DRESAJ

POEZII  de Bianca Marcovici

Dresaj mă îndrăgostesc întotdeauna de oamenii fără nici o poezie, stângaci, repetitivi şi impulsivi! mă îndrăgostesc întotdeauna de piticii slabi ai memoriei mele înclinaţi să creadă în puterea lor virtuală – încerc să-i dresez, să-i schimb, să le dau forma mea, dar eşuez! le-aş spune-o-n faţă dar n-aş suporta durerea lor. Compartimentarea sufletului în fiecare cameră e altcineva pentru fiecare trebuie să-ţi asumi răspunderea însă camera albă e numai a mea… în ea pot invita pe cine vreau pe cine doresc să-mi inunde inima doar la un gest necuvântat: am nevoie de tine ca de aer şi aerul mi se pare uneori de nerespirat. Avertisment către mine odihneşte-mă, Doamne! în viaţa asta şi nu mă arunca în infernul cuvintelor şi nu mă transforma într-o fiinţă dependentă de miresmele închipuite ale bărbatului din mine fă ordine în viaţa mea adu-mă pe calea cea bună a surâsului, aruncă-mă în grădina cu flori a paradisului pierdut de dincolo de lumină… şi dă-mi o speranţă călătoare de a nu înnebuni aşteptându-i semnul celui care… nu mă vrea! Uşierul lui Celan seamănă cu bărbatul care zace în mine degeaba îl rog să-mi deschidă uşa spre împărăţia Luminii! o stea se aruncă în mare se stinge/ stana de piatră zâmbeşte! BIANCA MARCOVICI SURSA ROMÂNIA LITERARĂ,2003 NR.21