articolul meu preferat de ZIUA LIMBII ROMANE

Nicolae Turtureanu

SURSA, ziarul de IASI

Când venea Bianca la redacţie, la Cronica stră/veche, intra aşa, ca o lumină, pe toate uşile, pe toate ferestrele. Era ca o Crăciuniţă, Bianca, şi noi ne linguşeam pe lângă ea, să vedem dacă are ceva ascuns în gentuţă, în sacoşică: evident ca nu ne interesa decât un vin sau un coniac Carmel, pe care Bianca le obţinea de la Comunitate. Că o şi luaseră ăia la ochi: prea bea mult, Bianca!
(P) Curs de marketing online pentru startup-uri si IMM-uri
Uneori Bianca apărea doar pentru câteva minute, fugea de la serviciu, de la Proiectări, în pauza de masă, că tare mult îi plăcea Biancăi la noi, la Cronica. Şi nouă la ea, la ea acasă, cu Delu, care-şi întindea undiţele în cadă şi povestea neîntâmplate aventuri pescăreşti, cu Ioanid (Romanescu, pentru cine nu ştie) şi cu alţii. Noi eram ageamii întru pescuit, dar scriitori în ceea ce priveşte elixirurile. Multe aş putea povesti despre Bianca, dar o las să mai spună şi ea…
– Cum zboară vremea, ai uitat partidele de şah, l-ai uitat pe redactorul Sandu Pascu, care mi-a zis să tai rimele á la Paunescu, l-ai uitat pe mentorul meu, Virgil Cuţitaru, care mă trimitea la bibliotecă, i-ai uitat pe Brumaru, pe Ţăranu, pe Valeriu Stancu, toţi m-au teleghidat, împreună cu tine, să fug în lumea largă, să-mi caut norocul. Poate l-am găsit. Numai dacă ar fi Pace. Voi nu ştiţi ce e războiul, frica, panica şi să nu vezi viitorul.
La început a fost Blanca, un nume care a cochetat cu Brumaru, când acesta venea – de la blocul “Continental” (unde locuieşte şi-acum), la revistă (cale de 50 de metri) – cu Diligenţa poştală. Pe mulţi i-a dus Brumaru cu acest vehicol, îndeosebi inşi care se-ascundeau sub pseudonime (ca să nu se facă de ruşine), sau pur şi simplu erau inventaţi de poştaş, dacă se afla, cumva, în lipsă de pasageri. Nesfârşite au fost – pre cât îmi amintesc – dialogurile cu Dan Giosu (şi el ascuns după nu mai ştiu ce pseudonim fistichiu), cu Blanca şi cu alţii, urcaţi la cerul poeziei sau acoperiţi de colbul uitării… Cei care, în sfârşit, primeau girul lui Brumaru, ajungeau la mine care, săgetător din fire, îi puneam pe lista de aşteptare, îi mai înţepam, tot eu îi oblojeam până când – în sfârşit! – pe cei cu adevărat virtuoşi, îi lansam la apă… Aşa încât, până ce Blanca a devenit Bianca Marcovici aveai timp să te laşi de poezie şi să te apuci de croitorie sau de oricare meserie bănoasă…
Bianca s-a apucat, mai întâi, de corzile unei viori (a absolvit Liceul de Artă din Iaşi), ajungând la performanţe ce păreau s-o convingă – nu doar pe ea, ci, mai ales, pe părinţi – că asta-i e vocaţia, dar un accident la mâna purtătoare de arcuş i-a năruit visul de a deveni violonistă, muzica rămânând, pentru ea, violon d’Ingres. A optat, în disperare, pentru Proiectări Construcţii, făcând şi aici performanţă. În poezie a venit (cam) târziu, din exasperarea muncii monotone şi stresante, dar şi dintr-un fel de contagioasă exuberanţă, pe care nu avea cum altfel să le exprime. De aceea profita chiar şi de o ferestruică, spre a trece pe la „Cronica”, pe la „Convorbiri…” (unde-i „diseca” poemele Ioanid), pe la „Junimea” – spre a încerca să nu-şi piardă tonusul liric. Proiectele, construcţiile poetice, la ea, au venit şi vin firesc, în prelungirea celor edilitare, sunt tot nişte arhitecturi, dar mai sofisticate, deseori ră/sucite, ca un turn înclinat (din Pisa), sau ca un Turn Babel, în care toţi vorbesc şi nimeni nu înţelege nimic. Această din urmă proiecţie a poeziei Biancăi e de urmărit mai ales după ce poeta (cu întreaga familie) a migrat, cu 22 de ani în urmă, în Israel. De aceea ne şi spune că noi nu ştim ce e războiul, frica, panica… De atunci, Bianca Marcovici trăieşte, emoţional şi scriptic, între două lumi: la Haifa şi la Iaşi, în Israel şi în România. Literatura ei explorează, deopotrivă, drama dezrădăcinării şi a înrădăcinării.
Fizic, Bianca s-a mutat lângă Muntele meu, Carmel – cum se şi cheamă una dintre cărţi – dar copilăria, adolescenţa şi tinereţea ei au rămas dincoace, în arealul/ irealul ieşean. Această rupere şi această mereu reîntoarcere fac substanţa unei cărţi (apărută la TipoMoldova), al cărei titlu e ca o acoladă, ca un curcubeu peste spaţiu şi timp: Poeme de pe cele două maluri ale sufletului. Lor li se adaugă acum Arta nudului poetic, „un jurnal de bord, o consemnare a unei istorii personale”, cum observă unul dintre prefaţatorii cărţii, criticul şi poetul Ion Cristofor. Înscrisă „în Partidul Poeţilor”, având „magia literelor” într-o „ţară care te ucide prin căldură, frică / sufocându-te prin lipsa de tandreţe”, poezia Biancăi este diagrama unei stări de urgenţă, fiind când directă şi angajantă(!), când aproape esopică, aluzivă, plină de cuie şi cuişoare – reflex târziu, parcă, al discursului liric oracular-subversiv care se practica, până în ’89, în spaţiul mioritic. S-ar părea că, acolo, lângă muntele Carmel, nu doar căldura „te ucide”, ci, mai ales, indiferenţa: „Sântem un fel de oameni / care trecem unul pe lângă altul / ne adunăm mai mult la necazuri, / bucuriile ne sânt stricate de pe margine,/ precum la un meci de fotbal…// Eu am peste 20 de ani de când alunec / din propria-mi viaţă precum săpunul din mână.”
Într-un moment – pe care mi l-a relatat ea însăşi pe net – Bianca Marcovici chiar a alunecat din viaţă: „E greu să te întorci în timp şi să-ţi aminteşti toate detaliile unei întâmplări care a lăsat urme adânci, ca de şenile, în viaţa mea… Îmi amintesc doar că petrecusem o seară de pomină la Poiana Braşov, după ce fusesem şi pe munte, cu funicularul, la cota 1400. Venită din Israel, de la cote diferite şi călătorii dificile, după aproape 8 ani de la plecarea din ţară, mă bucuram de noile schimbări din România. Consideram zona muntoasă o mică Elveţie! Dar se pare că nu mi-e dat mie să-mi port zodia de rac fără surprize neplăcute… A doua zi m-am trezit cu dureri de burtă. Am vărsat continuu, fără oprire. Gust de ouă stricate… Nu-mi aminteam decât că am mâncat o prăjitură… După, am dansat în hotel, pe o muzică puternică, ca de sfârşitul lumii. Tineretul aşa ascultă muzică şi la noi. Simţeam o durere în stomac dacă nu mă mişcam în ritmul asurzitor al tobelor. Nu am stat decât vreo jumătate de oră cu nişte prieteni de la Iaşi, vecinii mei de bloc, de pe vremuri. Ei erau la un Simposion al medicilor, desfăşurat tot în hotelul „Sport”. Cred că era ceva stricat în ceea ce mâncasem… Oricum şi aerul din camera de hotel mă dăduse gata. Nu era decât un geam-hublou pe care nu-l puteai deschide până la capăt. Cert e că în cameră erau 28 de grade Celsius şi se dădea căldură! Venisem dintr-o ţară caldă şi primeam multă-multă căldură! Am coborât totuşi la micul dejun, aveam întâlnire cu o poetă din nord. Am băut numai ceai! Au apărut şi vecinii mei, care m-au invitat până la hotelul lor. Pe terasă, am băut din nou un pahar cu cola… cam nepotrivit la durerile mele. Pe la 12, am încercat să facem o poză în comun, de despărţire. Soţul meu ne-a aranjat pentru poză, de la distanţa necesară… Click… am zâmbit şi – am căzut pe spate, instantaneu, cu capul de asfalt. Am avut, totuşi, noroc de vecinul meu, dr. Pandelli, care mi-a dat primul ajutor…M-am trezit într-o ambulanţă, cu gâtul parcă strangulat… Cola se revărsase pe mine, pe haine, ca un acid! Murisem pentru câteva momente…, am fost readusă la viaţă după ce negrul cu bule portocalii îmi fusese ultimul cer… La spital, la Neurologie, undeva în Braşov, am stat încă o săptămână. Soţul meu s-a ocupat de expedierea mea, ca pe un balot, din România către Israel. Mai apoi, la Haifa, am stat în spital… săptămâni. Cert e că la investigaţii, la spitalul din Braşov, am răspuns în ebraică, în loc de româneşte… Conexiunile mele au fost altele… Nu-mi aminteam limba maternă, mai apoi scrisul, mai apoi nu reuşeam să stau verticală. M-am întors la serviciu după câteva luni. Am renăscut la 47 de ani!”
Aceasta-i Blanca, Bianca, poetă (şi prozatoare) recunoscută, animatoare a vieţii literare, cultivatoare tenace a limbii române în Ţara Sfântă, înconjurată de numeroşi prieteni şi admiratori, încununată cu distincţii şi premii onorante „de pe cele două maluri ale sufletului”… şi care scrie, testamentar: Voi avea grijă să-mi traduc/ din vreme/ numele meu şi al soţului/ cu litere latine/ acolo/ unde vom dormi/ ca într-o cadă de beton prenupţial.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist