Meditam – comunicarea

Invitat, Boris Meher, România
 Una din cauzele nefericirii este lipsa unei comunicări sincere.
Fiecare om se consideră o insulă, preferă o falsă independenţă, unei
relaţii riscante în care unul ar putea profita de celălalt. Natura m-a
făcut vorbăreţ. Viaţa nu poate fi un şir de tăceri, ascunzişuri,
oricum noi vom dispare, ce va rămâne după noi este neimportant pentru
alţii. A te ascunde este aproape la fel cu a te sinucide încet. Astăzi
sunt cam trist, timpul din urmă este cam trist. Vom vedea. Ce să
vedem? Am o stare cumplită. Ferice de cei fericiţi. Ataşamentul meu
tardiv pentru AM este vicios, nu mă ajută, iar ei nu-i oferă nimic.
Prietenul la nevoie se cunoaşte, ca şi iubirea, de fapt iubirea este o
prietenie la apogeu. Nu sunt contradictorii. Greşit s-a considerat că
iubirea nu are nimic comun cu prietenia, dimpotrivă. Sexul falsifică
sentimentele. Omul redevine animalul care a fost la începuturi.
Recunosc că uneori gândul la o relaţie sexuală cu AM. mă excită, dar
seamănă cu imaginile dintr-un film porno. Ori nu o iubesc suficient
sau nu o consider prietenă? Poate trăda oricând, deşi se consideră
mult mai bună decât alte femei sau alţi bărbaţi. Este cert că am
nevoie de ea, chiar aşa, ca o himeră. Nu este, evident, mediocră, am
minţit de multe ori, uneori i-am caracterizat pe oameni valoroşi drept
mediocri. Eu pot fi mediocru, uneori sunt, trăiesc în condiţii
submediocre, nu am avut curajul unei aventuri existenţiale, să mă
dedic unei singure înclinaţii. Dar nu gândesc mediocru, AM nu are
dreptate. Mă cunoaşte destul de bine, deşi avem valenţe diferite, de
pildă nu este atrasă de literatură în felul în care eu am înţeles
arta, ca o deschidere spre metafizică. Eu apreciez mai puţin
condiţiile materiale. Sincer nu mă consider superior nimănui, pentru
că nimeni nu este lipsit de anumite calităţi, în afară de handicapaţii
genetici. Chiar acum am primit un telefon care m-a întristat profund.
O persoană, F.,se plânge că nu a avut succes cu ultimul ei volum,
versuri plus proză, are deja o vârstă, opt decari, a fost o femeie
frumoasă, nici acum nu este urâtă, dar boleşte, suferă şi de mania
gloriei literare. Doamne, câţi nefericiţi trăiesc aceastră dramă. Şi
totuşi, e mai bine să te sinucizi încet nefăcând nimic? Oare nu face
fiecare ce îi place mai mult? De ce să-i condamnăm pe cei care scriu
fără să aibă succes? Desigur, există o condiţie – să fii cinstit cu
tine însuţi, adică scrisul să fie o necesitate, nu doar un joc de-a
literatura. Dar cine poate fi complet lucid? BORIS MARIAN

 Una din cauzele nefericirii este lipsa unei comunicări sincere.
Fiecare om se consideră o insulă, preferă o falsă independenţă, unei
relaţii riscante în care unul ar putea profita de celălalt. Natura m-a
făcut vorbăreţ. Viaţa nu poate fi un şir de tăceri, ascunzişuri,
oricum noi vom dispare, ce va rămâne după noi este neimportant pentru
alţii. A te ascunde este aproape la fel cu a te sinucide încet. Astăzi
sunt cam trist, timpul din urmă este cam trist. Vom vedea. Ce să
vedem? Am o stare cumplită. Ferice de cei fericiţi. Ataşamentul meu
tardiv pentru AM este vicios, nu mă ajută, iar ei nu-i oferă nimic.
Prietenul la nevoie se cunoaşte, ca şi iubirea, de fapt iubirea este o
prietenie la apogeu. Nu sunt contradictorii. Greşit s-a considerat că
iubirea nu are nimic comun cu prietenia, dimpotrivă. Sexul falsifică
sentimentele. Omul redevine animalul care a fost la începuturi.
Recunosc că uneori gândul la o relaţie sexuală cu AM. mă excită, dar
seamănă cu imaginile dintr-un film porno. Ori nu o iubesc suficient
sau nu o consider prietenă? Poate trăda oricând, deşi se consideră
mult mai bună decât alte femei sau alţi bărbaţi. Este cert că am
nevoie de ea, chiar aşa, ca o himeră. Nu este, evident, mediocră, am
minţit de multe ori, uneori i-am caracterizat pe oameni valoroşi drept
mediocri. Eu pot fi mediocru, uneori sunt, trăiesc în condiţii
submediocre, nu am avut curajul unei aventuri existenţiale, să mă
dedic unei singure înclinaţii. Dar nu gândesc mediocru, AM nu are
dreptate. Mă cunoaşte destul de bine, deşi avem valenţe diferite, de
pildă nu este atrasă de literatură în felul în care eu am înţeles
arta, ca o deschidere spre metafizică. Eu apreciez mai puţin
condiţiile materiale. Sincer nu mă consider superior nimănui, pentru
că nimeni nu este lipsit de anumite calităţi, în afară de handicapaţii
genetici. Chiar acum am primit un telefon care m-a întristat profund.
O persoană, F.,se plânge că nu a avut succes cu ultimul ei volum,
versuri plus proză, are deja o vârstă, opt decari, a fost o femeie
frumoasă, nici acum nu este urâtă, dar boleşte, suferă şi de mania
gloriei literare. Doamne, câţi nefericiţi trăiesc aceastră dramă. Şi
totuşi, e mai bine să te sinucizi încet nefăcând nimic? Oare nu face
fiecare ce îi place mai mult? De ce să-i condamnăm pe cei care scriu
fără să aibă succes? Desigur, există o condiţie – să fii cinstit cu
tine însuţi, adică scrisul să fie o necesitate, nu doar un joc de-a
literatura. Dar cine poate fi complet lucid?

BORIS MARIAN