18 REALITATEA EVREIASCĂ – Nr. 412-413 (1212-1213) – 1 – 30 septembrie 2013
Recenta carte a Biancăi Marcovici,
„Arta nudului poetic“, apărută în Editura
„Familia” – Israel, este încă un capitol
din jurnalul liric al autoarei; un grupaj de
convorbiri cu sine însăşi: amintiri dragi,
prezent deloc liniştitor, revoltă, luciditate,
rezistenţă lăuntrică, viaţă aşa cum e şi
viaţă aşa cum şi-ar dori-o să fie. Este un
jurnal de generaţie. Prima generaţie de
evrei români născută după război, după
Holocaust, ajunsă – majoritatea – în Israel,
cu România în suflet; o generaţie trăind
între două maluri – titlul unei alte cărţi de
poezie a autoarei – Mediterana şi Bahluiul,
ori Dâmboviţa, ori Dunărea… Departe
de orice sugestie licenţioasă, nudul poetic
este metaforă a sincerităţii totale în faţa
sinelui şi în faţa oamenilor, fără de care
nu convingi, nu ajungi la inimile celor care
te citesc. Autoarea nu crede în cuvinte
meşteşugite, ci în detaliul prozaic din
care-i iese zvâcnirea, singura neatinsă
de timp, a sufletului: nudul poetic, fiindcă
rochia poemului nu e rochie de bal.
Când e Bianca ea însăşi? Vineri seara,
când binecuvântează lumânările, cum au
făcut şi mama şi
bunica, şiruri-şiruri
de femei evreice,
lacrimi fierbinţi de
lumânări. În ce limbă
se roagă? În
idiş, limba pierdută
a mamei, care
n-a putut prinde
rădăcini în Israel?
În româna-n care
scrie? În ivritul nepoţilor? Dar – şi-n asta
constă modernitatea poemului – totul
se amestecă cu scene cotidiene. Există
şi Bianca – omul de cultură, care refuză
ceea ce vede: grafitti-uri, mâzgălite de
tineri pe zidurile încărcate de frumuseţe,
profanându-le: milenii de civilizaţie elenă
create de propriii lor strămoşi; impresii
dintr-o excursie în Grecia. Alte impresii
dintr-o excursie la Dresda, în Germania
atât de tragic legată de istoria evreilor europeni.
Ploaia nu a putut spăla funinginea
de pe clădirile arse./ Undeva o sinagogă
priveşte oraşul. Şi o stare de spirit generală:
lirismul s-a uscat în lumea noastră şi
farsa e la ea acasă pe net, în talk-showuri,
gesturile funcţionarilor… Deşi afirmă
că se înşală doar pe sine însăşi, n-o face
din moment ce defineşte starea actuală a
poeziei buldozer fără aripi. Cine-l va lua în
seamă pe poet? Va fi ascuns acolo poemul/
Lângă coşul de gunoi. Refuzul a tot
ce-i strident în lumea noastră e laitmotiv
al cărţii. Bianca trăieşte cu radioul deschis
la ştiri, pentru că-n Israel ştirile sunt vitale,
terorismul e foarte concret, pacea cere
compromisuri care dor, războiul e realitate
trăită: camera etanşă, să scapi cu viaţă,
bombele – ciuperci otrăvitoare… Şi, totuşi,
bucuriile: nepoţii. Bianca Marcovici, asumându-
şi dificila condiţie de poet român
departe de România, scrie pe coperta a
patra a cărţii Răzvan Voncu; ilustrativă
pentru postmodernism – Ioan Cristofor;
în deplină maturitate poetică – Eduard
Mattes; „permanent conectată la realitate”
– Adrian Graunfelds. Crochiu critic
contemporan.
IULIA DELEANU
„ A R T A N U D U L U I P O E T I C ”
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 