Dialog la Haifa , de Bianca MARCOVICI
Personalităţi din aliaua noastră (28)
Sursa, Viaţa noastră, Tel- Aviv, joi, 8 octombrie, 2008
LIVIU MOSCOVICI ÎN DIALOG CU POETA BIANCA MARCOVICI
“…ce-mi rămîne de făcut? E să ascult de toată lumea şi să scriu ca mine… “
Răsfoind cîteva vechi însemnări privind debuturi literare ieşene, am descoperit că se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de cînd Bianca Marcovici a apărut cu o poezie în presă.
Au trecut anii. I-am urmărit apariţiile editoriale, am auzit-o recitînd la multe festivităţi culturale,la întîlniri cu cititorii. Am scris cronici despre cărţile ei ( vezi “Viaţa noastră” din 18 iul.2003, 25 iun.2004, 3 sep.2004, 31 dec.2004, 17 mar.2006, 14 mar.2008), dar la împlinirea a două decenii şi jumătate de la debut se impunea un alt gen literar, un interviu. I l-am solicitat.Poeta mi-a răspuns cu amabilitate. Discuţia purtată în primitoarea sa casă din Haifa – unde găsesti cărţi şi reviste din Iaşi ,Bucureşti dar şi din Tel Aviv sau Ierusalim -a fost aceea cu un interlocutor sincer, prietenos, deschis să răspundă oricăror probleme..
LIVIU MOSCOVICI ( L.M.) : O întrebare de început : Ce amintiri ai despre debutul tău ?
_
BIANCA MARCOVICI ( B.M. ) : Lucrurile frumoase ni le amintim.Erau singurele momente care ne făceau să uităm de greutăţile prin care am trecut şi am suferit împreună… Mă gîndesc la neputinţa de a reacţiona, decît prin poezie, la situaţia poetului evreu. Dar … îmi aminesc că am fost fericită de debutul meu literar în Revista Cultului Mozaic în 1983.Mi-a apărut ””””poezia Auschwitz, 1983!: „Nici un avion din lume/ Nu a bombardat drumurile ce duceau l a Auschwitz-” .Debutul meu într-o carte a avut loc la Editura „Junimea”, 1985. Cred că pot să mă laud ca au fost în concurs 400 de manuscrise. Am aşteptat patru ani pînă la confirmarea debutului. „Am sărit în tavan ” cînd am primit telefon de la editură că am reuşit! …Altfel se petrec lucrurile la noi,acum ! Prea mulţi se autodebutează, plătind bani grei pentru editare frumoasă , însă citindu-le cărţile dezamăgirea intervine pe parcurs!
L.M. :Cînd ai ajuns în Israel, cum te-ai descurcat venind în ţară la 40 de ani, cu două fete, înainte de armată, după cîte ştiu?
B.M.: Trebuie să-mi rezum viaţa în cîteva fraze, bilanţ frumos :Fetele mele au făcut armata, una după alta luîndu-şi bacalaureatul într-un timp record, mai apoi studente, etc…Sunt deja măritate.Mă pot bucura deja de 4 nepoţi!
Soţul meu, cititorul numărul unu, mă susţine pe toate căile. M-a insotit cînd a fost lansarea antologiei mele, „Puţin blond cu mult farmec”, la Tîrgul de carte de la Ierusalim.Am fost împreună şi la „Zilele Revistei Convorbiri Literare”desfăşurate la Iaşi, 2005
L.M. : Văd că ai multe performanţe literare, 25 cărţi, poeziile tale au fost traduse în germană, franceză, ebraică, şi mai recent în portugheză, în revista „Niram Art”, premii literare, prezentă ca invitată la I.C.R. din Tel Aviv cu lansarea ultimei cărţi de poezii, „Impactul virtualului”, premii internaţionale în Iugoslavia, Israel şi România. Au scris despre cărţile tale peste 50 de critici,eşti colaboratoare la 30 de reviste, prezentă în zeci de antologii colective, ce ar mai fi de adăugat?
B.M.: Cred că nu ai înţeles esenţialul, toate astea sunt doar” o moştenire lirică ” , cum spune George Astaloş în antologia sa, unde m-a tradus în limba franceză alături de alţi autori, doar pentru cei de Dincolo, din România, pentru că fetele mele s-au rupt de limba română iar nepoţii deja nu comunică decît in ebraică! Cred , sau aproape sunt sigură, că tot ce am agonisit şi strîns în arhiva mea personală se va pierde, e suficient cea virtuală, dacă blog-urile respective nu vor fi şterse chiar de cei care le găzduiesc! Lucruri pe care le primesc deja, în viaţă fiind! Aşa că îmi trăiesc clipa, nefolosind nici un model literar, nota mea personală din poezie a reuşit, reunind cele citite, adăugînd muzica, arhitectura poemului. Pentru că poezia nu se face… şi nu e rimă, e o infuzie, ca un ceai bun la gust.
L.M.: Ai amintit acum,în puţine cuvinte, că în poezia ta ai reunit ecouri din lecturile făcute. Ce autori îţi sînt mai apropiaţi? Ce a citit şi ce citeşte acum Bianca Marcovici ?
B.M.:. Pornind de la Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Luiza Carol, Solo Har, Andrei Fischof , ajung la Elfriede Jelinek,Sesto Pals, Gherasim Luca, Sorin Anca, Sebastian Costin, Adam Simantov, Mircea Cărtărescu, Radu Bărbulescu, Amos Oz…., După cum vezi, nu negljez scriitorii israelieni care scriu / au scris în româneşte, nu neglijez scriitorii români care au adus o notă nouă în poezie, după cum nu neglijez autori mari din literatura universală. de astăzi
L.M. : Vorbeşti numai de lecturi din poeţi şi prozatori mari. Dar Bianca Marcovici este ingineră. Lecturile nu te îndepărtează de profesia ta? Se împacă poezia cu munca de proiectare inginerească?
B.M.: O întrebare care mă duce cu gîndul cum să separ pasiunile de meseria pe care o fac şi acum ca ingineră la Socetatea de Electricitate şi munca mea legată de poezie ca redactor -colaborator la reviste virtuale care apar pe internet, Argos – Craiova sau Acum, http://www.romanialibera.com , site-ul lui Ştefan Maier, la care mai pot adăuga şi blog-ul meu de la adresa https://wxwx.wordpress.com.
Dacă cineva are răbdare să citească va descoperi în arhive cît de mult m-am străduit să promovez, ca şi tine, mulţi scriitori care scriu încă în limba română pe virtual, tocmai acolo unde poate citi mult mai multă lume decît cei care sunt abonaţi la revistele tipărite. Dar adevărata mea pasiune a fost vioara! Cu ea , căntînd în orchestra Comunităţilor evreieşti reunite din România, am reuşit , în turnee să văd o altă lume. Aşa am ajuns să călătoresc, pentru prima oară în Elveţia, Statele Unite şi Israel.
L.M.: Te remarc ca o poetă neutră. Nu te aliniezi la nici o grupare , din Israel sau România, ca membră a Uniunii .Scriitorilor. din România si a A.S.I.L.R?
B.M.: Nu pot spune că nu mă aliniez…Pentru fiecare a fost o perioadă. Cînd am venit în ţară am fost primită călduros de Al. Mirodan, Virgil Duda , Sebastian Costin, dr. Sergiu Levin, dr.Elena Esther Tacciu, Mirel Brateş, Luiza Carol, Solo Har, Carol Isac, I .Schechter, Andrei Fischoff, Şlomo David, dr.Şlomo Laiş, Sonia Palti, Shaul Carmel! Mai pe urmă, mulţi m-au încurajat …! La Neptun, la „Colocviile de literatură”, unde am fost de două ori, mi-am dat seama că nu există drum de întoarcere pentru noi, în literatura română, signonul nostru e mult diferit. Nu putem recupera sau concura cu literatura de limbă română din România, Dar, mai ştii, pot să fiu contrazisă.
L.M.:Aş încerca o întrebare legată de prezenţa ta în dicţionare literare.Ce părere are Bianca Marcovici despre faptul că apare în dicţionarele româneşti şi nu în cele din Israel Recent a apărut Lexiconul scriitorilor ebraici. Din 500 de scriitori , din aliaua româna apare numai Andrei Fishcoff, Riri Manor,Har Bar/Shalom…precum şi cîţiva care au scris numai în ebraică precum Yehuda Gur –Arie ,Aharon Apelfeld.
B.M. : Nu sînt în dicţionarul ebraic dar sînt în cel romînesc editat de Academia Romăna. ,vol.4, literele L/O. Un dicţionar de mare prestigiu ştiinţific. Sînt fericită că sînt recunoscută ca poetă în România ! Chiar daca sînt israeliană şi nu am apărut în dicţionarele tipărite aici, am apărut în cele româneşti.Erau vremuri cînd Asociaţia a editat un număr din cu toti scriitorii israelieni de limbă română. Ar trebui reeditat. Mi s-a dedicat au articol şi într-un dicţionar literar editat la Iaşi precum şi în biobibliografia semnată de regretatul Em.Aczel.şi apărută la Editura Hasefer.
Eu nu sînt scriitoare de limbă ebraică,.Cei menţionati mai sus au scris în ebraică dar ,eu ,venită la 40 de ani, nu mai pot visa în ebraică pentru a scrie POEZIE. . Nu sînt complexată pentru acest motiv.Dacă vor apărea traducători care să mă traducă,aşa cum s-a întîmplat pîna acum, recepţionînd poezia mea şi traducîndu-mi-o, mi se pare o mare realizare. Aşa cum poeziile mele au fost traduse de Radu Bărbulescu în germană- . Nicole Poittier m-a tradus în franceză, Luiza Carol în engleză şi A.Fischoff în ebraică.
L.M.: .În aceeaşi sferă de probleme, am avut marea bucurie să te văd pe estrada Centrului cultural român din Tel Aviv ,la un frumos recital de poezie.,alaturi de alţi scriitori. A constituit acest lucru o satisfactie pentru poeta Bianca Marcovici.?
B.M.;. Cred că această întrebare mă pune puţin în dificultate.M-am bucurat că am fost unul dintre scriitorii învitaţi la Institutul cultural român din Tel Aviv . Doamna dr.Madeea Axenciuc a sesizat nuanţele şi dorinţele scriitorilor israelieni de limbă română, să le fie lansate cărţile în acest cadru, la Tel Aviv! Schimburile culturale inclină însă să facă cunoscuţi mai mulţi învitaţi şi autori din România. Dar poate e numai o impresie să cred că s-a uitat de noi, poeţii!
Ca să fiu mai sinceră, munca pe internet, ca o colaboratoare permanentă la unele reviste sau cotidiene, mi-a umplut acest gol legat de tipărirea creaţiei mele. M-am retras din anumite jurii, conduceri de asociaţii, tocmai ca să am timpul meu liber si să pot ajuta fetele cu cei patru nepoţei, să citesc mai mult şi, pe de altă parte, să mă rup de pericolul inerent şi cunoscut, că cine are funcţie va primi, la fel ,Dincolo sau Dincoace, onoarea de a fi invitat la diferite schimburi culturale. Rămân neutră în această echilibristică de a nu supăra pe cineva simţindu-se cu musca pe căciulă !-
L.M.: Să-ţi pun o ultimă întrebare : Ce consideri că nu ai făcut pînă acum din punct de vedere literar,artistic, şi ai vrea să realizezi de acum înainte ?
B.M. : Multe n-am făcut. Îmi cunosc limitele ! Fac parte din generaţia 80, cum s-a exprimat cîndva scriitorul Zoltan Teerner. Poeta Rodica Grindea m-a localizat în Israel. Liviu Moscovici ca şi Carol Isac mi-au urmărit nostalgia după locurile natale, Iaşul, şi transferul meu în cosmosul iudaic. Adam Simantov, unul din prefaţatorii cărţii mele, mi-a localizat apartenenţa şi registrul poetic. Lucian Zeev Herşcovici m-a făcut „ecologistă” şi m-a încadrat în categoria unei „ idişe mame”…
Ce-mi rămîne de făcut, legat de întrebarea ta, dragă Liviu Moscovici, care mă cunoşti, aşa cum ai mai spus, din caravanele literare organizate în localităţile din preajma Iaşului,…., e să ascult de toată lumea şi să scriu ca mine, eu fiind o neconvenţională, adică prefer „infuzii poetice” care pot acoperi multe pagini de roman, în puţine cuvinte, scenarii de film cu secvenţe paralele, citind printre rînduri cu cerneală simpatică, indiferent cînd şi unde, doar înprovizînd pe un” Capriciu „de Paganini sau ascultînd „Simfonia spaniolă” de Lalo ( -vezi „Impactul virtualului”)…
L.M.: Din cronicile care s-au scris despre tine, ai reţinut un citat memorabil ?…
B.M. : …cel al Ginei Sebastian Alcalay. Să ţi-l redau : „ Există de altfel şi numeroase alte poeme cu accente feministe îndreptate împotriva bărbaţilor exhibiţionişti, a celor ce se laudă „că pot avea orice femeie”, a „ violatorilor” etc. Dar toate acestea şi alte menţionate /…/sînt contracarate într-o măsură importantă de versuri , mai degrabă, senine, în care poeta ne apare în ipostaza de bunică,obsedată de „ramuri de copac înflorite” şi de „kilograme de nepoţi” ce îi „mărşăluiesc” în braţe. Versuri exprimînd nevoia impetuoasă de puritate, vizualizate în „orhideea plăpîndă” sau în „crinul de pe mormîntul tatălui”…
L.M. : Îţi mulţumesc pentru această interesantă discuţie şi îţi urez, acum, la început de Nou An , fericire, multă sănătate, împliniri, cărţi nenumărate care să îmbogăţească bibliotecile noastre.
Panoramic editorial (87)
sursa, Viatza Noastra, Tel Aviv, 13.03.08
„SEMNELE PESTE TIMP” ALE BIANCĂI MARCOVICI Liviu Moscovici Recent am primit o invitaţie la o manifestare literară organizată de Institutul Cultural Român din Tel Aviv, invitaţie căreia i-am dat curs.O seară literară- ce onorează în mod deosebit instituţia organizatoare- cu participarea a cinci scriitoare din Israel (Marlena Braeşter, Gina Sebastian Alcalay,Madeleine Davidsohn, Silvya Riri Manor şi Bianca Marcovici),personalităţi deosebite ale vieţii sociale şi care aduc o contribuţie de seamă la diversificarea modalităţilor literare contemporane.Prezenţa Biancăi Marcovici în programul manifestării din Tel Aviv m-a bucurat. Nu am mai auzit-o de mult recitînd… Iată că din nou Bianca Marcovici apare pe o scenă literară, în faţa publicului. -Oare cîţi ani au trecut decînd această poetă din Haifa a citit prima oară în faţa iubitorilor de poezie ? Cîţi ani au trecut de la debutul ei literar ? Cîteva întrebări care mi-au adus în fluxul memoriei primele apariţii ale Biancăi Marcovici la Iaşi, la cenacluri literare, la intîlniri cu cititorii,…Uneori la Muzeul de literatură, alteori la manifestări literare la Biblioteca „Gh.Asachi” sau la bibliotecile din Paşcani sau Tg.Frumos. Au trecut peste 25 de ani de cînd am citit, cu interes, poeziile cu care a debutat in revistele ieşene „Cronica „ şi „Convorbiri literare”, 25 de ani de cînd a inceput să fie invitată să citească poeziile din volumele apărute la editura locală. O prezenţă aparte in viaţa literară ieseană, o ingineră care îşi făcea loc în cercul poeţilor ,în marea lor majoritate, absolvenţi ai unor facultăţi umaniste…Primele cărţi purtau un mesaj al unei poezii moderne, autoarea aducînd o notă aparte într-o perioadă cînd multe din producţiile literare ce apăreau erau tributare unor mode ale timpului. Am reîntîlnit-o acum cîtiva ani,la manifestările literare de la Haifa, de la Tel Aviv, i-am citit cu atenţie cărţile apărute în fie la Haifa, fie la Bucureşti…Am scris cîteva cronici literare ( în ziarele „Viaţa noastră” din 25 iun.2004, 31 dec.2004, 29 dec.2006 şi pe 12 martie 2006) în care remarcam evoluţia poetei de la an la an, îmbogăţirea tematică a poeziei dar şi evoluţia tehnicii literare personale. Mă asociasem unor critici literari care au analizat poezia ei, unii de mare autoritate ca Paul Cernat, Ioan Holban. Acestia au subliniat încrederea poetei în posibilitatea cuprinderii în tematica poeziei a „ totalităţii manifestărilor vieţii ( şi ale feminităţii) în măsura în care acestea declanşează acea reactivitate poetică „ specifică poetei din Haifa (v. Paul Cernat.” Introducere” la vol. Marcovici Bianca, Puţin blond cu mult farmec, Buc., 2004, p.9).. Am recitit cu atenţie volumul apărut recent: Marcovici,Bianca. Impactul virtualului”,/ Poezii.Cu o nota biobliografică/. Haifa,2007. 82 p. Am regăsit în el „semnele peste timp” ale poetei, pentru a relua titlul unei frumoase poezii(v.p.14 din volum)…Am regăsit puterea autoarei de a dialoga cu cititorii, de a-şi interoga propria fiinţă…Am regăsit teme asemănătoare celor cu care a pornit în drumul ei poetic, teme, care de-a lungul anilor, au căpătat o nouă configurare, o nouă dezvoltare.Importante sînt cele în care scriitoarea îşi exprimă încrederea în POEZIE. Pentru Banca Marcovici , poezia nu este doar un simplu exerciţiu cultural, o formă abilă de comunicare cu un cititor mai mult sau mai puţin prevenit. Ea constituie o subtilă convocare la realitatea imediată a lumii, o încredere nemăsurată în puterea CUVÎNTULUI. Încă în 1985, în placheta de debut poeta declara că POEZIA „ e legea mea / nu vreau să trezesc pe nimeni / decît prin cuvinte / nu vreau să dărui nimănui / setea mea de cuvînt / pînă şi iubirea e un răspuns./ Starea de poem / te înalţă / te înhamă/ starea de poem / poem numai al tău…/ pe care admiţi / să-l citească şi / altcineva / numai că / nu te poate atinge/ înstarea de poem „. În ultimul volum găsim o altă profesiune de credinţă : „…aş vrea să fii copleşit de mine / să mă cauţi între paginile poeziei /pînă la epuizare/ să te usuci de dorul meu printre cotloanele sufletului/ să-ţi cobori încet / încet masca virilă / închipuindu-ţi bastardul ce s-ar fi născut, poemul ,/facerea lumii mele,…” ( Rodia tristeţii, p. 70 ). Poezia , o alăturare de note clasice la cele moderne, te îndeamnă la relectură,pentru a descoperi mobilurile intime ale creaţiei. Bianca Marcovici a ales în noul său volum să recurgă la modalităţi întîlnite şi în volumele anterioare.Adresarea directă, implicarea cititorului în procesul ei de creaţie. Cuvintele capătă o adresabilitate deosebită, ca în poeziile „ sunt cu tine”(v.p.55), „criptări de gînduri”(v.p.27). De altfel, în ultima poezie citată poeta spune că „ vorbele au vîrful săgeţii”, considerînd astfel posibilitatea ca cititorul să poată fi impresionat de cele citite. Miza unui astfel de discurs este, evident, deosebit de mare. Unele poeme par monologuri dramatice, altele aduc frînturi de dialoguri, ceea ce măreşte caracterul de adresabilitate şi de apropiere de cititor. Unele poezii, readuc în memoria cititorului teme mai vechi. Dragostea, în aceeaşi măsură, pentru locurile de unde a plecat şi pentru locurile în care trăieşte în prezent. Iaşul este oraşul în care a debutat, dar este oraşul în care a crescut, s-a format intelectual, a învăţat să cunoască arta viorii, a învăţat muzica versului…Două poezii din ultimul volum sînt elocvente: „copilărie, Iaşul amintirilor „ (v.p.45), „ pe Lăpuşneanu…Iaşi, iunie ,2007” (v.p34). Poeta e bucuroasă că în Iaşul pe care l-a părăsit cu ani în urmă „ Sinagoga din Târgul Cucului / m-a recunoscut/ „.( Două poezii care ar trebui alăturate altor multe despre un oraş care nu poate fi uitat,aşa cum ,în proză prof. Leon Volovici i-a închinat emoţionante descrieri.(vezi în acest sens:Volovici,Leon: „De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi”) .Poeziile despre Iaşi,paginile memorialistice despre oraşul moldovean scrise de Bianca Marcovici ar putea forma substanţa unei cărţi ,ce ar avea, fără discuţie, succes ! ). Poeziile dedicate Israelului, Haifei, Ierusalimului, sînt poezii de mare intensitate emoţională şi care atestă ataşamentul poetei la realităţile vieţii pe care le compară cu” ziduri de sprijin” ale talentului poetic. In faţa Ierusalimului poeta are o revelaţie: Ierusalimul meu, noaptea viselor, divinitatea atît de aproape, dispare aroganţa spirituală, apare grădina noastră în lumina feerică, revelaţia Zidul Plîngerii noastre singura scenă din viaţa, lumină te simţi tu însuţi, umbra ta e cu tine cu inima pe Zidul de granit te rogi pentru copiii noştri cînd lumea-ţi pare surdă, mută şi bizară şi zidul împietrit îţi dă speranţă……………………. (Noaptea la Ierusalim, p.67-68) Increderea poetei în ţinuturile Israelului sînt subliniate şi în alte poezii precum cea întitulată „ unei poete…Muntele Carmel”(p. 16) : „închipuieşte-ţi / floarea de colţ stă singură, albă, Levana/ undeva pitită / stăpîneşte Muntele Carmel/ e mic dar e al ei, numai al ei !…” Ca şi în volumele anterioare, poeta care are cultură artistică , reuşeşte să aducă în poezia ei teme şi motive din lumea muzicii . O poezie este întitulată „ Simfonia Spaniolă de Lalo” (v.p.7) , o alta – „ improvizaţie pe o coardă” (p.18-19).”Tracul violonistei” (p.28) ne aduce in memorie emoţia unui artist care se prezintă în faţa publicului. Poeta te intreabă dacă „ ştii ce-i tracul violonistei „ şi că ar vrea ca cititorul să citească o poezie întitulată „sonata lunii”…Motive muzicale apar şi în alte poeme, care de altfel reiau forme şi gînduri întîlnite în volumele tipărite de-a lungul anilor … Dar aspectul cel mai incitant rămîne totuşi încrederea în posibilităţile creaţiei poetice şi ale lecturii…De altfel, ultima poezie a volumului este întitulată „Borges” şi în ea se vorbeste despre paradisul văzut ca o bibliotecă ..Bianca Marcovici, se dovedeşte din nou o poetă cu posibilităţi deosebite, cu o operă care întregeşte, fericit, atît bibliografia literară israeliană cît şi cea românească.
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 
Merci pentru urari! Sincera sa fiu criticul „a aparut ca din pamint „cu articolul! Nici nu mai speram sa apara ceva despre mine la concurentza!
Cum „marul dscordiei” a disparut, cu parere de rau , umoristul I.Schecter (z”l) , sa speram ca va fi pace intre romanii-israelieni!
levana
Personalităţi din aliaua noastră
LIVIU MOSCOVICI ÎN DIALOG CU SCRIITOAREA
GINA SEBASTIAN ALCALAY
Există – trebuie să mărturisesc- o categorie de scriitori care mi-au inspirat dintotdeauna o deosebita admiraţie. În această categorie intră Gina Sebastian Alcalay, ale cărei pagini le urmăream încă din România. M-am apropiat aici, în Israel, mai mult de cărţile ei. Încercam să o cunosc . Luna trecută, am participat la o sezătoare literară organizată la Tel Aviv de către Institutul cultural român.Gina Sebastian a lansat ultima ei carte, apoi a vorbit, cu har, despre alţi scriitori participanţi şi ei la sezătoare. Am plecat de la această manifestare cu un sentiment de deosebită încîntare sufletească. Mi-am spus că merită încercarea de a o cunoaşte mai indeaproape. Nu m-am înşelat. Gîndurile Ginei Sebastian Alcalay despre viaţa ei, despre literatură, despre artă, atît de seducător exprimate pe parcursul unei conversaţii libere de orice închistare,- poate schiţa portretul unei scriitoare care a implinit , anul acesta, 25 de ani de la stabilirea in Israel şi, în acelaşi timp,în luna martie şi-a aniversat şi ziua de naştere, evenimente care pot jalona o întreagă viaţă de creator.
LIVIU MOSCOVICI ( L.M.) : Am citit cu plăcere ultima Dv.carte întitulată, simbolic, „Înainte de a fi prea tîrziu”. A fost o mare bucurie să pot citi o carte bună. Se scriu astăzi multe romane, apar volume de poezii, dar mai puţin eseuri.Opinia mea, după lectură, este că aţi reactualizat, în sfera literaturii de limba română din Israel, un gen literar de mare actualitate. Care este părerea Dv. ?
GINA SEBASTIAN ALCALAY (G.S.A.) : Dragă Domnule Liviu Moscovici ,
Gîndindu-mă la prima Dv.întrebare , mi-a venit în minte o istorioară cu privire la o adolescentă despre care toată lumea, cînd vorbea despre ea, repeta într-una că este o fată deşteaptă. Şi totuşi , ea simţea un fel de ciudă, pentru că dorinţa ei secretă era să audă pe cineva spunînd că e o fată drăguţă ,sau frumoasă, sau atrăgătoare. Aşa şi eu cu eseul. De cite ori citesc cu referire la mine “ eseista…”, îmi zic cu un soi de necaz, desigur justificat : de ce nu “ prozatoarea”, sau “ romanciera” , sau …Probabil că ştiţi şi Dv. cum e , sau cum se spune : o mamă ţine deobicei cel mai mult dintre toţi copiii ei, la cel mai slăbuţ, mai bolnavicios, mai nevolnic. Aşa şi eu cu romanul. Mă refer mai ales la “ Singurătatea alergătorului de cursă scurtă” care, poate că în contradicţie cu opiniile unor critici (dar nu şi a unor scriitori precum Ana Blandiana ) este mai apropiat sufletului meu decît alte cărţi.
Dar să revin la părerea Dv. după lectura volumului “Înainte de a fi prea tîrziu”, că aş fi reactualizat în sfera literaturii de limbă română din Israel, genul eseistic. Este adevărat că în cadrul segmentului nostru literar din Israel pare să primeze, numeric în orice caz, poezia şi romanul – acesta uneori de calitate excepţională – , dacă ar fi să ne gîndim, de pildă, la un Virgil Duida sau Alexandru Sever. Dar ultimul a scris pînă nu demult şi numeroase volume de eseuri şi cugetări eseistice precum “Inventarul obsesiilor circulare”, “Ordine şi dezordine”, sau ,mai recent, “Umbre la zidul plîngerilor mele”. Iar Zoltan Terner, un talent literar polivalent, s-a remarcat între altele şi ca eseist de calitate ( vezi volumul “Omeneşte vorbind” sau articolele lui din “Viaţa noastră”). Iată de ce ezit să vă răspund în totalitate afirmativ la întrebarea Dv.
L.M. : Se spune că eseul este la graniţa dintre literatura beletristică şi toate celelalte genuri literare. Consider , că în cazul Dv., eseul tinde mai mult spre literatura beletristică îmbinată cu istoria şi critica literară, dar şi cu analize sociologice.Care este rostul eseului în zilele noastre ?
G.S.A. : Şi eu cred,ca şi Dv., că eseul este la graniţa dintre beletristică şi celelalte genuri literare, uneori cuprinzînd cite ceva din fiecare. Se cunosc o serie de romancieri – în primul rind anglo-saxoni- dar nu numai, dacă ar fi să ne gîndim la Aldous Huxley din “ Orb în Gaza”, dar şi mai aproape de zilele noastre, un Norman Mailer, Milan Kundera sau francezuil Michel Houellebecq, care au practicat fără complexe genul romanului eseistic, fie prin glasul unui personaj, al naratorului, sau al altei instanţe convocate.Am făcut şi eu cu mijloacele mele modeste acest lucru în “ Singurătatea …”Oricum, faptul că romanul a devenit cel mai încăpător gen literar dintre toate,este astăzi monedă curentă.
Rostul eseului ? După părerea mea, este acela de a stimula gîndirea oamenilor prin confruntarea cu propriile idei expuse în forma cea mai directă şi cea mai transparentă, în loc de a fi exprimate pe cale mediată. Oricum, poate chiar în mai mare măsură decît ficţiunea sau poezia, eseul ne dezvăluie, cred eu, mentalul unei personalităţi. Poate tocmai impulsul de a-mi striga părerile în diferite domenii ale gîndirii şi existenţei umane, păreri nu o dată în răspăr cu clişeele de mare circulaţie la noi, m-a făcut să mă îndrept spre eseu. Nu pot omite, desigur, nici influenţa unor lecturi clasice şi moderne, de la eseurile lui Montaigne şi B.Fundoianu pînă la René Girard, sau , în alte arii geografice şi temporale, lucrările eseistice de mare valoare ale Anei Blandiana cu a sa “ O silabisire a lumii”, un adevărat giuvaer, sau ale lui Alexandru Sever de care am pomenit deja.
L.M. : Vă amintiţi ce v-a indreptat în mod special spre eseu? Cum vi s-a deschis gustul pentru acest gen literar ?
G.S.A. : Un volum întitulat simplu “ Eseuri critice” scris încă înainte de revoluţie, analiza în profunzime operele complete ale unor mari scriitori din literatura universală. În general , am fost atrasă de dezbaterile de idei din realitatea social-politică şi culturală a însîngeratului secol XX, dar şi de meditaţiile asupra infinitelor nuanţe şi jocurile de umbre şi lumini ale caracterului uman, inclusiv asupra dihotomiei ades întîlnite între caractere pe de o parte, – talent, erudiţie şi împlinirea pe scena publică a personalităţii , pe de altă parte. În acest context, nu am încetat să reflectez la o seamă de vicii proliferante mai ales în mediile artistice, culturale şi politice, precum invidia, mai mult sau mai puţin disimulată, vanitatea cu pieptul ei bombat, egolatria şi egocentrismul fără graniţe, nu odată aflate în sluba imposturii, fie ea şi foarte harnică.Unii critici ,profesionişti sau nu, au remarcat în eseurile mele, o vînă de moralist. (Dacă există, ea a luat naştere, probabil, sub influenţa moraliştilor francezi).
L.M. : Sigur, ca orice om, orice scriitor, simte o plăcere atunci cînd realizările sale sînt apreciate. Mă refer la critica literară. Ce satisfacţii v-au dat criticii de-a lungul timpului şi ce nu v-a plăcut atunci cînd s-a scris despre Dv. ?
G.S.A. : Inclin să vă răspund că în general vorbind, critica literară provenind din spaţiul românesc, mi-.a oferit cele mai mari satisfacţii. Prima jurnalistă care a scris foarte frumos despre cartea mea de debut, “ Poate mîine” (ediţia I ), a fost Felicia Antip. În anii din urmă, remarcile scrise sau “ speech-urile” unor critici români prestigioşi, precum Alex.Ştefănescu, Gabriel Dimisianu, Barbu Cioculescu, mi-au făcut mare plăcere, (Nu e cazul să le citez aici). În Israel, l-am apreciat, ca mai toţi dintre noi, pe profesorul Eugen Campus, deşi n-am fost întotdeauna perfect de acord cu ce spunea, de pildă cînd, referitor la roman, punea semnul egalităţii absolute între autor şi narator. Am fost uneori dezamăgită de percepţiile lui Carol Isac, pentru care –am avut impresia – latura estetică şi novatoare a unor lucrări contează mai puţin decît “patriotismul” lor declarat. Cît despre Paul Schweiger, unica recenzie pe care a publicat-o cîndva în “Viaţa noastră” la o carte a mea, mi s-a părut o oroare. Dar ce contează ? Părerea altor critici menţionaţi mai sus, a personalităţii cu totul speciale care este Ana Blandiana ( din proprie iniţiativă ea a vorbit în termeni superlativi la una din lansările mele la Bucureşti,exact despre volumul ponegrit de P.Schweiger) sau a lui Ioni Tuvia, un critic de mare fineţe care a manifestat întotdeauna o mare empatie faţă de scrisul meu, au fost mai importante în ochii mei,
L.M. : Aveţi foarte multe realizări pe plan literar. Cărţile Dv. au depăşit aria geografică a Israelului ca şi aria literară a literaturii israeliene. La care carte ţineţi cel mai mult? Din ce cauză ?
G.S.A. : La această întrebare cred că am răspuns pe parcurs. Aş adăuga la cele spuse, “ Poate mâine” , ediţia a II-a refăcută şi adăugită, cu o prefaţă de acad.Solomon Marcus. De ce ? Poate pentru că romanul, chiar şi cel neconvenţional, fie el confesiv, picaresc, psihologic, fantastic, etc.etc., reprezintă, cred, genul literar care plasează scriitorul în faţa celei mai mari provocări, celei mai profunde implicări emoţionale. Indiferent de reuşită…
L.M. : În ultima Dv.carte aveţi multe pagini consacrate unor scriitori din Israel. Urmăriţi cu atenţie viaţa literară de aici. Sînteţi prezentă la multe manifestări literare şi culturale.Vă rugăm să numiţi cîteva din realizările literare ale ultimului an ?
G.S.A. : Aş menţiona mai întîi volumul lui Leon Volovici, “ De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi”, o carte care m-a entuziasmat prin autenticitatea, sinceritatea şi căldura ei umană, dar şi volumul de proză scurtă “Oglinda frumoaselor” de Maayan Bar, plus cîteva volume remarcabile de poezie semnate de Bianca Marcovici, Riri Manor, Shaul Carmel, Solo Har. Poezia pare să fi fost principala vedetă în 2007-2008.
L.M. : În paginile Dv. se întîlnesc aprecieri asupra multor mari creatori din domeniul filosofiei, a literaturii universale, a artelor plastice, urmare şi a unor impresionante lecturi.Ce citeşte astăzi scriitoarea Gina Sebastian Alcalay ?
G.S.A. :Lecturie mele personale _? Aş spune că ele sînt mai degrabă aleatorii.(Trecut-a vremea cînd a citi un autor care-mi plăcea sau mă interesa era sinonim cu încercarea de plonjare în integralitatea operei ). Am cumpărat din România o seamă de cărţi importante ( : “Orbitor”de Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade- “Jurnal portughez”, Elias Canetti – “Orbirea” etc.). Dar între timp am primit cadou din Franţa
“ Les bienveillantes” de Jonathan Little – Prix Goncourt 2007- şi i-am dat prioritate. (Tocmai am terminat acest roman ieşit din comun dar care nu se citeşte de loc uşor, precum şi “ Minciuna”lui Gabriel Liiceanu). Acum citesc un roman mai vechi a lui Amos Oz, “ My Michael”, în versiunea englezească. (Imi scăpase la apariţie). Mă impresionează mai ales prin filiaţia pe care încerc să o stabilesc între personajul feminin principal, Hannah, şi celălalt personaj feminin principal, autentic, însă şi de neuitat, din mai recentul şi fascinantul roman autobiografic “ Dragoste şi Tenebre”, în speţă, mama autorului. În paralel , am abordat şi o lectură mai pretenţioasă – “ Cabală şi Eros “ de Moshe Idel.
L.M. : Aveţi talentul –rar- de a vă exprima în mai multe genuri literare. Aveţi ceea ce se cheamă succes. De aceea, poate mai mult decît în cazul altor scriitori, vi se cuvine întrebarea : ce aţi vrea să scrieţi în viitorul apropiat ?
G.S.A. : Vă sînt recunoscătoare, dragă D-le Moscovici, pentru aprecierea Dv. despre succesul meu literar, la care, să vă spun drept, nu subscriu întru totul. Eu mă consider relativ marginalizată, poate şi pentru că nu am energia ( şi nu-mi place) să mă bat pentru un loc în faţă.
Cît despre intenţiile mele literare,pentru viitorul previzibil, ele s-au coagulat în jurul proiectului (semifinisat) al unui roman memorialistic( deci neficţionalizat) axat aproape exclusiv pe episodul , dacă îl pot numi aşa, Leonard Bernstein în viaţa familiei noastre, în primul rînd a fiului meu Eugen, care a fost ţinut la studii în trei Academii muzicale prestigioase din SUA, de marele dirijor, dispărut din păcate prea devreme. Important mi s-a părut tot ce a implicat acest “ episod” în bine şi în rău în traiectoria destinului nostru : pe de o parte, succesul tot mai evident al carierei pianistice a lui Eugen, astăzi cadru didactic la Universitatea din Wisconsin şi interpret preţuit atît în marile oraşe din America şi în alte metropole unde a fost invitat să cînte ; pe de altă parte, dezintegrarea unei familii cîndva unite, normale. Desfăşurarea acestui episod, construit dintr-o serie de colaje, dincolo de schiţa de portret a genialului “ Lenny” şi relatarea contactelor mele personale cu el, se va bizui pe armătura schimburilor de scrisori, dedicaţii şi felcitări ca şi pe diverse fotografii inedite. Deosebit de aceasta aş mai menţiona un volumaş de povestiri şi eseuri predat deja la Editura Hasefer.
-Voila ! Mersi mult, domnule Liviu Moscovici !
L.M. : Eu sînt cel care trebuie să vă mulţumesc pentru acest dialog, sincer, de mare ţinută intelectuală, deschis spre marea literatură. Sperăm, din tot sufletul, ca într-un viitor nu prea îndepărtat să ne întîlnim cu noile Dv. cărţi, care vor întregi o operă de mare valoare.
sursa, Viatza Noatra, martie, 2008
Profiluri si interviuri . I.STIRU
DE VORBA CU COLEGUL NOSTRU
LIVIU MOSCOVICI
Sa nu-i ocolim pe colegii nostri : au si ei cite ceva de spus
I.ŞTIRU (I.Ş.) : Cartea a fost dintotdeauna o pasiune ardentă a dumneavoastră ?
LIVIU MOSCOVICI (L.M.) :O întrebare care te duce cu gîndul departe,departe.
Cred că pasiunea pentru carte este un dar, ca oricare dar.Sînt oameni preocupaţi de muzică, alţii scriu muzică bună numai într-un anume gen, alţii ascultă numai muzică simfonică….Referindu-mă la această problemă,
îmi aduc aminte de un interviu pe care l-am acordat încă în anul 1995, revistei „Biblioteca”(Buc., nr.12/1995) .Spuneam acolo ,că este vorba” de o poveste de o viaţă,căreia i-am închinat toate gîndurile mele” . Printre altele,trebuie să spun că am avut marele noroc de a copilări în mijlocul cărţilor.O bună perioadă de timp,după cel de al doilea război mondial, părinţii mei deţineau un anticariat, în centrul oraşului, frecventat de foarte mulţi intelectuali ieşeni.Miile de cărţi existente acolo mi-au deschis un orizont de lectură pe care am căutat să-l dezvolt mai tîrziu,aşa cum şi acum încerc să lărgesc cercul de lecturi. Mai apoi, profesorii Facultăţii de litere din Iasi (pe care am absolvit-o) au reuşit să dezvolte sentimentul de mare respect faţă de CARTE. Au urmat deceniile în care am lucrat în cadrul unei mari biblioteci publice ieşene (Biblioteca „Gh.Asachi”); sutele de mii de cărţi existente,unele de mare valoare, studiile întreprinse în această instituţie, specializarea mea în bibliografia literară,relaţiile pe care le-am stabilit cu specialişti din bibliotecile academice şi universitare,simpozioanele şi conferinţele la care am participat – au determinat ca una din preocupările centrale ale vieţii mele să fie CARTEA.
La aceasta,trebuie să adaug şi încă un element, de altfel foarte important. Spaţiul familial mi-a permis să păstrez nealterată această preocupare faţă de carte.Studiile muzicale şi filologice ale soţiei mele,activitatea ei didactică şi pedagogică desfăşurată în mari licee ieşene, mi-au întreţinut nivelul lecturilor, au determinat alegerea cărţilor care au format biblioteca noastră personală cu multe cărţi din literatura română, rusă,franceză, cărţi de muzică şi muzicologie şi bineînţeles cărţi ale scriitorilor evrei.. Şi în prezent, , discuţiile din casă asupra cărţilor şi presei literare,asupra unor emisiuni ale diferitelor canale de tv., întreţin o anumită „tensiune” a lecturilor.
I.Ş .: Vorbiţi-ne ,vă rugăm, pe scurt, despre Liviu Moscovici din România.
L.M. : Cred că am spus suficient de multe lucruri puţin mai sus. Dar pentru că ţi-ai propus un interviu legat de preocupările despre carte,lectură ,scris, poate ar trebui să adaug cîte ceva despre ceea ce am publicat în România. Am colaborat la principalele ziare si reviste ieşene( şi nu numai ieşene) încă din perioada studenţiei. ( Erai secretar de redacţie la un principal ziar ieşean.Cred că îţi aduci aminte de materialele semnate de mine şi care îţi parveneau de la Secţia culturală a ziarului condusă, multe decenii, de o bună profesionistă care semna Elena Pietraru (Loti Zilberştein), şi pe care, cu bucurie, aş vrea să o întîlnesc acum !).De asemenea, am publicat cîteva antologii literare(dintre care una a apărut la Editura Eminescu din Bucureşti, cu o prefaţă a acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga) care au avut un bun ecou în rîndul cititorilor.În colaborare cu profesori de la Facultatea de litere am publicat trei mari cercetări bibliografice de literatură comparată,care au apărut atît la Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, cît şi la Editura Junimea din Iaşi.Am publicat,în colaborare,bibliografia vieţii literare ieşene,iar de-a lungul a zece ani am semnat,împreună cu un coleg, bibliografia anuală a revistei „Cronica”,publicaţie importantă a Iaşului pînă mai acum cîţiva ani,cînd i s-au retras subvenţiile.
În cadrul bibliotecii am iniţiat cîteva manifestări literare ,printre care una, a căpătat o amploare deosebită,mentinută fiind şi astăzi.” Salonul cărţii româneşti”(la care ai participat şi tu împreună cu poetul Shaul Carmel) a fost una din acele proiecte care a promovat,cu deosebire cartea tipărită la Iaşi. Vreau să menţionez că acest Salon a pus în valoare şi tipărituri semnate de către cercetători şi scriitori evrei care au activat în Iaşul atît de bine cunoscut de amîndoi..
I.Ş. : Cînd aţi devenit „ ole hadaş” şi cum a fost începutul israelian ?
L.M. : Apariţia acestui interviu marchează şi împlinirea a nouă ani de cînd familia mea se află în Israel.Totodată, se împlinesc şapte ani de colaborare,neîntreruptă, la ziarul „Viaţa noastră”.. Iată, două aniversări importante pentru mine.
-Cum a fost începutul israelian !
Un răspuns ,poate ,nu aşa uşor de dat.Ca la toţi cei care au făcut alia.Poate în cazul nostru mai uşor.Familiile copiiilor, pe care îi avem aici, au căutat ca primele luni de viaţă în Israel să treacă fără mari greutăţi.Şi sub aspect material şi sub aspect spiritual.Am fost „adoptaţi” imediat şi de către rude apropiate, de cîţiva prieteni…Avem multe cunostinţe…
Trebuie să mai subliniez un aspect, care a făcut ca acea condiţie de „ole hadaş” să fie mai uşoară. Eram familiarizaţi ,încă din România, cu literatura de aici, cu revistele şi ziarele ce se publică, cu radioul israelian. Dar.., există şi un dar…Sigur, problema limbii a constituit, constituie şi acum, un handicap foarte serios.Ne lipseşte o bibliotecă de limbă română pe care să o putem frecventa uşor….Tot aşa cum ne lipsesc concertele săptămînale de la Iaşi.
I.Ş.: De cînd faceţi critică literară aveţi mai mulţi prieteni ?
L.M.: Întrebarea ta cred că se referă numai la perioada din Israel. Da !. Am reuşit ca în cîţiva ani să avem relaţii cu foarte mulţi creatori de pe tărîmul literar din Israel.Relaţiile pe care le-am stabilit cu scriitori, pe care îi ştiam numai din paginile presei sau de la Kol Israel, mi-au produs, şi îmi produc o deosebită satisfacţie. Am reuşit să avem în casă o colecţie destul de importantă de cărţi apărute în ultimii ani, corespondez cu mulţi scriitori, ne întilnim(nu atit cît am vrea!) la diverse manifestări literare. Primesc scrisori şi ecouri foarte bune de la diferiţi oameni de cultură din Israel, Franţa, România …Prezenţa mea în ziar a deschis un drum spre cunoaşterea vieţii literare, de aici, din Israel, spre completarea cunoştinţelor mele despre preocupări ,metode de lucru, studii, manifestări ,de cele mai multe ori, deosebit de importante.
Mă bucură fiecare nouă carte primită .Mi-aş dori, ca şi în viitor, să primesc din partea scriitorilor de limbă română tot mai multe noi apariţii editoriale !
I.Ş. : Nu sînteţi, cumva, un critic prea generos ?
L.M.: Întrebarea Dv. comporta o discuţie care ar depăşi cadrul unui dialog publicat într-o revista tip magazin.Trebuie să ne referim în primul rînd la profilul vieţii literare de limbă româna din Israel.O privire de ansamblu îţi evocă existenţa unei DIVERSITĂŢI de stiluri, şi modalităţi literare, de genuri literare :alături de debutanţi scriu şi publică scriitori care au venit din România cu un bagaj foarte serios de opere tipărite şi recunoscute de istoria literară. Toate acestea se constituie în literatura de limbă română din Israel.O literatură nu se face numai cu capodopere iar datoria noastră, a celor care scriu despre ceea ce se publică în limba româna este de a evidenţia FIECARE contribuţie la ceea ce se cheamă bibliografia literară israeliană de limbă româna.Istoria literară va decide locul fiecăruia .Mai ales că în momentul de faţă nu avem multe lucrări de istorie literară publicate în Israel şi semnate de cineva din rîndul, să spunem, al A.S.I.L.R. şi care să prezinte tabloul dezvoltării creaţiei literare de limbă română. Şi mai trebuie să -ţi spun ceva . Dacă în ansamblul vieţii literare întîlnim această diversitate, între bun şi mai puţin bun, găsim şi în cadrul aceluiaşi ansamblu al unui scriitor pagini mai bune şi mai puţin bune.Chiar scriitori care au primit premii şi distincţii, oferite fie de Asociaţiile scriitorilor din România, fie de diferite organizaţii sau fonduri din Israel ,au pagini mai bune ,altele nereusite, au lucrări care s-au impus din prima zi şi lucrari care aşteaptă consacrarea…. Subliniez, datoria noastră, a celor care semnăn rubrici, fie de critică de întîmpinare, fie de prezentări de cărţi ( în” Minimum”, “ Viata noastră”,sau în “Jurnalul săptămînii”, ” Revista mea”, s.a.) este să semnalăm FIECARE apariţie editorială. Şi asa chiar se întimplă, de cele mai multe ori..Să luăm numai exemplul revistei” Realitatea evreiască” care,în România, reuşeşte să semnaleze ,număr de număr, apariţiile editoriale din comunitatea evreiască existentă în România (şi chiar din Israel).,apariţii editoriale care dovedesc existenţa unui fond creativ -chiar dacă unele din lucrările tipărite nu sînt la nivelul ,să spunem, al celor mai bune opere literarare tipărite în România sau în Israelul de astăzi. Pe această linie,am reuşit, de exemplu, să aduc ,pentru prima dată, în presa din Israel, numele unei profesoare din Rehovot (Magdalena Brătescu) care a semnat cîteva volume şi care ulterior s-a dovedit a avea talent literar.Tot aşa am adus în discuţia presei, în ultimii doi ani, o problemă despre care nu s-a discutat > aceea a traducerilor în româneşte a lucrărilor scrise în ivrit sau a traducerilor în ivrit a unor opere literare româneşti, încercînd de-a lungul a patru interviuri (publicate în 2007/2008) să arătăm cît de valoroasă este această activitate.Tot aşa am adus la cunoştinţa cititorilor, pentru prima dată, apariţia în editurile din Iaşi a unor cărţi referitoare la evreii din România (cum ar fi volumul despre Pogromul din 1941) sau lucrări memorialistice ieşene despre viaţa evreiască din vechea capitală a Moldovei semnate de un Ion Mitican ,de exemplu. Tot aşa ,am publicat pentru prima oară, două prezentari a unei instituţii editoriale de limbă româna care functioneaza la Haifa, Editura”Onix”, şi care a reuşit sa se prezinte cu citeva cărţi bine realizate..Toate aceste articole au avut ,spun eu, un bun ecou în rindul cititorilor ziarului şi, bine face redactorul şef al acestui ziar că adaposteşte asemenea articole !.Tot în ziarul am publicat ,pe spaţii mari,o analiză a biobliografiei “Scriitori de limbă româna din Israel” a regretatului Em.Aczel, subliniind necesitatea existenţei unei bibliografii curente a vieţii literare de limbă româna din Israel, instrument fără de care ,cercetătorii nu vor putea cunoaşte TOATĂ dezvoltarea/evoluţia vieţii literare de aici. Formaţia mea de bibliograf îmi impune evidenţierea tuturor (în măsura în care se poate, neavînd la dispoziţie o bibliotecă d e limbă română!) tipăriturilor ,indiferent dacă sînt din domeniul beletristic, al artelor, al ştiinţelor, realizate de membrii alialei din România.
Citindu-ţi cu atentie cronicile teatrale, îmi dau seama că pleci de la aceleaşi idei atunci cînd prezinti cititorilor ziarului viaţa teatrală din principalele oraşe ale ţării, de la Tel Aviv, Haifa sau Ghivataim.
I.Ş. : Ce aţi mai dori să citiţi în viitor dîn creaţia israeliană pe româneşte ?
_
L.M.: Ca şi alţii, aşteptăm , cu încredere marile romane, marile opere poetice, marile lucrări memorialistice care pot fi realizate de cercul de creatori din Israel. Nu aş vrea să dau nume, sînt prea mulţi care au avut în această perioadă apariţii notabile. Această încredere mi-o dau cărţile importante semnate de către prof,Leon Volovici , de prof.Iosif Eugen Campus.., de regretatul Jean Ancel ,de atîţia şi atiţia alţii. Există cărţi mari de poezie, există romane d e mare succes.Unele din acestea au primit premii literare de cea mai mare autoritate.Există un sector eseistic şi memorialistic cu bune rezultate ce trebuie şi ele dezvotate.Tot aşa cum ar trebuie să fie dezvoltat sectorul de istorie si critică literară în limba română, ştiind că unele începuturi s-au făcut.Participările scriitorilor israelieni de limba română la Tîrgul internaţional de carte de la Ierusalim constituie o dovadă a realizărilor culturale obţinute în ultimii ani!
I.Ş. : Ce nu vă place în scrisul israelian în limba română. Sau poate în relaţiile dintre scriitori ?
L.M.:- Ce nu-mi place ? Iată o intrebare care nu trebuie pusă unui “ole hadaş” cum încă mă simt acum,. Să mai treacă ceva ani. Totuşi, ca o urmare , a unor interviuri pe care le-am luat ( şi numărul acestora întrece 25 de dialoguri purtate cu intelectuali) aş putea face o remarcă. Cred că ,la ora aceasta, se impune o mai bună receptare din partea unor creatori israelieni de limbă română a succeselor literaturii române pe linia atît a tendinţelor înnoitoare , cît şi pe linia valorificării realizărilor limbii literare.Se observă, atît în presa literară cît şi in unele opere literare o folosire mai puţin modernă a capacităţilor limbii române, a limbii literaturii pe care o folosesc marii scriitori de astăzi. Poate ar trebui realizată o discuţie –largă- pe această temă. Şi Institutului cultural român din Tel Aviv i-ar reveni nişte răspunderi pe această linie ca şi departamentelor de literatură din cadrul institutelor de invăţămint superior din Israel. Nu-mi place, de asemenea, că lipsesc din sectorul literar, instrumente absolut necesare cum ar fi bibliografiile curente ale vieţii literare, dicţionare literare aduse la zi, lipsesc contribuţiile de istorie literară.,dacă nu chiar o istorie a literaturii , monografii dedicate unor scriitori de azi….
Pe celălalt plan ,al relaţiilor literare, încă nu mă pot pronunţa. Întrebaţi pe scriitorii care sînt aici de 30 – 40 de ani ! Eu am incercat o apropiere între diverşi creatori prin aducerea, în aceeasi pagină de ziar, a multora dintre scriitori. Am făcut aceasta şi în cadrul anchetelor literare pe care le-am publicat la sfîrşitul fiecărui an calendaristic, în paginile ziarului “Viaţa noastră”.
I.Ş. : Un hobby, vă rog …
L.M.: Mai este şi loc pentru un hobby _?. Pe lîngă lecturi ,şi iar lecturi, ascultăm multă muzică. ”Frecventăm” programele canalului tv. Mezzo, urmărim programele postului KOL HA MUSICA….Din cînd în cînd si un concert al unei orchestre israeliene,cu programe foarte bune. Şi la acestea,pe un plan principal …cei patru nepoţi. ( Idan- la şcoală, Michi,Tomer şi Daniel – la grădiniţe…)
I.Ş. : Şi ceva despre proiecte de viitor.Poate o carte,în perspectivă…
L.M. :La cei cîţiva ani de cînd sîntem aici, cred că este greu să vorbesc despre o carte. Sînt mulţumit că rubrica mea săptămînală din paginile ziarului “Viaţa noastră”are ecou în rîndurile cititorilor…Voi căuta, ca şi pînă acum, să contribui la promovarea
cărţii israeliene de limbă română prin intermediul ziarului, o problemă de mare actualitate pentru întregul cerc al celor care au făcut alia din România, tot aşa cum israelienii proveniţi din alte ţări ( Rusia, de exemplu) îşi promovează ( prin presă, teatru, televiziune si radio) valorile culturale, literare şi artistice !.
Jurnal de bibliotecă ( 17 )
ACTUALITATEA UNEI PROVOCĂRI LITERARE
Liviu MOSCOVICI
“O traducere trebuie să fie o călătorie
într-o ţară străină”
Tudor Vianu
Plecînd de la recentul Tîrg internaţional de carte de la Ierusalim ai avut bucuria să constaţi cît de mare este astăzi circulaţia cărţii pe glob. Mii de titluri în limba în care au fost scrise – alături de mii de cărţi traduse în limbile unor popoare ,mari şi mici, dînd astfel posibilitatea cunoaşterii atente a ceea ce apare în întreaga lume. A fost o bucurie să constaţi cît de mare este viaţa editorială în Israel.Tot aşa ai putut observa că la standul românesc şi la standul Editurii Hasefer au apărut cărţi traduse din literatura israeliană , că scriitori din Israel, încet , încet, înregistrează succese în asimilarea lor de către cultura română.Tot aşa, te bucuri, cînd constaţi, că presa din Israel, semnalează traduceri în limba ebraică a cărţilor aparţinind scriitorilor de limbă română , ceea ce lărgeşte aria de lectură,lărgeste posibilităţile de cunoaştere .Sigur că în această directie se poate face mult mai mult .Atît în traducerile propriu-zise cît şi în abordarea teoretică.
În lipsa unei bibliografii privind traducerile din ebraică în română, cît şi din română în ebraică,a unor lucrări beletristice, ne putem rezuma numai la cîteva exemple.Opere ale lui A.B.Iehoşua, Amos Oz, A.Appelfeld ş.a. au cunoscut traduceri în limba română,bine primite de cititori şi de către critica literară. Au fost traduse şi unele piese de teatru, au apărut cîteva cărţi pentru copii scrise ,iniţial, în ebraică.În acelaşi timp,există traduceri din literatura română clasică,din cea contemporană , in ebraică.În ultimul timp a apărut o nouă traducere a poemului”Luceafărul” de M.Eminescu ; poezia Anei Blandiana a cunoscut o traducere care îmbogăţeşte bibliografia poetei,atât de apreciată pentru talentul ei, pentru sensibilitatea artistică..
Dorind să abordăm această problemă din perspectiva cititorului atent la problematica literaturii de azi, am publicat în paginile ziarului “Viaţa noastră” un ciclu de cinci interviuri cu scriitori care au contribuţii notabile în promovarea traducerilor. Un prim material l-a constituit o discuţie cu poeta şi profesoara Marlena Braeşter(Haifa)(v.ziarul din 12 oct.2007),care,pe lîngă unele probleme teoretice a evidenţiat experienţa personală în traducerea propriilor creaţii într-o altă limbă.Poeta din Haifa a fost şi prima traducătoare a lui Amos Oz în limba română deschizînd drumul operei acestui mare scriitor în România. Un alt interviu, (la 21 dec.2007),mi- a fost acordat de poetul Shaul Carmel , care a vorbit despre munca depusă la traducerea poemelor Anei Blandiana, la colaborarea sa cu profesorul Moshe Granot în realizarea acestor traduceri. S-a referit, de asemenea ,la planul său de a traduce din poezia contemporană română, din creaţia Ilenei Mălăncioiu.
Continuînd seria de interviuri referitoare la această problemă, scriitorul Yotam Reuveny (în ziarul din 1 feb.2008 şi în revista ieşeană “Convorbiri literare”) a împărtăşit experienţa sa în transpunerea în ebraică a unor opere ale literaturii române clasice.
O altă latură a problemei a fost evidenţiată in interviul acordat de poetul Andrei Fischof (în revista “Minimum” din feb.2009) care a făcut referiri la necesitatea transpunerii în ebraică a marilor monumente ale literaturii universale, cu aplicaţie la poemul “Luceafărul” de M.Eminescu ca şi la promovarea literaturii originale în limba ebraică.
În sfîrşit, un interviu cu Tomi Sigler, (la 19 feb.2009), a pus in evidenţă munca desfăşurată pentru apariţia unui volum bilingv, româno-ebraic, a poetei Bianca Marcovici, o contribuţie recentă la bibliografia traducerilor contemporane , o apariţie de valoare semnalată şi de către revistele literare din România.
La toate acestea, vrem să adăugăm apariţia în revista” Observatorul cultural “(Bucureşti) din 12 martie 2009, a unui interesant articol al poetei Riri Silvia Manor. Articolul intitulat “ Scriitorul –prizonier în mâna traducătorului” aduce în discuţie cîteva probleme teoretice de mare interes , subliniază necesitatea traducerilor făcute cu abnegaţie faţă de opera literară. În sprijinul afirmaţiilor sale citează din scritorii ebraici, din Amos Oz, ca şi din traducătorii de seamă ai literaturii române, ca Antoaneta Ralian (Bucureşti).Ultima,o eminentă traducătoare şi a operei lui Amos Oz.
Iată deci un număr de şase intervenţii referitoare la una din marile probleme ale vieţii noastre literare. Toate duc la cîteva concluzii, dintre care una mi se pare deosebit de valoroasă pentru situaţia literaturii de limbă română din Israel. TRADUCERILE CONSTITUIE O ŞANSĂ PENTRU A INTRA ÎN ORIZONTUL LITERATURII SCRISE ÎN EBRAICĂ, o şansă pentru o cunoaştere cît mai largă a eforturilor de creaţie a scriitorilor de limbă română. Şi reciproca este valabilă. Traducerile reprezintă o modalitate de asimilare a unor importante opere ale literaturii române de către cultura israeliană, cultură care cunoaşte nenumărate traduceri din literaturile engleză, franceză , americană, spaniolă, italiană…
O a doua idee se desprinde din interviurile la care ne-am referit. Traducerea este o provocare, este o artă şi o măiestrie. Poeta Riri Manor îl citează pe Amos Oz care spunea : “ Traducerea este o artă, este ca şi cum ai cînta un concert de pian la violoncel, lucru absolut posibil cu condiţia de a nu folosi violoncelul de parcă ar fi un pian”.
În acelaşi timp , profesia de traducător ( pe care ar trebui să o încetăţenim în rîndul Asociaţiei scriitorilor israelieni de limbă română) înseannă, înainte de toate,profesionalism, dedicaţie şi simţ de răspundere. Promovarea a ceea ce este mai nou în acest domeniu a venit odată cu necesitatea (obligaţia, de fapt) de a traduce cît mai mult în ebraică. Scriitorii de limbă română au deci posibilitatea cuprinderii lor în bibliografia literaturii ebraice, putînd pătrunde în bibliotecile ebraice, în librării din Israel.Toate acestea duc la două finalităţi : creşte cercul cititorilor iar critica literară ebraică are posibilitarea receptării şi analizării operelor scriitorilor israelieni originari din România.
Această obligaţie mi se pare actuală astăzi, cînd apar tot mai multe titluri, apar lucrări valoroase, diverse, tipărite în ţară sau în România, lucrări care dovedesc diversitate şi talent scriitoricesc.
Spuneam mai sus că traducerea este o artă şi impune o pregătire deosebită. În acest sens vorbea şi poeta Marlena Braeşter , amintind despre un seminar de traduceri existent pe lîngă Universitatea din Haifa , despre manifestări ştiintifice organizate,mai anii trecuti, tot la Haifa , dedicate acestui domeniu , manifestări la care au participat traducători, cercetători , cadre didactice şi de la Universitatea din Iaşi.
Gîndul te duce însă la o cercetare a unuia care a fost un mare profesor, un cercetător de valoare al istoriei literare, un formator al multor generaţii de specialişti .Este vorba de Tudor Vianu , care în volumul “ Literatura universală şi literatura naţională “ (Buc., 1956) a publicat cercetarea “Ceva despre arta traducerii” (v.p. 267 –278).
Împresionează, şi azi,la peste 50 de ani, valabilitatea conceptelor sale, a concluziilor acestui studiu, care la vremea sa a constituit bazele unei activităţi deosebite de traducere, de asimilare, a operelor literaturii universale, în România.
Tudor Vianu sublinază că actul traducerii are ,propriile sale legi.Pe de o parte este un act de creaţie lingvistică, ridicînd probleme de tehnică, pe de altă parte, actul traducerii are propria sa etică. Traducătorul trebuie să respecte ,cu rigoare, ideile operei din care traduce, să cunoască foarte bine originalul, calităţile ei artistice, , adevărul profund al textului : “Ce se întîmplă cînd un scriitor îşi propune să aducă în limba lui o lucrare gîndită şi scrisă într-o limbă străină? El o citeşte, o înţelege bine, o trăieşte în toate amănuntele ei şi, după ce o transformă într-un lucru al său, o exprimă încă odată în limba lui./…./ Bunele traduceri sînt rezultatul unor acte de creaţie, expresiile unor conţinuturi bine gîndite şi adînc simţite de către cel care le întreprinde.Traducerea este sau trebuie să fie creaţie lingvistică”(p.270).
Arta traducătorului se vede, subliniază acelaşi Tudor Vianu, în modalităţile prin care un traducător reuşeşte să evidenţieze sensul adevărat al operei traduse. Aceasta cere un efort de căutare a cuvîntuluii potrivit, care să redea, fără a trăda, ritmul sau respiraţia frazei,respectînd întocmai arta scriitorului tradus, aşa încît nimeni să nu poată contesta valoarea operei originale.
Privită prin prisma tuturor acestor considerente munca traducătorilor care vor ca astăzi să se poată citi în ebraică opere ale scriitorilor israelieni de limbă română ca si opere ale scriitorilor din România, , – este un fenomen căruia trebuie să i se acorde o atenţie deosebită. Tot aşa cum o atenţie desoebită trebuie să se acorde pătrunderii literaturii ebraice în perimetrul românesc.
Toate acestea spre beneficiul cititorilor dar şi al scriitorilor, lucru subliniat si de poeta Grete Tartler care a recenzat recenta ediţie bilingvă a Biancăi Marcovici : “scriitorul tradus …reuşeşte dubla performanţă de a emoţiona pe cei de dincoace şi dincolo de pragul /.lui / existenţial” . ( v. România literară, nr.5,2009).
SURSA, Viaţa noastră, 20.03.2009
primit de la autor
Panoramic editorial (121)
SINCERITATEA MEMORIALISTULUI
Liviu Moscovici
„…Vibrăm pe aceeaşi coardă/ Vorbind de
trecut şi viitor/ În timp ce boabe de lacrimi
se rostogolesc/ Pe faţa amândorura
încrustată de amintiri şi dor”
IULIUS IANCU
Poeme de amurg
Venit acasă după cîteva săptămîni de spitalizare( unde am cunoscut atîtea forme ale durerii, bolii, ale nopţilor nesfîrşite, ale zilelor de tratament, dar şi ale încrederii în puterea vindecătoare a doctorilor), am avut o surpriză deosebită. Curierul poştal mi-a adus o carte inedită despre care nu ştiam că a apărut şi care răspundea unor probleme pe care mi le-am pus în zilele de spital, în zilele de recuperare, probleme pe care omul le are în faţa bolii … O carte scrisă cu mare înţelegere a problemelor vieţii, a psihologiei bolnavului şi a bolii şi care deschide noi porţi înţelegerii sufletului omenesc.
Primisem deci – prin poştă- volumul :
IULIUS IANCU . Prinţesa din Harduf./ Memorii / Bacău, În editura autorului, 2009. 210 p. Cu un portret pe coperta I. O schiţa
biobibliografică pe coperta a IV-a.
Citisem ce a publicat dr.Iulius Iancu.Am şi scris despre unele…Am deschis cartea şi de la primele pagini am intrat într-un univers propriu atît scriitorului cît şi medicului Iulius Iancu. De la prozele dedicate oraşului natal, de la „ poemele de amurg” şi” jurnalul unui pensionar” –iată că Iulius Iancu vine cu o carte care extinde aria preocupărilor sale creatoare şi care deschide larg porţile spre cunoaşterea ,descrierea unor stări, fenomene, sentimente, caractere, de mare interes pentru cititori. Tematica ce răspunde şi psihologiei bolnavului – care eram eu , după săptămîni de spitalizare şi boală …
*
Sîntem deci în faţa unei cărţi de amintiri…, a unei lucrări de memorialistică, în care – cu cea mai mare sinceritate –autorul descrie , pas cu pas, viaţa familiei sale intrată sub unghiul unei boli necruţătoare. Soţia autorului contactează boala denumită Alzheimer, moment în care întreaga viaţa familială de schimbă….Sub acest aspect autorul reuşeşte să dea un tablou a ceea ce se cheamă schimbarea statutului şi rolului fiecărui membru al familiei. Dar această povestire, aceste memorii, se intersectează cu povestirile întregii vieţi petrecute ,de –a lungul multor decenii ,într-o înţelegere a perfectă a soţilor, într-o armonie cu adevărat evreiască… Iată povestea unei familii de evrei din România care a venit în Israel, memorii scrise cu mare cunoaştere a sufletului omenesc. O carte ieşită din mîna unui scriitor care are în spate experienţa unui medic, a unui intelectual care ani de-a rîndul a încercat să vindece , să cunoască atît bucuriile cît şi suferinţele semenilor săi….
Iulius Iancu a scris această carte din mai multe motive. În principal apare dorinţa de a fi de folos semenilor săi. Chiar din primele pagini autorul declară : „Am hotărît să destăinui publicului odiseea vieţii mele şi a familiei apropiate… Întîi, ca publicul să cunoască această boală tragică a familiei…. Alzheimer este o boală….Vreau să descriu „Prinţesa din Harduf” , să fie cunoscută de copiii mei şi de cei care alături de ei suferă de ani de zile şi trec prin acest calvar…..Sper să ofer semenilor mei un sprijin moral, un fir conducător între meandrele drumului spre suferinţă şi disperare” .(p. 10-11)
O adevărată destăinuire, făcută sub impresia răspunderii scriitorului faţă de scrisul sau şi faţă de cititorii săi. El vrea să intre in legătură directă cu cititorii, vrea ca cele scrise să constituie pagini de adevărată conduită în viaţă, vrea ca trezească încredere în viitor, încredere în lupta pe care fiecare din noi o duce cu boala….,indiferent de ce natură este ea. O conduită scriitoricească de mare frumuseţe, o etică a scriitorului împletită cu etica medicului.
Cartea nu trebuie povestită. Ea este una de memorii de un fel deosebit… Împleteşte forţa povestirii cu forţa romanului, împleteşte memoriile anilor trecuţi cu povestirile zilelor prezentului. O alternare de situaţii, de timpuri . Trecutul are valoarea sa – atunci cind se trec în revistă anii petrecuţi de autor cu soţia sa, atît în România cât şi în Israel. Prezentul …, are valoarea sa, emoţională, uneori cutremurătoare , atunci cînd ne este prezentat ,pas cu pas, alunecarea soţiei spre boala Alzheimer, alunecare care schimbă complet viaţa familială, schimbă raporturile care existau între soţi, între părinţi şi copii, între bunici şi nepoţi, între familia autorului şi cercul prietenilor. O adevărată pătrundere în psihologia fiecărui membru al familiei , o analiză fină pe care nu o găseşti cu uşurinţă în proza altor scriitori contemporani….
Sîntem deci in faţa unei cărţi de memorialistica de cea mai bună calitate. Amintirile exacte şi impecabil echilibrate ale autorului, întinse de la anii de după cel de al doilea război mondial şi pînă în zilele noastre, ne redau un tablou larg al societăţii în care autorul a trăit şi trăieşte. Studiile, primele iubiri, căsătoria, plecarea din România, stabilirea la Afula şi apoi la Haifa, munca în spitalele din Afula şi Haifa, ca şi cea plină de abnegaţie a soţiei, atmosfera familială, dragostea neţărmurită a soţilor, creşterea copiilor şi nepoţilor…., preocupări culturale, artistice, cercetările medicale … toate sînt redate cu mare fineţe. Apariţia bolii, modul de comportament al bolnavului, al membrilor familiei, iată aspecte care ocupă pagini şi pagini din aceste memorii scrise cu sinceritate, cu mare dragoste faţă de bolnav dar şi faţă de cititori. Iată un traseu al memoriilor pe care – cititorul – îl urmăreste cu emoţie , cu mare interes, cu mare dragoste faţă de cel care a scris aceste pagini …
Autorul a căutat să aducă în faţa cititorilor un univers al familiei şi a reuşit.O carte care dovedeşte o faţetă pe care nu o cunoşteam la Iulius Iancu. Este -în această lucrare – un aristocrat care ştie ce înseamnă valorile familiale, valorile vieţii unei familii evreieşti de intelectuali, valori pe care le pune în slujba educaţiei copiilor dar şi în slujba concetăţenilor săi. O viaţă întreaga a alinat suferinţe. Vrea, ca acum la anii pensionării, a bătrâneţii să aducă, din nou , un sprijin celor care au nevoie de înţelegere… O dovadă a unei etici superioare, a unui caracter polivalent, a unei aplicaţii spre o memorialistică autentică.
*
Odată terminata lectura , cititorul îşi pune cîteva întrebari. Cum a reuşit autorul sa ne dea o astfel de carte? Cum a reuşit să redea tensiunea dramatică ce caracterizează multe din textele jurnalului ?
Cartea are o calitate deosebită.Nu este un jurnal strict,în care sînt notate şi datele calendaristice… Este o carte de memorialistica bine structurată, bine închegată ,în care evenimentele descrise au o strictă legitate. De asemenea, închegarea timpurilor povestirii dau o anumită tensiune la lectură. Autorul trece cu uşurinţă de la evocarea unor imagini fericite din trecut la relatarea unor momente ale prezentului, momente în care boala, grija pentru bolnav, atmosfera din familie sînt bine închegate. De asemenea, cititorul urmăreşte cu atenţie acele pagini în care se relatează grijile pentru evoluţia viitoare a vieţii personajelor descrise…
Nenumărate sînt paginile în care autorul se referă la scrisul său. Mărturii de mare însemnătate pentru cel care vrea să cunoască resorturile intime ale scrisului unui octogenar …Ceea ce este de remarcat este spiritul de răspundere faţă de arta scrisului, faţă de CARTE, faţă de munca intelectuală în care autorul găseste nenumărate bucurii : „ Cum voi petrece ziua de astăzi? Cum au trecut şi celelalte zile, de cînd Rita este bonavă. Totuşi, dispar cîteva ore intrînd în lumea literelor. Ce bine îmi este că pot ţine în mînă tocul şi să scriu. Scriu în fiecare zi. Nu pot suferi hîrtia albă, ea este destinată a fi acoperită cu litere….. Scriu.Am foarte mult de scris. Mă sperie numărul caietelor care s-au umplut în ultimii zece ani. Multe lucruri, fapte,întîmplări plăcute şi triste erau înghesuite în creier, pînă la sufocare…. Scrisul m-a ajutat mult în construcţia mea spirituală,aşa cum cititul mi-a lărgit orizontul..”(p.178-179)
„Prinţesa din Harduf” – iată o carte care îmbină darul povestirii cu deosebit de multe elemente de etică a familiei, de etică a muncii, de elogiu adus femeii iubite,de înţelegere a psihologiei omului bolnav….Cartea ne evidenţiază o impresionantă conştiinţă umană şi scriitoricească , precum şi o pendulare între extreme : pe de o parte idealul de fericire, voinţa de a se realiza a ambilor soţi, iar pe de altă parte realitatea ostilă a prezentului, boala, îndoiala, dar şi încrederea că există posibilităţi de a învinge toate greutăţile.
Noua apariţie editorială ce aparţine lui Iulius Iancu ne face să cunoaştem un om şi un scriitor de mare probitate care a reuşit să ne dea o operă impresionantă !
Liviu Moscovici
primit de la autor
Anuntzam pe aceasta cale ca Liviu Moscovici (z”l) s-a stins din viatza dupa o indelungata suferintza, o boala necrutzatoare. Condolam pe aceasta cale familia! Activitatea sa, doar un esantion se afla la dispozitia scriitorilor, cititorilor care l-au admirat la rubrica sa, ca invitat, vezi blog. Ca ieseanca sunt si mai trist impresionanta de pierderea unui bun prieten!
bianca marcovici
Am fost ieri 23.10 la cimititul din Hedera la azkara ptr. Liviu z.l.
A fost tare multa lume si totul s-a desfasurat intr-o atmosfera deosebit de elevata asa cum desigur merita el.
D.Tercatin a citit Teilim si apoi a vorbit despre el,ca si Liana Saxone si scriitorul iesean Adi Cristi.
Am intalnit multi prieteni ieseni,dintre care unii nu i-am mai vazut de multe zeci de ani.
Am primit dela Martha Esanu un frumos articol despre adunarea colegilor lui Liviu dela biblioteca ieseana unde a lucrat 40 de ani.La fel si cartea Liviu Moscovici o profesie numita „viata cartilor”
AMINTIREA SA-I FIE BINECUVANTATA
Azi dimineaţa a fost requem la Liviu, a fost Adi Cristi, băiat bun a făcut şi el evocările legate de Iaşul lui. Tercatin a făcut slujba, Leibiş a spus rugăciunea ( cred că în alte timpuri o fi fost un cantor bun ), în rest totul a fost trist şi emoţionant, Liana Saxone a spus o vorbă demnă de vârsta înţelepciunii dar nu v-a ajuta cu nimic, nimic nu schimbă firea omului, păcat de cine moare şi, Liviu s-a dus atât de neaşteptat şi în pline forţe creatoare.
Shabat Shalom, Getta