premiile U.S.R

Festivitatea de decernare a premiilor USR pe anul 2010 de Cronicar

Miercuri, 8 iunie 2011, în Aula B i b l i o t e c i i Centrale Universitare s-au decernat premiile Uniunii Scriitorilor pentru volumele publicate în anul 2010. Cuvântul de bun-venit din partea gazdelor a aparţinut doamnei Mireille Rădoi, directorul BCU. Rolul de amfitrion al premiilor i-a revenit, ca şi în anii trecuţi, preşedintelui USR, dl. Nicolae Manolescu.
Premiul Naţional de Literatură i-a revenit lui Gabriel Dimisianu, care a ţinut să adreseze un gând memoriei lui Fănuş Neagu, celălalt nominalizat la acest premiu, şi a subliniat importanţa acestor premii pe care Uniunea Scriitorilor le acordă de multă vreme, totdeauna cu bună credinţă.
Premiile speciale le-au revenit lui Andrei Oişteanu şi lui Ion Vianu pentru Narcotice în cultura română, respectiv Amor intellectualis. Romanul unei educaţii. Andrei Oişteanu a afirmat că o carte cu un asemenea titlu nu avea cum să treacă neobservată, dar exista riscul la ea să se bucure de mai mare succes de public decât de critică, aceasta însemnând ca tema să fie ratată şi cartea să fie citită „pe sub bancă” pentru subiectul cool. Ion Vianu a dedicat premiul memoriei lui Matei Călinescu şi a mulţumit juriului pentru că a premiat această carte care „a vibrat atât de tare în sufletul” său.
Premiul pentru poezie, poate pronosticul cel mai uşor al acestei ediţii, a fost adjudecat de Ion Mureşan, care, foarte fericit şi emoţionat, a făcut „o reverenţă în faţa poeţilor din sală şi din toată ţara”, citând o replică a lui Ion Mircea, care, întrebat ce e poezia, a răspuns: „Poezia… e mai grea”.
Doi absenţi ai galei de premiere au fost Radu Mareş, care a primit Premiul de proză pentru Când ne vom întoarce, şi Liubinca Perinaţ Stancov, autoarea volumului premiat pentru literatură în limba minorităţilor, Exerciţii pentru un soare postum (poezii, limba sârbă).
O prezenţă extrem de tonică a fost însă laureatul premiului de la secţiunea „critică, eseu, istorie literară”, Mihai Dinu, pentru volumul Un alt Bolintineanu, premiu care, cum afirma Mihai Zamfir în laudatio, a fost „atribuit unei cărţi, dar încununează o întreagă carieră”. Mihai Dinu a mărturisit că a stat „o viaţă întreagă în poziţia confortabilă de autor necitit de nimeni” şi că e greu pentru el de înţeles cum de a luat acum acest premiu, dar, a adăugat, de vreme ce s-a publicat un protest referitor la nominalizări, cum că „n-ar fi bune”, probabil aşa se explică şi premierea sa.
Rareş Moldovan a primit Premiul pentru traduceri din literatura universală pentru volumul Curcubeul gravitaţiei de Thomas Pynchon, despre care premiatul a afirmat că speră să nu devină „unul dintre acele romane mari pe care nu le citeşte nimeni”. Premiul Fundaţiei „Andrei Bantaş” pentru traduceri din limba engleză le-a revenit Domnicăi Drumea şi lui Petru Ilieşu pentru Howl şi alte poeme de Allen Ginsberg.
Premiul pentru debut a fost adjudecat de Sorin Despot cu volumul de versuri Apasă.

SURSA
romania literara
Cronicar

–––––––––––––––––-
Cuprins Nr. 24

RODRIGO

ia bromura din cand in cand
face autostopul virtual
terorizeaza prin bunavointza
dupa tratamentul cu propriului ac
poate fi o viespie sau un scorpion atrofiat

zice ca e un om bun uitindu-se mereu la poza lui,
in oglinda narcisista,
ataca tot ce seamana cu descrierea personajului mascat in el
sa nu fie denaturat adevarul, de asta lupta cu plagiatul
pentru ca se imbraca si in rochia doamnelor
poate o gasi ceva pe dedesupt, prin jupoane unde-si faca stagiul militar
si,
in sfirsit pune ghilimele la citate
dupa ce le imbraca in citeva cuvinte in Rodrigo
dupa concertul de chitara,
dar amenintza, si nu se sperie, intra pe toate ferestrele
deschise pentru tzantari.
cica a contribuit si el cu ceva…mimind greseli typo
pe care si le autocorecteaza prin zeci de erate.
la intelegerea pauzelor dintre cuvinte
e greu sa mai gasesti ceva authentic…cauta cu lumanarea de craciun
pentru ca serbeaza Craciunul cu sotia
si Silvester cu bunicii
iar Rosh Hasana dupa calendare
pe care le copie cu asiduitate
in fiecare an plagiind
istoria noastra israeliana,
cu procedeul autoflagelarii,
sindromul sau
e frica de moarte…
nu va fi nemuritor, de aia moare…de ciuda.
Ultima lui zvarcolire va fi un balsam
pentru ceilalti victimizati.

RODRIGO
21.12.2010

A picat la o aniversare cu …9

CUIBUL IZOLAT DE PE MUNTELE CARMEL
DACIA LITERARA NR. 4,2011

IOAN HOLBAN
“Să visezi să improvizezi./ Să te ascunzi în cuvinte./ Să le pisezi în piuliţa
de nuci sau prin rîşniţa de cafea./ Să le dai o formă sau să le simţi ca nisipul/
strecurîndu-se printre degete./ Să plîngi după ele drama necomunicării./ Asta
facem toţi: monologăm cu alter ego-ul nostru,/ divulgînd, pînă la ur mă, soarta
lumii/ la nivel de micron,/ microb fără nici o frustrare inamică,/ cum mulţi presupun
steaua mea galbenă/ ca o obsesie a neamului”. Acest poem, una dintre cele cîteva
“arte poetice” prezente în ultima carte a Biancăi Marcovici, Muntele meu,
Carmel, (Israel, 2011), impune un stil propriu de exprimare, înscriindu-se în “platforma”
generaţiei ‘80 care nu mai agreează poemele fardate, ascunse sub rimelul
gros al mijloacelor tradiţionale de expresie lirică. Faţă de pri mele cărţi – Marii
Anonimi (1985), Ochiul Cuvântului (1987), Dincolo de Paradis (1989), Revolta
sמngelui (1992) -, unde simbolistica femi nităţii şi a eroticului era mai activă, în
־ntoarcerea cuvintelor (2001), Puţin blond cu mult farmec (2004), Cireşe amare
sub katiuşe (2006), Impactul virtual (2007), Espresso dublu la Ierusalim (2008)
şi, mai ales, în Muntele meu, Carmel, Bianca Marcovici îşi apropie teme de largă
circulaţie în proza şi poezia noastră din ultimii cincisprezece – douăzeci de ani:
“După Nichita/ a rămas un mormînt alb/ şi-n el a fost îngropat un singur cuvînt,/
poate o literă, poate o silabă./ Doar un glas răscolitor pe un marş funebru/ şi ritmul,
paşii… care se pierd, undeva într-o văgăună/ neumblată, doar o fantă…/ dar
cum v-am spus/ doar un singur cuvînt a fost îngropat: /«PUNCTUL»)” (Lumina
lui _Nichita Stănescu). Nu e vorba atît de punerea în ficţiunea lirică a existenţei
unui prototip, nici de cîntecul romantic al feminităţii căreia i se arată acum oglinzi
înşelătoare unde “te tragi în moarte” sau steaua rece din visul unei adolescente, cît
despre o problematizare a condiţiei umane înseşi, în perspectivă poetică, făcînd,
adică, apel la modalităţile specifice discursului liric unde se esenţializează această
problematică, o des-face la limita poeticului cu epicul (iar autoarea îşi intitulează
prima parte a volumului Poezii מn proză).
Plasîndu-şi fiinţa interioară între oglinzile paralele ale textului şi realului,
Bianca Marcovici se dovedeşte a fi consecventă cu ea însăşi pentru că, iată, în
toate cărţile de poezie şi proză pe care le-a publicat, aproape treizeci, scrisul său
se structurează în orizontul unei poetici a căutării sinelui şi a relevării raporturi-
102
Dacia literară, nr. 4, 2011

lor tensionate pe care acesta le stabileşte cu realul; începînd chiar cu poemele debutului
din Marii Anonimi şi continuînd cu textele din ultimele volume, Espresso
dublu la Ierusa lim şi Muntele meu, Carmel, poeta pendulează între viaţă şi literatu
ră, extrăgînd din acest balans baroc un certificat de naştere în du blu exemplar,
atestînd existenţa omului prin viaţa poetului; aproape fiecare text e conceput în
perspectiva unei mereu visate redescoperi ri a sinelui: “Steaua noastră e atît de
rece/ uneori nu-ţi găseşti steaua/ atunci presupui că una din ele îţi aparţine/ te rogi
la ea, îţi închipui că, pînă la urmă, îţi va răspunde./ iar dacă îţi va răspunde/ mai
speri să nu te dezamăgească./ În fapt, noi ne vrem îna poi timpul irosit, nerostit,/
neiubit, cîntecul sirenei,/ să se transforme în clipă finită. Euforia vieţii!/ Un fel de
nemurire ireversibilă. Încîntare, vers!/ Poemele în sine sunt ascunse sub pleoapa
nedeschisă,/ chiromanţia pe dinăuntru, muzica sufletului pervers!/ cli pirea în ritmul
apăsării pe litere,/ rugăciunea inventată pe moment, duetul!/ Merge ceva ca
un metronom/ Moderato… Andante./ Poate e o inimă care pulsează./ Pietrele, fie
ele luminoase…/ se pot trezi. Doar pentru cei aleşi!/ Vioara mea o privesc uneori/
Precum «dulapul» lui Emil Brumaru” (Steaua noastră e מncă atמt de rece). Poeta
se citeşte pe sine, privindu-se în oglinda din faţă (text, cititor, stea, pleoapă nedeschisă,
vioară, suflet, literă), construindu-se şi constituindu-şi astfel un filtru
propriu de percepere a lumii ca re se exprimă în universul fiinţei; aşadar, nu poeta
exprimă lumea, ci aceasta se dezvăluie în corpul şi gestul celei care o locuieşte: e
încă o trăsătură care particularizează felul de a scrie al Biancăi Marcovici, în spaţiul
aşa-zisei poezii “feminine”.
Avînd pe retină viaţa-filmul-textul Sylviei Plath (un simbol al noii poezii,
asumat, ciudat, doar de poetele de astăzi), femeia în faţa oglinzii – Rebela – se
(pre)face în contactul cu realul (text şi realitate), cu viul, cu “vîrtejul” acestuia, în
încercarea de a sparge limitele trăitului spre a găsi adăpostul tex tului: o abia schiţată
dezabuzare pîndeşte din ungherele poemului-compoziţie a existenţei; “Întotdeauna
bărbatul oprit din fumat/ se în toarce să-şi privească chipul în oglindă/ dar
tu erai muza/ care nu erai în stare să dărui cuiva/ ceva/ nici măcar o silabă/ nici
măcar o floare/ te credeai iubită, dar te iubeai…/ colecţionai aplauze sub geam/ şi
farduri ameţitoare/ te cuibăreai pe muntele de minciuni/ uitînd că nu eşti vultur…”
(Ţinta). În ghicitul traiect pe care îl as cunde acest poem se configurează poezia
Biancăi Marcovici de dincolo de paradisul textului şi de dincoace de infernul trăirii
cotidiene; între ele, poemele din Muntele meu, Carmel imaginează un spaţiu
pro tector şi, în aceeaşi măsură, (re)formator: jurul casei, împrejmuirea, cetatea
asediată de oamenii-căpuşă ai infernului: “Miresmele se dato rează/ copacilor din
jurul casei tale/ E un echilibru fin/ Al împreju rimilor/ Precum şi la interior/ Mi-a dispărut
alergia culorii jetonu lui/ sper să-ţi dispară şi ţie alergiile…/ basmul a căpătat
contur/ să fie de lungă durată!/ Cînd intervine plictisul/ Rădăcinile se rup, florile îngălbenesc/
Fructele cad…/ Aşa-i casa pe care tu trebuie s-o îngrijeşti/ Să facă parte
103
Dacia literară, nr. 4, 2011
din suflet/ Noi am trăit calvarul por nirii de la zero, AICI,/ e suficient că noi am fost
părinţii de sacrificiu!” (Rebela); “Încerc să mă feresc/ De oamenii căpuşă/ Dar nu
reuşesc./ Apar, mereu apar!/ Mereu se interpun între/ mine şi fericire/ între mine şi
cei dragi mie,/ mereu sapă şanţuri/ să mă îndepărte ze/ diverse semne secrete/ Akiva,
Akiva!/ Asediindu-mă ca pe o cetate” (Akiva, Akiva!). Nu întâmplător, cele două
poeme deschid volumul recent apărut, prefaţat de Grete Tartler care remarcă, o dată
mai mult, efortul căutării de sine, drumul spre fiinţa lăuntrică, spre “cetatea” acesteia,
fie că e Zidul Plîngerii, “piatra divină”, Coloanele lui Solomon din “Ierusalimul
dorit cu ardoare” (Tonul joacă rolul principal), cuibul izolat de pe Muntele
Carmel, “muntele nostru” (Libertatea de a ne sufoca, Cerul Creatorului, Israelul
tău) sau ca mera albă dintr-un poem precum Compartimentarea sufletului, imaginara
insulă Paradis, “insula noastră”, unde “canibalii nu au ajuns”.
Zidarul din mine care a spoit toa te geamurile din poemul Schimb de cuţite
verbale prin vecini! e poe tul care îşi construieşte preajma, cuibul, cetatea, departe
de aspre le atingeri ale istoriei cu războaiele ei neîntrerupte; adeseori, in sula
Paradis e (re)descoperită în amintirile ieşene cu “lacul adormit Ciric”, vinul roşu
de Tutova, “viu ca lacrima gîndului ultim”, malul Jijiei pe unde umbla “îmbrăcată
ca o zeiţă autentică”, cu nucul “din Elena Doamna” şi “casa mea din nuc” (Şarpele,
Casa de dincolo), la Cenaclul de la Casa Pogor, în “dulapul” sau “diligenta
poştală” ale lui Emil Brumaru: plecaţi מn noi – aceasta e sintagma care defineşte
poate cel mai exact poziţia fiinţei în lume, în preajma casei, cu ne poţii mereu evocaţi,
în cetatea şi insula închipuite sau în mierea aducerilor-aminte. Dincolo de
geamurile spoite de “zidarul din mine”, în camera albă dintr-un compartiment al
sufletului care şi-a găsit rădăcinile în cuibul de pe Muntele Carmel („Muntele
meu, Carmel, m-a ajutat în explorarea rădăcinilor mele. Am găsit aici mormîntul
buni cii mele… alte rude, cîtă frunză, cîtă iarbă!”), poeta se însoţeşte, ca pentru aşi
apăra cetatea, de cîteva metafore obsedante; dansul “ca o plimbare prin viaţa celuilalt”
dintr-un poem antologic precum Tango, vioara şi flagioletul, dar şi îngerul
sau acoperişul lui Gaudi din Viclenia, Casa de dincolo, Vrajă, ca un simbol, precum
Sagrada Familia din Barcelona, al (re)construcţiei fiinţei interioare, dincolo
de romanţa sluţită de vreme şi dincoace de aromele copilă riei: “Sunt din nou îndrăgostită/
de ceva nedefinit/ între mărar şi pătrunjel/ ardei şi vinete marinate/
ceva între vişine şi cireşe ne gre/ fără sîmburi!/ Dulceaţă de coacăze şi agude/ ceva
între nuci noi/ de curăţat/ din capacul copilăriei/ şi zarzăre culese de mine,/ ceva
cu sîmburii de caise/ sparţi pe caldarîm/ cu o piatră mare/ Ceva cu picioarele goale/
călcînd pe iarba abia răsărită/ bînd apă dintr-un vas coclit” (Arome).

povestirile din partea a doua a volumului Muntele meu, Carmel
trec într-un alt registru esenţele pe care le-au filtrat poemele cărţii; (auto)biografia
din povestiri precum Rebela, Premeditare, După 25 de ani, Aventuri din
copilărie este “poezia dureroasă a lucrurilor”, proiectând existenţa ca pe un ca-
104
Dacia literară, nr. 4, 2011
lendar al suferinţelor şi experienţelor
traumatizante, începînd cu anii copilăriei,
cu “viaţa grea” de atunci şi profesorul
de vioară care moare a doua oară,
definitiv, în memoria personajului-narator,
continuînd cu ancheta la poliţia
secretă, pentru un presupus şi nedovedit
furt de bani, cu “maşina de detectat
minciuni”, vinderea casei din Iaşi şi recuperarea
Mezuzei, a amuletei căminului,
sfîrşind cu atmosfera războiului
din Liban sau chiar din Haifa, lîngă
cuib, din Jurnal de război, 2006: totul
pare a sta împotriva singurei dorinţe,
anume, “să nu mă simt umilită”. Lăuntrul
protector, preajma, cetatea, insu la
Paradis se adună în complexul simbolic
din Magia pietrei, astfel: “Zidul
Plîngerii e o realitate. Mai am şi o piatră
dintr-o scorbură, luată de la Columnele
din Timna, Coloanele lui
Solomon. Pusă la tîmplă sau la urechi,
e ca o scoică, fără să auzi însă vuietul
mării. Simţi energia, simţi istoria de
milioane de ani, e o piatră de ba zalt,
parcă încrustată, simţi ceva echivalent
cu redarea lucrului pe care îl doreai, ca
ultimul lucru pe care voiai să-l posezi”.
Toată poezia lui Shaul Carmel
e o continuă căutare a Ţării Promise şi
a Templului pierdut; toată literatura
Biancăi Marcovici e o la fel de neîncheiată,
pasionată explorare a rădăcinilor,
din Dorohoi şi Iaşi, apoi, din Haifa,
pe Muntele Carmel: “Şi, pentru că totul
trebuia/ Să aibă un nume, hologramă
reală, abis,/ chiar dacă verdele a fost
atins/ de teroriştii focului,/ Tărîmul are
un nume:/ Muntele meu, Carmel“.
105
Dacia literară, nr. 4, 2011

semne

» Citeste articol

04-06-2011

evenimentul, iunie, 2011

În cuibul izolat de pe Muntele Carmel
Ioan Holban

„Să visezi să improvizezi./ Să te ascunzi în cuvinte./ Să le pisezi în piuliţa de nuci sau prin râşniţa de cafea./ Să le dai o formă sau să le simţi ca nisipul/ strecurându-se printre degete./ Să plângi după ele drama necomunicării./ Asta facem toţi: monologăm cu alter ego-ul nostru,/ divulgând, pînă la urmă, soarta lumii/ la nivel de micron,/ microb fără nici o frustrare inamică,/ cum mulţi presupun steaua mea galbenă/ ca o obsesie a neamului”. Acest poem, una dintre cele câteva „arte poetice” prezente în ultima carte a Biancăi Marcovici, Muntele meu, Carmel, (Israel, 2011), impune un stil propriu de exprimare, înscriindu-se în „platforma” generaţiei ’80 care nu mai agreează poemele fardate, ascunse sub rimelul gros al mijloacelor tradiţionale de expresie lirică. Faţă de primele cărţi – Marii Anonimi (1985), Ochiul Cuvîntului (1987), Dincolo de Paradis (1989), Revolta sîngelui (1992) -, unde simbolistica feminităţii şi a eroticului era mai activă, în Întoarcerea cuvintelor (2001), Puţin blond cu mult farmec (2004), Cireşe amare sub katiuşe (2006), Impactul virtual (2007), Espresso dublu la Ierusalim (2008) şi, mai ales, în Muntele meu, Carmel, Bianca Marcovici îşi apropie teme de largă circulaţie în proza şi poezia noastră din ultimii cincisprezece-douăzeci de ani: „După Nichita/ a rămas un mormânt alb/ şi-n el a fost îngropat un singur cuvânt,/ poate o literă, poate o silabă./ Doar un glas răscolitor pe un marş funebru/ şi ritmul, paşii… care se pierd, undeva într-o văgăună/ neumblată, doar o fantă…/ dar cum v-am spus/ doar un singur cuvânt a fost îngropat:/ PUNCTUL” (Lumina lui Nichita Stănescu). Nu e vorba atât de punerea în ficţiunea lirică a existenţei unui prototip, nici de cântecul romantic al feminităţii căreia i se arată acum oglinzi înşelătoare unde „te tragi în moarte” sau steaua rece din visul unei adolescente, cât despre oproblematizare a condiţiei umane înseşi, în perspectivă poetică, făcând, adică, apel la modalităţile specifice discursului liric unde seesenţializează această problematică, o des-face la limita poeticului cu epicul (iar autoarea îşi intitulează prima parte a volumului Poezii în proză).

Plasându-şi fiinţa interioară între oglinzile paralele ale textului şi realului, Bianca Marcovici se dovedeşte a fi consecventă cu ea însăşi pentru că, iată, în toate cărţile de poezie şi proză pe care le-a publicat, aproape treizeci, scrisul său se structurează în orizontul unei poetici a căutării sinelui şi arelevării raporturilor tensionate pe care acesta le stabileşte cu realul; începând chiar cu poemele debutului din Marii Anonimi şi continuând cu textele din ultimele volume, Espresso dublu la Ierusalim şi Muntele meu, Carmel, poeta pendulează între viaţă şi literatură, extrăgând din acest balans baroc un certificat de naştere în dublu exemplar, atestând existenţa omului prin viaţa poetului; aproapefiecare text e conceput în perspectiva unei mereu visate redescoperiri a sinelui. Poeta se citeşte pe sine, privindu-se în oglinda din faţă (text, cititor, stea, pleoapă nedeschisă, vioară, suflet, literă), construindu-se şi constituindu-şi astfel un filtru propriu de percepere a lumii care se exprimă în universul fiinţei; aşadar, nu poeta exprimă lumea, ci aceasta se dezvăluie în corpul şi gestul celei care o locuieşte: e încă o trăsătură care particularizează felul de a scrie al Biancăi Marcovici, în spaţiul aşa-zisei poezii „feminine”.

Articol aparut in revista Plumb, Bacau, iunie, 2011

Eu am prieteni evrei, cum
pot să fiu antisemit?
Citind-o
pe Herta
Müller în
romanul ei, „animalul din inimă”
unde e evocată o familie de
evrei, vecinii, cu care a trăit “în armonie”,
după ce tatăl ei, gestapovist
SS a ucis cu sânge rece evrei şi nu
numai… M-am gândit-oarecum că
ochiul ei priveşte cu indiferenţă ce se
întâmplă! Fotografiază, dar nu se implică!
Astea sunt ipostaze care m-au
făcut să notez. Copiii lor nu sunt responsabili
de păcatele părinţilor, \sta-i
un adevăr? La un post de televiziune
am v\zut odat\ un film despre ce a
urmat după al doilea război mondial,
cum americanii au încercat să
reeduce copiii nemţi, punându-i în
legătură cu cultura americană,
tipărind ziare în limba germană,
aducând concerte cu artişti americani,
bani mulţi investiţi pentru reculturalizarea
poporului german. Era normal,
doar nu e posibil să faci genocid.
Pe vremea lui Ceauşescu, eram
fericită când, la radio, între orele opt
şi nouă dimineaţă, ascultând melodia
preferată, înainte de închiderea emisiunii
dădea, cică la cererea cuiva, o
melodie străină. Asta era contactul
nostru cu străinătatea! Acum, dup\ ani
mai ascult muzică de toate genurile,
filmate la vremea lor, adică acum 40
de ani, 20 de ani, etc şi mă mir că le
văd pentru prima oară. Îmi
închipuisem pe vremea împuşcatului
că toţi trăim la fel, adică nu există
ceva mai mult decît ni se oferea, adică
lumină, apă întreruptă de la nouă
seara p=n\ la cinci diminea]a, viaţă
austeră, sumbră, delegaţii ca inginer
constructor, fără să se ţină seama că
eram femeie, pe orice vreme, pe toate
coclaurile, Muntenii de Jos, Vaslui,
B=rlad, Bucureşti, precum un bărbat
cu cizme veşnice, muzica indicată de
partid, gazeta de perete unde puteai să
pui un poem numai dacă îi proslăveai
pe ăia cocoţaţi pe stiva de lemne, cu
steagul roşu! Colabor\rile care mi se
cereau, ţin minte exact, cînd vizitam
redacţiile din Iaşi mi se zicea: „adu şi
tu o poezie patriotic\, nu de astea… că
le cenzureză ăia”, etc! Ziarele cuprindeau
aceleaşi articole patriotice standard.
Oare cine ne îndopa cu ele
primind salarii grase, fără m\car să
reacţioneze, doar atunci s-au mai eschivat,
în ultimul an, după ce – cu
ochii mei- la Casa Scânteii, în vizită
fiind, la micul lor restaurant tronau
p\strămuri, br=nzeturi, nevăzute în
Iaşul meu, de ani şi ani! Poetul Ion
Horea m-a condus odat\ spre autobuz.
~mi zicea c=t suferă el că nu poate
publica dec=t autori aliniaţi partidului
în „România Literară”. Debutul meu
a fost la „Numele Poetului”, `n Revista
„Luceafărul”. Alt poet din
redacţie, Cezar Ivănescu care mi s-a
plâns de acelaşi lucru! Cozile la care
stăteam, ore întregi pentru nişte
cartofi mici, îmbrăcaţi în păm=nt sunt
ultima imagine pe care mi-o amintesc
de la Iaşi. Vânzătorii ajunseser\ cei
mai bine cotaţi oameni. Trebuiau cultivaţi,
mângâiaţi, pupaţi în f… ca să te
anunţe că au primit ceva la aprozar.
Nu mai vorbesc de celelalte… Să ai relaţii
la restaurantele partidului unde
toţi membrii lor aveau intrare liberă,
în timp ce eu priveam prin geam, de
afară, cum se lăfăiau la mese, zâmbeau,
lumea era a lor! Am stat şi eu la
rând să cumpăr măcar o sută de grame
de pastramă… Degeaba, după două
ore de stat la coadă am fost refuzată.
Nu lucram acolo. Tocmai fusesem
invitată de Editura „Litera” să dau
bun de tipar la carte mea, „Dincolo de
paradis”!
Chiar că eram dincolo de paradis:
nu-s f\cută pentru Sahara/ n-am să
ajung-să vând sticle goale/ când n-o
să mai am de mîncare/- scriam! Sahara…
cum puteai să scrii atunci,
România?
Aveam mulţi prieteni care erau
scriitori. După 1989 neghina s-a ales!
Ce s-a întâmplat înainte de 1989?
Mă duceam destul de des la
redacţiile: „România Liberă”, “Cronica”,
“Convorbiri Literare” sau Editura
“Junimea”, Casa Pogor la
întâlnirile junimiştilor!
Iancu Vasile, Lucian Vasiliu,
Nicole Turtureanu, Daniel Corbu,
Nichita Danilov, Emil Brumaru,
Ioanid Romanescu, Virgil Cuţitaru,
Ioan Holban, Ioana Vasilescu, Valeriu
Stancu, Cassian Maria Spiridon, C.
Costin şi mulţi alţii. Vroiam să trăiesc
în atmosfera scriitoricească, uneori
veneau la mine, şi în micul meu salon
inventam o altă viaţă literară! Ştiu,
telefoanele erau ascultate, în ele erau
microfoane! Lucru ăsta l-am aflat
după 1989, ce mai puteam schimba?
Ne-am scos repede „piesa neagră” din
telefon fiind bucuroşi că nu ne mai ascultă
nimeni!
La serviciu am descoperit în subsol
camerele de ascultare. Erau stivuite
tot felul de aparaturi, l=ng\ un zid întreg!
Mă întrebam deja, de ce m-au
mutilat trimiţându-mă la „maşina de
detectat minciuni”, cum am scris după
ce publicasem în revista „Cultul
Mozaic” poemul „Auschwitz”. Ce a
mai urmat, după 1989?, am reuşit să
ne asociem. Asociaţia de prietenie,
România- Israel-Filiala Iaşi. Am avut
vreo 200 de membri. Sediul a fost la
mine acasă. Am reuşit să organiz\m o
mulţime de întâlniri culturale, schimburi
culturale, la filarmonică, la TVRadio
Iaşi. Expoziţii de fotografii, etc.
Figuram ca secretară. Preşedinţii au
fost violonistul Bujor Prelipceanu, actualmente
directorul Filarmonicii
ieşene, apoi Grigore Ilisei, scriitor şi
fost director la Radio-Televiziunea
din Iaşi. Preşedintele asociaţiei a fost
regretatul scriitor Victor Bârlădeanu.
Colabor\rile mele cu Filiala Bacău au
fost fructuoase. Poetul Calistrat
Costin conducea acea filială. Pot să
zic că reuşisem să o aduc pe Ambasadoarea
Israelului la mine în casă;
i-am uitat numele. Un amănunt picant:
Mi-a mâncat toată ciocolata pe
care o aveam în casă. O cutie israelian\
ajunsese la mine, cineva
mi-a adus-o cadou! Nu văzusem ciocolată
de câţiva ani. Se făcea pe atunci
numai albă! Dispăruse cacao, cafeaua
naturală, ness-ul!
Deocamdată mă opresc aici.
Notaţiile fugare se vor sedimenta
c=nd voi ie[i la pensie!
O să fac imediat o statistică à la
BBC, \ia care ne iubesc mult!!! Am
ajuns în Israel. Aici e paradisul de
Dincolo… aşa cum am visat în România..
titlu de carte adevărată! De aici
o să relatez totul neutru, iubesc evreii
dar şi ” alte naţionalităţi”, aşa zicea
Ceauşescu, fie-i ţărâna grea… Noi
eram „şi alte naţionalităţi”! Aici alte
naţionaliţăţi… ne conferă titlul de care
sunt mândră, echivalent cu Turnul
Babel construit în Grădinele Semiramidei
din imaginaţie!
bianca marcovici

Revista Izvoare -Tel Aviv, nr.1, 2011 Revista A.S.I.L.R.

Bianca Marcovici

Săniuţa din închipuire
zăpada caldă îmi acoperă pleoapele
şi fruntea,
doar săniuţa din închipuire
şi dealul mătăsos,
coborând la vale pe Alba
undeva „la cinci drumuri”
alunecând în timp
mai caut prietenii de demult
mereu şi nu-s
troienele-mi închid văzul
din ochiul cuvântului albastru
de Hanuca se vor aprinde
luminile, în fiecare zi una…
pentru noi toţi, predispusă la pace, simbioza
sârmei ghimpate ce nu ne separă cerul.
doar pudra de pe prăjiturile vanilate
ne va aminti de zăpada din copilărie.
Actualizarea programelor de computer
veştile monopolizează presa, virtualul
manipulează, trebuie
să citeşti printre rânduri,
să descifrezi viaţa celebrităţilor părtaşe la dispute
inutile,
parcă am trăi o veşnicie
în clubul victoriilor mici,
şi am avea timp să luam cu noi dincolo:
cărţile, fotografiile vechi, decoraţiile
dăruite nepoţilor,
inchiziţia simţurilor, curcubeul născut din noi,
climatizarea bonomă a barcarolei.
să te ascunzi după degetul amputat de cenzorii
fictivi,
să-ţi acordezi vioara mereu fără fixuri,
să nu distonezi… ăsta e firescul lucrurilor –
flageolet,
chemate să te supună, între ordine şi ipocrizia
chihlimbarului.
diapazonul mereu te trezeşte,
timpan ciuruit de zgomotul alarmelor,
când dirijorul Aidei dă tonul trompetelor,
la operă viaţa se scrie în rozul plicurilor parfumate
de clovni,
cortinele brocate îmi cad peste faţa – perlă.
IERUSALIM
(Din placheta de versuri
„Espresso dublu la Ierusalim”)
se dedică rabinului A. Şafran (Z”L)
M-am apropiat prea mult de ghetuţele depozitate
la Muzeul Yad Vashem
mi-e imposibil să mai ridic privirea
rămân agăţată de detalii, de nume de lumini
pâlpâitoare:
sunt milioane de Nume (z”l) ca o Niagară
Toţi trebuie pomeniţi, cei arşi, gazaţi…împuşcaţi,
masacraţi
de bestii!
Există o durere a foamei
a foamei… a foamei… halucinaţie –
Unii îşi înghiţeau transpiraţia în loc de apă …
în drum spre Auschwitz,
M-am apropiat să număr ghetuţele copiilor
…piramide,
numai trupurile lipseau, aveau doar un Nume.
Ce nume să dăm copilului Nostru ?
*

Fotografie de grup
deci cartea din mâna ta, precum un tablou de
familie e
inventată?
nu se văd detaliile, doar ceva estompat:
în prim plan un chip învăluit
într-o pătrăţică de culoarea betonului,
mă obsedează detaliile, din asta trăim şi scriem
drumul pietruit poate duce le vreun han?
unde vi-e perechea de inorogi, unde vi-e
zâmbetul aruncat peste timp,
unde vi-e abundenţa cornului străpuns de timp,
unde vi-e căldura din privirile care aşteaptă să fie
pozate?
– „babalâci”- zici, nu, nu mi se pare…
mai curând eu ar trebui să fiu nevăzută,
o Giocondă cu surâsul nepoţilor pe buze.
Bianca Marcovici
Pag. 48 ♣ IZVOARE

Cuibul izolat de pe Muntele Carmel, recenzie Evenimentul.ro

http://www.evenimentul.ro/rss_article/n-cuibul-izolat-de-pe-muntele…

-06-2011

În cuibul izolat de pe Muntele Carmel
Ioan Holban

„Să visezi să improvizezi./ Să te ascunzi în cuvinte./ Să le pisezi în piuliţa de nuci sau prin râşniţa de cafea./ Să le dai o formă sau să le simţi ca nisipul/ strecurându-se printre degete./ Să plângi după ele drama necomunicării./ Asta facem toţi: monologăm cu alter ego-ul nostru,/ divulgând, pînă la urmă, soarta lumii/ la nivel de micron,/ microb fără nici o frustrare inamică,/ cum mulţi presupun steaua mea galbenă/ ca o obsesie a neamului”. Acest poem, una dintre cele câteva „arte poetice” prezente în ultima carte a Biancăi Marcovici, Muntele meu, Carmel, (Israel, 2011), impune un stil propriu de exprimare, înscriindu-se în „platforma” generaţiei ’80 care nu mai agreează poemele fardate, ascunse sub rimelul gros al mijloacelor tradiţionale de expresie lirică. Faţă de primele cărţi – Marii Anonimi (1985), Ochiul Cuvîntului (1987), Dincolo de Paradis (1989), Revolta sîngelui (1992) -, unde simbolistica feminităţii şi a eroticului era mai activă, în Întoarcerea cuvintelor (2001), Puţin blond cu mult farmec (2004), Cireşe amare sub katiuşe (2006), Impactul virtual (2007), Espresso dublu la Ierusalim (2008) şi, mai ales, în Muntele meu, Carmel, Bianca Marcovici îşi apropie teme de largă circulaţie în proza şi poezia noastră din ultimii cincisprezece-douăzeci de ani: „După Nichita/ a rămas un mormânt alb/ şi-n el a fost îngropat un singur cuvânt,/ poate o literă, poate o silabă./ Doar un glas răscolitor pe un marş funebru/ şi ritmul, paşii… care se pierd, undeva într-o văgăună/ neumblată, doar o fantă…/ dar cum v-am spus/ doar un singur cuvânt a fost îngropat:/ PUNCTUL” (Lumina lui Nichita Stănescu). Nu e vorba atât de punerea în ficţiunea lirică a existenţei unui prototip, nici de cântecul romantic al feminităţii căreia i se arată acum oglinzi înşelătoare unde „te tragi în moarte” sau steaua rece din visul unei adolescente, cât despre oproblematizare a condiţiei umane înseşi, în perspectivă poetică, făcând, adică, apel la modalităţile specifice discursului liric unde seesenţializează această problematică, o des-face la limita poeticului cu epicul (iar autoarea îşi intitulează prima parte a volumului Poezii în proză).

Plasându-şi fiinţa interioară între oglinzile paralele ale textului şi realului, Bianca Marcovici se dovedeşte a fi consecventă cu ea însăşi pentru că, iată, în toate cărţile de poezie şi proză pe care le-a publicat, aproape treizeci, scrisul său se structurează în orizontul unei poetici a căutării sinelui şi arelevării raporturilor tensionate pe care acesta le stabileşte cu realul; începând chiar cu poemele debutului din Marii Anonimi şi continuând cu textele din ultimele volume, Espresso dublu la Ierusalim şi Muntele meu, Carmel, poeta pendulează între viaţă şi literatură, extrăgând din acest balans baroc un certificat de naştere în dublu exemplar, atestând existenţa omului prin viaţa poetului; aproape fiecare text e conceput în perspectiva unei mereu visate redescoperiri a sinelui. Poeta se citeşte pe sine, privindu-se în oglinda din faţă (text, cititor, stea, pleoapă nedeschisă, vioară, suflet, literă), construindu-se şi constituindu-şi astfel un filtru propriu de percepere a lumii care se exprimă în universul fiinţei; aşadar, nu poeta exprimă lumea, ci aceasta se dezvăluie în corpul şi gestul celei care o locuieşte: e încă o trăsătură care particularizează felul de a scrie al Biancăi Marcovici, în spaţiul aşa-zisei poezii „feminine”.

REVISTA ” FALEZE DE PIATRA”, Hag Savuot Sameach!

A apărut noul număr al revistei „Faleze de piatră”, numărul 17, 2011!

Revista poate fi citită accesând acest link:
http://falezedepiatra.net/

La poezie semnează autorii: Bianca Marcovici, Maria Cosma, Denisse, Negulescu Nicolae, Alina Dora Toma, Dan Iordache, Gh. Suchoverschi, Gabriel Bota, Maria Fărâmă, Ioana Cătălina Roşculeţ, Dorina Şişu, Ella Mann, Viorel Ploeşteanu, Maria Oprea, Iuri Iulian lorincz, Suzana Deac, Dan Iordache, Sorina Ivaşcu, Adrian Grauenfels, Gaby Schuster, Dorina Neculce, Salamon-Paven Rodica-Elisabeta, Gina Zaharia, Eugen Evu.

La proză semnează: Irina Lucia Mihalca, Mihai Batog-Bujeniţă, Maria Sava, George de Podoleni, Manuela Măcelaru, Adrian Grauenfels, Groza Claudia, Cristian Lisandru, Bianca Dobrescu, Ioan Gelu Crisan, Marinela Trifan, Constantin P. Popescu, Andrei A. Radu, Viorel Ploeşteanu, Dorina Şişu, Nick Sava, Mariana Dobrica, Iakab Cornelia, Florin Grigoriu, Gheorghe Mocanu, Muresanu Ştefan Lucian, Virginia Paraschiv, Constantin P. Popescu, Mihai Victus.

orice bârfă e trasă de chiloţi

surzii aud numai zgomotele prin podea
eu mi-am pus căşti de protecţie de toate felurile
să-mi schimb stilul să nasc prin fiica mea.

bărbatul din mine e mai echilibrat,

(poetul

Nichita..
are suflet de 27 de grame cântărit statistic)
când priveşti nu mai ai nici un prieten
doar un cor de voci care mimează
că nu au fost părăsiţi de muze.

am picioarele umflate
de sedentarism şi calculatoare.

vacanţa se apropie de serviciu
iar serviciu se apropie de ură
doar nepoţii gânguresc pe adevăratelea
cântece populare din arhiva israeliană
când noi nu am fost nici măcar copii.
vremea noastră a început la 40 de ani!
citind pe net, fiecare afecţiune e strânsă cu uşa
fiecare bârfă e trasă de chiloţi.

Epoca Clinton a deschis o altă eră

iar terorismul starea de plagiere a istoriei.
bianca marcovici
din placheta, muntele meu, carmel