sursa, Viatza Noatra, Tel Aviv
(fragment)
Cum sa raspunzi la o insulta?
Depinde de insulta. Daca mergi cuminte pe strada, iar un betiv ori un narcoman te scuipa sau te injura, pare stupid sa raspunzi cu
aceeasi moneda. Risti sa devii fara voie protagonist (nu neaparat
pozitiv), al unui circ gratuit, improvizat. Astfel incit, cel mai
nimerit lucru e sa te stergi si sa-ti vezi de drum, asteptand sa ti
se duca roseata din obraz, daca insulta proferata era… de rusine.
Tocmai ma gandeam insa la acest popor israelian din care fac parte, care „inghite”, ca in atitea alte randuri, o insulta la adresa
propriei inteligente, a propriului bun-simt si a propriei demnitati.
Cum care insulta? Pai, cea legata de „festivalul erotic Moshe
Katzav”, care dureaza de o buna bucata de vreme. Actualul stadiu in care se afla „festivalul” legat de presedintele care in sfarsit si-a dat demisia, a facut o tara intreaga sa se simta… scuipata in
obraz.
Cand toata povestea a fost data publicitatii sub forma de afacere-
scandal (a cata?) legata de ilustrii si distinsii nostri carmuitori,
iar presedintele isi sustinea cu o voce ca din gura de sarpe
nevinovatia ab-so-lu-ta, acuzand-o chiar pe una din reclamante ca ar vrea sa se razbune pentru o binemeritata concediere dintr-o functie (cea de secretara), ca un cetatean de rand, fara nici un fel de pregatire juridica si fara nici cea mai vaga urma de practica
politieneasca, ma tot intrebam cum poate fi dovedita vreuna din
infractiunile de care cele doua reclamante, Alef 1 si Alef 2 (imi
suna a nume de asteroid, sau de noua gena animala, nu a om) il
invinuiau pe presedinte. Imi spuneam ca un viol, daca nu este
reclamat imediat, cand se mai poate efectua o expertiza medico-
legala, este prezentat de orice infractor, de la violatorul vulgar,
brutal, pana la… presedintele tarii, drept „o relatie cu
consimtamantul partenerei-victime”. Ceea ce, sa recunoastem, nu era recomandabil pentru un sef de stat, fiind vorba de o femeie care nu era… propria-i consoarta. Astfel incat a preferat cea mai buna defensiva, zice-se, adica ofensiva, intentandu-i reclamantei A1 un proces de calomnie.
Nu-mi imaginam nici cum ar putea fi dovedite ororile exhibitioniste pe care de-abia in urma cu cateva zile i le
imputa femeia, fiindca, din cate stiu, nici acestea nu se practica in
fata vreunui public spectator, ci in fata unei… singure perechi
de ochi, ale victimei adica.
Astfel incat, atunci cand consilierul guvernului declara in presa
scrisa si in cea electronica faptul ca detine dovezi con-clu-den-te
contra presedintelui, l-am crezut, parca aveam incotro? Mai ales ca la timpul respectiv, pe baza acestor dovezi, s-a procedat, pentru moment, la suspendarea din functie a focosului prezident!
Insulta de care vorbeam a venit de-abia acum cateva zile, la auzul grozaviei: dovezile de care dispuneau anchetatorii au incetat, brusc si deodata, sa mai fie zdrobitoare, astfel incat i s-a propus
presedintelui un acord judiciar, poreclit de ziaristi „acordul
Katzav”: procesul va avea loc, dar cu un act de acuzare cu mult mai bland: presedintele nu va recunoaste decat unul-doua delicte minore, cu caracter sexual, adica tracasari sexuale „benigne” (pentru cine?) si unul-doua gesturi indecente.
A incetat la fel de brusc sa fie ceea ce-l declarase acelasi domn consilier al guvernului, Meni Mazuz, adica „un infractor in serie, care a comis grave delicte cu caracter sexual”. Avand chiar cinismul sa motiveze aceasta brusca si grava schimbare de atitudine prin mitologica „aparare a imaginii tarii noastre pe arena internationala”.
De parca „admiratia” (mai puneti, va rog, vreo trei danduri de ghilimele, sau cate vreti dv.), exprimata de un inalt demnitar cu privire la… temperamentul presedintelui israelian n-a insemnat o alta portie de… rasul lumii!
Doar sambata seara, mi-a mai venit inima la loc: masa de
cetateni israelieni a preferat sa nu mai raspunda cu indiferenta la
insulta inteligentei. Dovada? Cei 15.000 de demonstranti din Piata Rabin, din Tel Aviv, care au inteles sa pretinda cu vehementa un
proces corect. De-abia aceasta mi s-a parut o incercare de a apara imaginea in exterior a Israelului. Ceea ce nu mi-a risipit pe deplin scepticismul: oare si-a insusit lectia si dl. Meni Mazuz? Oare Tribunalul Suprem (alta chestiune de incredere), va da curs
intampinarii de a se mentine actul de acuzare alcatuit initial? Oare macar de asta data, nu ne vom mai bate joc de noi insine, asa cum am mai facut-o, din nefericire, in repetate randuri, de parca am vrea cu orice pret sa demonstram ca suntem nu o tara democrata, ci o… republica a bananelor?
Se pare ca facand un efort de rabdare, timp de o zi sau doua, va avea raspunsul, ca si toti concetatenii sai onesti, cu un simt al demnitatii(==) RODICA GRINDEA
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 
Rodica Grindea
Ca fata mare la măritat…
… se grăbeşte Avigdor Lieberman să se vadă o dată (pentru totdeauna, crede el), în guvernul restrîns, de dreapta, al lui Beniamin Netaniahu. Mai exact, să se vadă cu portofoliul de ministru de externe, pe care chiar de la comunicarea rezultatelor alegerilor, de acum o lună, se lăuda că-l are… în buzunar!
Chiar în urmă cu o săptămînă, Lieberman „dădea cu biciul” pe spinarea viitorilor-posibili-mai-mult-ca-siguri parteneri de coaliţie, să încheie, fiecare pe partea lui, tratativele pentru alăturarea la coaliţie. În acest scop, Lieberman îi copleşea chiar cu sfaturi pe leaderii partidelor de dreapta, recomanîndu-le (de fapt, pe un ton de mieroasă implorare), să dovedească maleabilitate în pretenţiile lor (a se citi, vă rog, „mai lasă jupîne, mai pune vecine”), pentru a isprăvi demersul alcătuirii guvernului cît mai repede posibil. El invoca, drept motiv al acestei grabe, de parcă ar avea turcii (pardon, arabii), la spate, răspunderea care le revine astăzi viitorilor guvernanţi, atît în chestiuni de chivernisire a bugetului ţării, cît şi în chestiuni de educaţie şi de securitate. Leaderul fracţiunii „Israel Beiteinu” menţiona chiar, cu o notă de lamentre, că la fel de acută ar fi şi chestiunea eliberării soldatului Ghilda Shalit, pe care guvernul pe cale de „a preda puşca şi mantaua” o va lăsa la uşă noului guvern.
Cu acelaşi prilej, se pare că Lieberman a cam uitat să urmeze el însuşi recomandările pe care le face altora, deşi le aminteşte ce „nenorociri” a adus ţării rigiditatea în pretenţii a partidelor de dreapta, ca de exemplu, venirea la putere a lui Iţhak Rabin, cu ale sale acorduri de la Oslo, 1 şi 2, sau căderea guvernului lui Shamir, în trecut. De aceea, Lieberman ar putea cel mult să se mai gîndească o dată dacă ocuparea de către augusta sa persoană a funcţiei de ministru de externe ar fi chiar atît de… salutară pentru ţăra noastră, asta în condiţiile în care mai multe state democrate europene şi-au manifestat îngrijorarea şi dezaprobarea instalării sale pe acest post. Respectivele state n-au ezitat chiar să-l compare cu ultra-naţionalişti precum Le Pen, sau Heider (pe acesta din urmă, Dumnezeu să-l ierte, dacă poate), subliniind că extremismul unui conducător sau al altuia n-a adus niciodată vreo rezolvare benefică pentru poporul la cîrma căruia a ajuns, cum-necum, respectivul extremist.
Dar, după cum însuşi Lieberman reproşa presei că ar publica „în exces de zel” prea multe date pe care publicul n-ar fi tocmai indicat să le cunoască (referindu-se, desigur, la ancheta sa prelungită), ajungem şi la adevăratul motiv, nemărturisit oficial, pentru care Lieberman se dă acum de ceasul morţii pentru a-şi vedea „sacii în căruţă”.
Este vorba de ancheta desfăşurată de poliţie împotriva sa, de cîţiva ani bun (nu şi pentru el), încoace. În acest domeniu, Lieberman pare să „vadă roşu” şi nu ezită să-şi exprime chiar furia prin intermediul avocatului său, Yaron Kostalitz, care pretinde că „este dreptul fiecărui om ca o anchetă împotriva sa să fie închieiată cît mai repede posibil şi tocmai cînd este vorba de un ales al publicului, acest drept se impune şi mai imperios”.
În acest sens, după cum ştim, Lieberman a înaintat prin intermediul avocaţilor săi chiar o petiţie la Tribunalul suprem, iar la întrebarea acestuia de ce dureaza atîta vreme ancheta, s-a răspuns că, deşi aceasta a fost începută din anul 2000, în anul 2006 s-au mai descoperit – şi s-au adăugat la dosarul său – o serie de piese concludente.
Ofiţerul superior al poliţiei Assaf Wolfisch, coordonatorul echipei de anchetă, a menţionat că acest dosar este atît de complex, încît prelungirea anchetei se datorează acestui fapt, deşi anchetatorii au ajuns „să facă din noapte zi” pentru a-i da de capăt, în cele din urmă. Astfel încît instanţa de la Tribunalul suprem a decis să le acorde anchetatorilor un răgaz de două luni, după care aceştia vor trebui să informeze organele judiciare asupra mersului anchetei.
Amintim că acuzaţiile pentru care este anchetat Lieberman se referă la infracţiuni din perioada iin care el era deputat în Kneset şi chiar ministru în guvernul lui Ariel Sharon. Poliţia suspectează că o companie numită „M. L.1”, înfiinţată de fiica lui Avigdor Lieberman, ar fi primit din străinătate mită în valoare de milioane de şekeli, iar fiica lui i-ar fi „virat un salariu lunar” de cîte 600.000 de şekeli. În dosarul de anchetă se mai menţionează faptul că aceste operaţiuni de transferare ar fi fost efectuate chiar de avocaţii lui Lieberman.
Astfel devine mai clar de ce Lieberman se grăbeşte să-şi preia locul – şi funcţia – în guvern, exact ca în zicala românească: după cum au comunicat, din partea Procuraturii, avocata Dana Briskman, şi adjunctul consilierului juridic al guvernului, av. Ran Nazri, ancheta se află într-un stadiu avansat şi este posibil să poată fi încheiată într-un timp destul de scurt. ßi-atunci, dacă Lieberman va fi găsit vinovat de acuzaţiile aduse (şi aici, el însuşi pare să fi tras învăţăminte văzînd „soarta crudă” a lui Ehud Olmert), atunci este foarte plauzibil că… adio funcţie de ministru! Iar pe Lieberman „îl munceşte” simţul de răspundere, că ce se va face ţara aceasta, fără un ministru ca el! (Anima News – Rodica Grindea)