între minus 7 şi minus 3, aşa că, bălăceala în care călcai nu deranja pe nimeni.Seara îngheţa totul. Şi în celalalte zile am urmărit desfăşurarea evenimentelor, erau mulţi turişi. „Ai noştri” israelieni au venit cu măştile de acasă, unele familii au venit cu nepoţii, sau copii lor, la schii sau, pur şi simplu într-o vacanţă activă. De remarcat că Purimul nostru se aseamănă mult cu tradiţiile lor elveţiene. Am mâncat deja o sufgania, nerzistând la mirosul de vanilie. Pe toate străzile vînzătorii şi-au expus afară bunătăţile, alţii îmbrăcăminte la preţ redus, totul pe o strada, care seamănă cu strada Lipscani, unde şi vitrinele erau asortate la sezon cu tot felul de măşti năstruşnice cu vampiri sau oameni închipuiţi! Unele formaţii erau aliniaţi la o culoare preponderentă, tocmai să fie distinşi de alţii, să poată fie localizaţi. În fiecare zi dimienaţa străzile erau deja curăţate, lucru incredibil gândindu-te la cantitatea de lucruri aruncate rămase pe stradă înainte cu o zi. Mi-am amintit de mizeria din jurul cartierului meu, unde stau aruncate în prăpaste, tot felul de obiecte de plastic, plăpumi, vreascuri, până la „Iom Haţmaut” acolo, deci odată pe an se curăţă locurile mai dosnice! A fost chef mare, ce să mai zic, vacanţă, vacanţă, mai adaug că lă la aeroportul din Zurich, unde am fost duşi cu autobuzul din faţa hotelului, grupul nostru a fost extrem de puctual, s-au comportat uimitor de civilizat. Aeroporul are şi o nouă caracteristica care neutralizeată total cozile, totu-i automatizat, cântăritul bagajelor, pusul etichetelor, toate le faci singur, mai apoi te îndrepţi spre un mic metro fără conducător, şi el automatizat care te duce direct la poarta de ieşire spre avion. Ce-mi rămâne de făcut e să admir poşetele de piele de 600 de franci/ bucata sau ceasurile de 49000 Franci / bucata…şi să mă întorc acasa fericită de preţurile de la noi!
bianca marcovici
(c)
18.02.2010

Invitat, Yigru Zeltil

pot prelua textul in blogul meu?

Subiect: AVATARUL LUI YIGRU

Excelente imagini trezite de extremele culorilor, felicitari!

levana

Subiect: „Roşu şi negru” (I, in versiunea lui YZ) <http://groups.google.com/group/farfuridis/

Yigru Zeltil < Feb 15 05:35AM -0800 ^

Ne-am oprit, pentru prima oară după multă vreme, din privit. Dar, din
primii noştri ani, timpul nu mai era măsurat – vremurile noastre "de
început" rămăseseră în memoria noastră imediată, drept pentru care ne
mai aminteam vivid de obiceurile acelui mileniu. Iar privitul ajunsese
altceva.
Mai bine spus, am absorbit prin ochi acel obiect de sticlă roşu şi
negru ca o lebădă-robot, relicvă a unor vremuri în care fiinţele erau
doar termice.
Am ieşit din acea expoziţie subterană (astfel de expoziţii au apărut
în număr mare după ce n-a mai fost nevoie pentru nimeni să muncească
pentru a avea bani) pe o scară rulantă de mătase, pentru că senzaţia
era plăcută. Puteam să apar instant la suprafaţă, dacă vroiam, dar
deja făcusem asta cu multe alte ocazii.
Spun "eu", deşi, dacă tu, cititorule, ai fi cu noi în acest plan
fizic, ai vedea două corpuri fizice diferite: eu, Yigru Zeltil şi eu,
Ytra Xamb. Îţi înţeleg confuzia, dar amândoi formăm un corp comun. Ea
(Ytra) nu trebuie să-şi comunice sentimentele, pentru că deja le ştiu.
Avem patru braţe, patru picioare, patru ochi, patru urechi, două
nasuri şi două guri, dar gândim ca unul. Corpul e o pojghiţă subţire,
aidoma atmosferei înalte a Pământului conştiinţa se lărgeşte
imperceptibil dincolo de acesta, şi altfel n-am fi în universul
relaţiilor.
Deja ştiam de această fermă de sunete construită în loc, chiar dacă nu
era aici când am venit pentru expoziţie. Ştiam şi experimentasem deja
în bibliotecă ferma de sunete, dar, chiar şi aşa, eram uluit de felul
ei de a fi,de amplasarea ei aici şi prospeţimea intactă, pentru că
fiecare lucru rămâne un miracol, chiar de îi ştii (sau crezi că ştii)
mecanismul.
Fermele de sunete sunt adevărate paradisuri ale sculptorilor. Oricum,
rămâne fascinant să priveşti cum se formulează sunetele înainte de a
forma obiectele cărora le corespund. Chiar şi după aceea, procesul de
creaţie continuă, într-un mod mai încet, e drept. Căci totul e un
proces continuu de (re)definire, de (re)creaţie. Căci tot ce facem şi
observăm suntem noi/eu.
Am preferat să vizitez partea fermei cu sunetele cele mai discrete:
râsul portocalei, torsul mărului (în condiţii climaterice speciale,
datorită dispariţiei mărului de pe planetă, la fel ca în următoarele
cazuri), mugetul ascuţit al blănii, învelirea în completitudine a
zăpezii. Zic cele mai discrete care erau deja acolo, în fermă. Erau
alte sunete mai joase ca frecvenţă, dar acum preferam să fac altceva.
Pe când mă gândeam astfel, venise deja, dintr-un boschet parfumat (aşa
cum e la modă actualmente să apari brusc), cel prin a cărui voinţă se
înfiinţase ferma. Din priviri, am înţeles că acesta (care trăise
ultima dată în fostul Bangladesh) mi-a dat asigurări că va pregăti
nişte sunete-surpriză, special pentru noi. Ne respectă însă dorinţa de
a pleca pentru moment. În ultimul moment însă m-am decis să mă
dedublez iar (în timpul descris până acum, partea din mine numită
Yigru Zeltil îi dicta unui corp fizic corespondent, iar partea Ytra
Xamb din mine ajuta corpul fizic corespondent din aceeaşi zonă să
aleagă un ruj) şi, în timp ce zburam spre veşnic adorabilul inel
indigo al planetei, urmăream cum fondatorul fermei planta drăgălaşul
sunet al unei stele de frişcă.

Yigru Zeltil Feb 16 10:43AM -0800 ^

Da, cu siguranta poti
dar de unde am mai auzit eu de adresa asta…
…eu credeam ca era o „biblioteca de poezie” pe adresa asta… sau
poate fac confuzie