Espresso dublu la Haifa

Irezistibilă invitaţia pe care Bianca Marcovici ţi-o adresează, aceea de a sta de vorbă, cu un expreso în faţă, pe o ipotetică&imaginară terasă din Haifa. Irezistibilă din două puncte de vedere. Poeta şi prozatoarea care te-a invitat este un personaj fermecător, inteligent, cult şi plin de spirit, un analist fin şi profund al realităţilor înconjurătoare, dar şi un om care a avut şansa de a vedea mai mult din această lume în toată complexitatea ei, de cele mai multe ori copleşitoare şi chiar neliniştitoare. În al doilea rând, te afli în Haifa, oraşul cu o istorie cât să umple mai multe rafturi de bibliotecă, la poalele muntelui devenit un simbol al libertăţii pentru mulţi dintre cei care au ajuns în Israel în ultimele şase decenii. Iar despre frumuseţea acestui oraş în care trăieşte şi activează o importantă comunitate intelectuală de creatori şi cunoscători ai limbii române nici nu mai trebuie să vorbim. O fac, mult mai bine, în numele nostru, al tuturor, faptele.

Dar despre ce am putea conversa într-un asemenea mirific context?

Cel mai bine, aşa cum ne propune şi Bianca Marcovici în acest volum intitulat: Espresso dublu la Haifa, despre lumea în care trăim, cea care, aparent, nu are nici un fel de ascunzişuri sau taine, dar privită prin ochii poetei se dovedeşte a fi plină de mistere sau lucruri ce ar trebui lămurite. O face încă din prima poezie: Patria, un concept de adâncă spiritualitate şi care, consideră ea, trebuie scos din vorbăria fără rost în care a fost folosit până la epuizare de politicieni, cei care l-au şi golit de sens, folosindu-l doar ca mijloc de influenţare, conform intereselor, a emoţionalului public. „Patria e limba în care/ visezi şi scrii, e cernoziomul/adăugat în doze mici,/ compartimentarea inimii… Patria e orizontul pe care l-ai lăsat în urmă, mai ieri,/ iar acum e casa în care trăieşti imprevizibilul,/ iubeşti! Patria e poezia,/ lumina ochilor copiilor noştri, în veci!” Atât de cald şi de omenesc! Dar şi atât de greu de înţeles după secole de minciuni sforăitoare!

 

Parcă nici nu mai ştiai că acest cuvânt este atât de simplu şi de cuprinzător, atât de aproape de tine încât chiar dacă o lacrimă ţi se furişează în colţul ochiului ştii că-şi are rostul şi menirea ei. Ai prilejul să simţi, poate pentru prima oară, ce este patria şi chiar să-ţi dai seama că până acum ai învăţat despre ea numai cuvinte fără acoperire.  Dar de ce este aşa? Îţi răspunde tot poeta: „Veştile monopolizează presa/ manipulează, trebuie să citeşti printre rânduri,/ să descifrezi viaţa celebrităţilor,/ să te ascunzi după deget,/ să-ţi acordezi vioara mereu/să nu distonezi” (Cortinele brocate)

Departe de imaginea poetului aflat în turnul de fildeş, o invenţie răutăcioasă a unora care nu înţeleg poezia şi nici condiţia poetului adevărat, Bianca Marcovici dovedeşte în multe din versurile sale un caracter puternic ancorat în realităţi, un ochi critic şi o fermitate remarcabilă în aprecierea adevărului: „câte un fascicol ne luminează/ conul de umbră/ şi noi surâdem când evadăm din noi”. (Conul de umbră). Sau: „în turnul meu, fildeşul s-a scumpit enorm,/cimitirul elefanţilor e deja îngrădit/mi-e frică de hoți,/sunt mulţi, Doamne!/care vor să smulgă fildeşul pe viu,” (Turnul de fildeş)

Şi pentru că tot vorbeam de frumuseţea oraşului străjuit de muntele Carmel, să vedem cum este el acum, în inima unui contemporan lucid cel care ştie să privească partea nevăzută a lucrurilor şi care are şi curajul de a ne spune cu sinceritate dar şi multă tristeţe ce vede: „Jurnale de război, din adăposturi şi saloane/ De pe drumuri şi servicii obligatorii,/ de dincolo şi de la noi,/ de oriunde unde nu suntem iubiţi/politica defăimării lui Paganini!/… Haifa sub bombe… necontinuare, absurdul…/ Miroși aerul priveşti Muntele Carmel şi identifici fumul şi focul provocat/ De katiuşe, cartierul, zgomotul, luminile mele diafane/ Urechile-mi ţiuie de fiecare dată/ Orice zgomot mă scoală de pe scaun, mă aruncă în abis/” (Transmisie directă)

Se întunecă partea idilică a locului şi putem chiar să ne întrebăm: o fi oare bine că Bianca ne spune aceste adevăruri dureroase? Ar fi fost oare mai rezonabilă varianta unei tăceri convenabile pentru noi cei de astăzi, dar mai ales pentru cei de mâine? Sunt convins că nu, măcar pentru faptul că poetul este considerat dintotdeauna glasul cetăţii iar vocea lui, singura care va străbate veacurile, nu are dreptul să mintă nici măcar prin omisiune! Şi observăm, vorbind despre versurile ei, că „turnul de fildeş” al autoarei este pământul fierbinte pe care calcă, lupta cotidiană pentru demnitatea oamenilor din întreaga lume, pentru a nu mai fugi cu copiii în braţe pe scările adăpostului antiaerian, pentru ca muntele Carmel să nu mai fie acoperit de norii exploziilor, pentru ca nepoţii noştri, ai tuturor, să nu se mai teamă, pentru ca…

Adică ori „turnul ei de fildeş” este încă himeric la fel cam ca toate visele noastre, ale trăitorilor pe această planetă încă nefericită, ori ea îşi găseşte sursa de inspiraţie în realităţile înconjurătoare, în ceea ce numim viaţă de zi cu zi. Sau poate ambele şi atunci Bianca Marcovici nu mai este doar glasul cetăţii ci al omenirii. Risipindu-se ea, aşa cum fac poeţii adevăraţi, cu generozitate şi fără răsplată, pentru ca noi să putem călca pe drumul luminii ascuns încă privirilor profane.

„Ca să ne păstrăm/ dragostea târzie/trebuie să ne dozăm forţele/ ca şi cum am degusta un vin vechi/ să-i simţim tăria în cerul gurii/ cu ochii întredeschişi/ să-i vedem bănuţul clătinându-se/ şi cercul gradelor legănându-se/ca un hamac sofisticat”. (Vinul roşu)

Acest volum publicat  în anul 2015 şi prezentat în ediţie bilingvă are, ca adaos de valoare, traducerea lui Tomy Sigler (ZL), un fin cunoscător al celor două limbi, făcându-l astfel abordabil cititorului care nu cunoaşte limba română dar care este interesat de creaţia literară cu rădăcini în această cultură. Voi aminti şi postfaţa doamnei Grete Tartler, ea însăşi muziciană precum autoarea, prin urmare ataşată ritmului aproape alchimic al versurilor, desluşitoare perfectă a subînţelesurilor care se relevă numai prin ascultarea lor precum o incantaţie liturgică.

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

Iaşi, 3 martie 2016

 

VOCES

Cultură şi deznădejde

SUPLIMENTUL DE CULTURĂ numărul 514 din 22 februarie publică un interviu cu directorul Filarmonicii din Iaşi, violonistul Bujor Prelipcean, sub un titlu care n-are cum să ne bucure: „Îmi pare teribil de rău că nu am rămas în străinătate, să îmi fac cariera acolo.” De ce are aşa un regret managerul unei instituţii care, aflăm din chapeauul discuţiei cu Cătălin Hopulele, străluceşte în toată lumea? Fiindcă sediul Filarmonicii stă să cadă, renovat doar pe jumătate, profitând de o conjunctură politicoedilitară care s-a sfârşit repede, iar spectacolele se ţin la Teatrul „Luceafărul” şi prin alte săli ale Iaşiului, fiindcă s-a pierdut mult prea uşor cursa pentru Capitala Culturală Europeană, dintr-o neînţelegere, de fapt, a ceea ce înseamnă cultură de vârf: „Au adus nişte trupe care au lătrat în faţa Palatului Culturii de le-au spart geamurile şi timpanele oamenilor care locuiesc prin împrejurimi… Asta nu este cultură, este o distracţie ocazională, dar nu este ceva care să rămână şi să te pună în competiţie nici măcar cu Baia Mare. M-a rugat primarul, acum câţiva ani, să îl aduc pe Holender. I l-am adus în cabinet, au stat de vorbă şi i-a spus că dacă vine la Iaşi, încheie un contract pe cinci ani de zile, în care pretinde o sumă de 70.000 de euro pe an. Sunt fotbalişti în Copou plătiţi mai bine. În ăia cinci ani de zile urma să scrie în contract că Iaşul intră în competiţia pentru Capitală a Culturii Europene ca un oraş vizibil. Urmau să se facă şi concerte, programe celebre ale muzicii de operă, cu cei mai mari solişti ai lumii, pe stadion. Incasa şi Primăria bani, încasa şi Filarmonica nişte bani ca să îi folosească la construcţii sau la cumpăratul instrumentelor, iar pentru munca lui cerea 70.000 de euro pe an. Asta se întâmpla in 2009.” Evident, contractul nu s-a semnat. Cumva vă sună cunoscut?

sursa:

romania literara ochiul magic

Ana Blandiana a primit titlul de „Doctor Honoris Causa”

Ana Blandiana a primit titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, iar în discursul de acceptare a distincției, poeta a vorbit despre momentele pe care le traversează lumea și Europa

Aici este discursul integral:

ISTORIA CA VIITOR Discursul doamnei Ana Blandiana

Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.

Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi – initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie – m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori

Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte – ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească – pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”.

Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul

lui Augustus, „la belle epoque”, anii ’60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani.

Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.

Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le

obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor.

Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.

Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai

suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.

Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.

Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi. Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă

care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.

O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor.

O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a

dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi.. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a

perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

“Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că

cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

„Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile

romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele.Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică.

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă.Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.

Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel. 

primit pe e-mail de la S.M.

HARPA CETĂTII LUI DAVID

Purim Sameach!

Patente împotriva teroriştilor după Purim!

Nu cred că cei care fac atentate în Israel (aproape zilnic) sau pretutindeni în lume pot fi „exterminaţi” cum se exprimă unii politiceni. Nu e menirea noastră să exterminăm ci să prevenim atacurile teroriste. Drept care propun o singură cale, (mai ales că lor li se şterge memoria devenind roboţi executanţi al celor care consideră că pot impune islamismul ca religie în întreaga lume, )şi anume: înmormântarea lor în piele de porc, deci spurcarea lor religioasă! Cum, li se promite totul în Paradisul lor inventat… precum 77 de fecioare şi altele exotice, atunci nu vor ajunge niciodată, şi asta-i va dezamorsa sigur, poate vor renunţa! Se ştie că arabii nu mănâncă carne de porc…dar unii sunt mari P… nu cu B… cum pronunţă ei.
Bianca Marcovici*
(C)

Invitatul de Purim

Madeleine Davidsohn – Feerie nocturna

Copilul era îndrăgostit de lună. Astrul nopţii îl vrăjea. În fiecare seară înainte de culcare, alerga la fereastră, îşi ridica ochii spre cer, ca să-i spună lunii bun venit.

Părea că cei doi mereu au ceva să-şi spună. Sub privirea băieţaşului astrul strălucea mai tare, de parcă-i transmitea un mesaj anume pentru el. Dacă era înnourat copilul se întrista, fixa cerul îndelung, poate totuşi printr-o fantă de nori luna se va ivi să-i primească salutul. Într-o astfel de seară, când luminile oraşului se topeau în desimea ploii şi nu se vedea nici la doi paşi, băiatul a încercat zadarnic să o ghicească pe sub pătura de nori. În cele din urmă, s-a dus culcare. Mama l-a învelit şi la fel ca în fiecare seară l-a sărutat pe frunte. Când a ieşit din cameră i-a vorbit despre anunţul de la televizor „Cerul se va însenina la noapte. Mâine, o să-i poţi spune lunii, noapte bună”

*

Pendula bătea miezul nopţii. Copilul o auzi ca prin vis. Deschise ochii şi privi în jur. Ploaia încetase, cerul era senin, iar camera lui strălucea în razele astrului rotund ca o minge de aur. O scară de lumină cobora din înaltul cerului până la geam. Fără să stea pe gânduri copilul sui pervazul ferestrei, se agăţă de fuiorul luminos al razelor, treaptă cu treaptă, sus tot mai sus, până ce atinse globul lunar. Imediat o uşă se deschise în faţa lui şi băieţelul trecu dincolo de prag.

– Bine ai venit în împărăţia mea, auzi un glas subţirel. Eu sunt prinţul lunii, Luncerino. Te aşteptam Sunt nespus de bucuros că-ai înţeles mesajul meu şi ai venit!

Prinţul lunii era şi el un băieţel cam de aceeaşi vârstă. Chipul său părea o tipsie de argint pe care erau pictaţi ochii şi gura, cam tot la fel cum îl vedea de pe pământ, când îşi ridica privirea spre bolta întunecată. Dar părul lui, pe care niciodată nu l-a putut zări de la asemenea distanţă, îi strălucea ca o cascadă aurie.

– De-ai şti cât te-am aşteptat, a spus Luncerino cu glas de clopoţel. Sunt tare singur în împărăţia mea, nu am cu cine să schimba o vorbă şi, nici cu cine, să mă joc. Tu eşti singurul care mi-ai înţeles chemarea. În sfârşit, acum voi avea şi eu un prieten. Priveşte numai în jurul tău ce mulţime de jucării. Ne vom distra grozav.

Într-adevăr camera era ticsită, iar jucăriile aflate acolo erau toate făcute din argint şi aur curat. Maşini şi trenuleţe, avioane, helicoptere, animale şi păsări, tot ce ţi-ai fi putut dori. Erau acolo jucării pentru întreg pământul de copii.

– Vino să ne jucăm, l-a invitat Luncerino şi băieţelul n-a pregetat nici-o clipă…

Orele treceau, dar copilul nu simţea nici oboseală, nici plictis.

– Şi toate jucăriile acestea sunt chiar de argint sau aur? a întrebat băieţelul curios.

Prinţul lunii încuviinţă din cap.
– Ce-ar fi să le aruncăm pe pământ să le găsească mâine dimineaţă prietenii mei de joacă? Nici n-ai idee cât s-ar bucura!

– Aşa ceva nu se poate, răspunse Luncerino

– De ce nu? Ai aşa de multe…

– Fiindcă jucăriile sunt ale mele. Nu vreau să le dau nimănui.

– Şi-atunci, mie, cum de mi le-ai dat?

– Nu ţi le-am dat, ţi le-am împrumutat doar. Ca să ne putem juca împreună.

– Dar când o să plec eu, cu cine ai să te mai joci atunci?

– N-ai să pleci. N-am să-ţi dau voie. Aici ai tot ce-ţi trebuie şi, o cameră cu atâtea jucării, câte nu poţi dori sau căpăta o viaţă întreagă.

– Bine, dar eu mă joc şi cu prietenii mei, când nu avem nevoie de nici-o jucărie. Jocul de-a v-aţi ascunselea de pildă. Şi încă multe altele!

– Învaţă-mă şi pe mine!

– Te-aş învăţa cu plăcere dar e nevoie de mulţi copii. Un grup. Vrei să-i chemăm aici?

– Ha! Doar nu-ţi închipui că voi face din palatul meu numai din argint şi aur, o grădiniţă! I-am observat de multe ori de-aici de sus. Când sunt împreună fac o gălăgie grozavă. Aici, la mine, toate lucrurile au ordinea lor şi strălucesc de curăţenie.

Dintr-odată, băieţelul a simţit că i se face frig. Şi-a strâns mai bine pijamaua, şi-a încheiat toţi nasturii de la bluză.
– Deschide caloriferul te rog. Mi-au îngheţat mâinile.

– Prinţul lunii începu să râdă. Aşa ceva nu există pe lună. Căldura mi-ar topi jucăriile,

m-ar topi şi pe mine. Tocmai, de aceea, luna apare numai după ce soarele asfinţeşte.

– Înţeleg, răspunse băieţelul. Dar mie mi-e frig. Vreau să mă-ncălzesc.

– După câteva zile petrecute aici, cu mine, nu vei mai simţi nici tu frigul…

– Dar eu nu pot şi, nici vreau, să rămân aici. Trebuie să plec la mine acasă. Mă aşteaptă mama şi colegii de grădiniţă. Abia aştept să le povestesc despre tine şi împărăţia ta.

– Luncerino îi răspunse supărat:

– N-am să te las să pleci. N-ai observat că aici nu sunt ferestre? Singura ieşire este uşa? E încuiată. N-am să te las să pleci!

– Dar eu vreau acasă la mine, strigă băieţelul. La jucăriile mele, la prieteni… şi la mama!

– Nu înţeleg ce-ţi lipseşte aici, încercă prinţul să-l îmbuneze. O să ne jucăm de-a pururi împreună. O să fim fericiţi. Îţi promit că vei avea orice vei dori.

– Cum să fiu fericit când toţi ai mei mă aşteaptă? Motanul Miţ şi câinele Piratu şi iepurele Reno, chiar şi cobaiul meu cel mititel, care încă n-are nume, abia s-a născut. Jucăriile tale sunt minunate, cu totul şi cu totul de argint şi aur, dar ele sunt numai jucării. N-ai idee ce moale şi caldă la mângâiat e blana motanului meu. Când doarme lângă mine nici nu am nevoie de plapumă, sau când mă sărută mama la culcare. Atunci, nu mă mai tem de nimic. N-am să rămân nici pentru toate jucăriile din lume. La noi e mult mai bine.

– Cum pot să ştiu dacă niciodată n-am coborât din înaltul cerului, răspunse Luncerino supărat.

– Vino cu mine. Sigur că ai putea coborî pe acelaşi drum pe care am urcat eu. Uite scara. Eu o să te conduc, am să-ţi arăt calea. Numai să vrei…

– Vreau! A răspuns prinţişorul! Coboară tu întâi, iar eu te voi urma…

Scara de lumină era la locul ei şi băieţelul începu să coboare, treaptă după treaptă, rază cu rază. Din când în când se tot uita înapoi, dacă Luncerino îl urmează. Fuiorul de raze se tot subţia sub paşii lui, iar când în sfârşit atinse pervazul ferestrei din cameră, era ziuă. Soarele se ivise, iar luna nu se mai zărea pe nicăieri. Luncerino dispăruse şi el!

– Dacă ar fi coborât mai repede îşi spuse în gând băieţelul, ar fi reuşit să ajungă înainte de răsăritul soarelui. Aşa, desigur, a trebuit să se ascundă de soare. Poate o să încercăm altă dată. Numaidecât trebuie să vadă ce minunat e şi la noi, pe pământ.

– Repede îmbrăcarea, se auzi glasul mamei şi imediat îi simţi sărutarea pe frunte. Repede! Altfel ai să întârzii la grădiniţă. Somnorosule!

Băieţelul sări din pat cu grabă. Era bucuros că o vede. Privi la Miţ, motanul care-şi lingea tacticos blana, Piratu care-şi rodea fericit osul de plastic.

– Ah mamă, dac-ai şti… În noaptea asta am fost pe lună.

Mama se opri în mijlocul odăii, îşi ridică sprâncenele-a mirare, dar… îşi văzu mai departe de treabă.

– Nu mă crezi? Am fost chiar pe Lună, repetă emoţionat. Pot să-şi povestesc o mulţime de lucruri. Acolo locuieşte un prinţ şi toate jucăriile lui sunt de argint şi aur. Măcar şi mobila, da, da chiar mobila şi pereţii camerelor sunt tot de aur. Toată noaptea ne-am jucat împreună. A fost minunat!

– Ei dragul mamei, că năzdrăvan mai eşti! Îţi promit că o să mergem la muzeul Lunii.

– Există un asemenea muzeu de adevăratelea?

– Există. Acolo o să vezi fotografii, ba chiar şi pietre pe care le-au adus oamenii din zborurile lor. Primul om care a aterizat pe Lună se numea Armstrong.

– Tu vrei să spui că oamenii chiar au ajuns pe lună? întrebă neîncrezător băieţelul. Şi eu care credeam că am fost primul Atunci cu siguranţă l-au întâlnit pe prinţul lunii. E un băieţel ca şi mine, doar că e foarte singur şi n-are cu cine să se joace. Din cauza asta este necăjit, cu toate jucăriile lui aşa de scumpe.

Mama îl strânse în braţe cu duioşie.

– Aşa să fie, dacă spui tu. Dar s-a făcut târziu Îmi vei povesti când ai să te întorci acasă de la şcoală!

Copilul îşi luă geanta sub braţ şi, se opri în prag, zâmbindu-i.

– La revedere mamă. La revedere Miţ, Piratu, la revedere Chiţcăilă!

Şi lucru de mirare, ba chiar cu totul de neînţeles, părul băieţaşului până atunci închis la culoare, strălucea acum în lumina soarelui… ca aurul curat.

Madeleine DAVIDSOHN
Haifa, Israel – 24 martie 2016
sursa Mioriţa U.S.A.

Tortura săptămânală

Tot ce faci înainte de ora 10.oo e o tortură… Cam aşa crede salariatul care lucrezează acum contra cronometru. E şi normal că aştepţi pensia ca să te poţi lăfăi în tabieturi sau hobby-uri pe care nu ai reuşit decât să le visezi la tinereţe. Numai sănătos să fii şi să ai toate asigurările medicale. Dacă ai trecut şi la ora de vară e şi mai greu să te acomodezi. Îmi amintesc deja că eu treceam cartis-ul magnetic la serviciu
la ora 6.00 dimineaţă, oare a fost viaţa mea? . Toţi dorim să trăim într-un fel echitabil să ne plătim datoriile, să plecăm în concedii în străinătate sau să citim o carte. Mai mult , trebuie să fii util învăţind noile programe de calculator, mai ales dacă ai o bază, – să zicem- ca inginer, însă te pot depăşi noutăţile tehnice, pe care trebuie să le implementezi la orice vârstă. Cel mai greu e să scapi de prejudecăţi şi să-ţi reglezi timpul împreună cu soţul. Pasiunile, tabieturile diferă foarte mult. Rămâne să ajungi la un consens împărţind treburile gospodăreşti, pentru că, fiecare îşi doreşte timpul său în care să nu fie deranjat sau, emisiunile sau filmele de la televiziune! Expresia neputinţei în faţa violenţei, terorismului mă face să fug din faţa televizorului. Orice om are nevoie şi de energie pozitivă. La noi la orele de vârf sunt prezentate numai emisiuni retrospective cu încărcătură emoţională care nu poate fi privită sau auzită. Cel puţin, la televiziunea română la ştirile Protv eşti avertizat că urmează imagini de neprivit pentru, -cel puţin- oamenii cu inima slabă!
Când mă trezesc de dimineaţă -ca pensionar- nu mai trebuie să alerg pe scările de la serviciu, câteva etaje, să-mi fac sportul de dimineaţă. Pot să-l fac lejer la orice oră doresc. Soţul meu are un hobby, colecţia de timbre cu tematică muzicală. Nu are cu cine comunica pe acestă temă. I-am sugerat o nouă temă:
femeile din România sunt frumoase!
Mai remarc că, pe timpul „împuşcatului” nu au fost puse în valoare defel. Doar „împuşcata” trona cu fotografia în toată presa. Cel mai mult mi-a plăcut ultima ei poză cu capul căzut pe caldarâm …alături de consoarta sa. Dar, să mă întorc la tortură. În cartierul meu în fiecare vineri după ora 11.oo, undeva în cartierul arăbesc din Haifa strigă cineva la microfon cu tonul pus la maximum… în limba arabă, ton de revoltă…Poliţia nu intervine decât prea tîrziu. Oare unde trăim ?
BIANCA MARCOVICI
(c)

tablou cu piatră

Toate bibelourile din casă

Stau precum tablourile cu natură moartă.

Să evadez, doar valurile şterg amintirile!

O inedită lumină spre ramuri de copaci

Precum o perlă-n lumină ce-şi pierde conturul.

Dar tu mereu taci şi asculţi o melodie stresantă

Clipind a singurătate precum un soldat lăsat la vatră.

Ridică această creangă aproape uscată

Şi fă-mi un semn cu ea…a pace calmă.

M-am săturat de nefireasca apăsare din inimă.

E o clipă nemeritată ce stagnează-n vânt.

Bibelourile nu s-au mişcat de la cutremur-

(bibelouri pe care nu le poţi transmite nimănui

chiar dacă ele amintesc un oraş vizitat de

pe harta lumii…

gustul urmaşilor diferă mult

nici cărţile în limba română nu le mai spun nimic

dezolarea e un semn care e scris pe orice piatră de mormânt!)

Bianca Marcovici
(C)

„DACĂ E MARŢI, E BELGIA!”

DACĂ E MARŢI, E BELGIA!”
Titlu de film distractiv
De Purim mergea uns vizionarea
Acestui film,
Niciodată nu ştiai unde eşti
Călătoreai fără grai într-o Europă oază!
Odată , de Purim a fost marţi…

Propun deci o pace fictivă
Teroriştilor islamişti
În loc să viseze
La 77 de fecioare
care-i aşteaptă în Gan HaEden:
Să li se propună să poarte
măcar de Purimul nostru o
Curea explozivă cu trandafiri roşii,
crengi şi spini!

BIANCA MARCOVICI

publicitate generalizată, GAZETA ROMÂNEASCĂ, ISRAEL,PURIM SAMEACH!

” „Vrem o Românie fără mătreaţă”…
Lucrurile publicitare de la T.V. uneori îţi rămân în memorie. Titlul de mai de sus generalizează o epocă şi este repetat zilnic la rubrica de publicitate. Nu mai spun de reclamele care anunţă medicamentele cu prospect de supliment alimentar care ne va prelungi viaţa, numai dacă trăieşti într-o ţară aşa bogată în tratamente naturale precum România! Cert e că noi nu avem cernoziom iar nisipul ne invadează după cum bate vântul. Dar am remarcat că fiind pe acelaşi meridian aproape că ne asemănăm la descriile legate de vreme. Săptămâna trecută s-a anunţat un vânt care provine din Sahara şi în sudul Olteniei. Se mirau şoferii de cum aratau maşinile lor pătate, ca la noi după „şarav”!
Dar la ce vreau să ajung fără să dau zvonuri nefondate sau neverificate. La Consulatul de la Ramat-Gan mi-am predat mobilul la intrare. A doua zi m-am întors de la Haifa la Ramat-Gan să-l iau, pentru că-l uitasem acolo. Atât de amabil a fost cel ce păzea intrarea la Consulat că mi-a dat voie să aleg din 5,6 mobile uitate de alţi grăbiţi, israelienii de origină română! Să vă spun însă cât costa parcarea în clădirea din apropiere doar pentru vreo două ore:45 de şekeli!Şi să vă mai rog să verificaţi actele de acasă. Doamane, fereşte!- să difere o literă, în actele de căsătorie, certificatele de naştere,paşapoarte, etc. Mai ales pentru generaţia … bunicilor sau taţilor. Soţul meu e trecut ca fiind” fiul lui Natan” scris „NatHan cu h!!! Trebuie să se ducă săracul la sursă, adică la Dorohoi ca să facă corecţia. Cineva în lift se plângea că i s-a scris în acte Râmnicul de Jos… în loc de Sus! Nici măcar nu ştia unde să se ducă să-şi caute rădăcinile. Dar, ce să mai spun că eu mi-am descoperit rădăcinile la Dorohoi. Bunicul meu Şmil Grimberg acolo s-a născut! Şi cât îl invidiam eu pe soţul meu că e din Dorohoi,” centrul lumii evreieşti”!
bianca marcovici
25/03/2016