INVITAT,CRITICUL literar, poetul ION A. FILIPAȘ CRISTOFOR

BIANCA MARCOVICI (ISRAEL)

Născută în Iași, la 22 iunie 1952, Bianca Marcovici a absolvit Liceul de Muzică, secția vioară, iar apoi Facultatea de Construcții Civile și Industriale din același oraș (1976). A activat cu pasiune în Orchestra Comunităților Evreiești din Iași și București, efectuând turnee în Israel, Elveția și S.U.A.

Pasiunea muzicii se îngemănează la polivalenta intelectuală cu cea a poeziei. A debutat devreme în presa literară din țară, în 1981, la rubrica Diligența poștală, susținută de Emil Brumaru în „Cronica” ieșeană.

Talentul ei de excepție avea să fie încununat cu mai multe premii literare, iar apariția a diverse volume o va impune ca pe o voce feminină distinctă în poezia românească.

Emigrând în 1991 în Israel, poeta nu dispare însă din paginile revistelor literare de la noi. Cărțile ei continuă să apară în țara în care s-a stabilit, dar și în patria de origine. Un comentator al poeziei sale, Radu Bărbulescu, sublinia faptul că poeta este una din vocile lirice – nu puține, să o recunoaștem – devotate ambelor patrii, „una ce simbolizează efectul fratern al artei, superioara decizie de concordanță intelectuală și umanism «sans rivage» specifice creatorului de frumos”. Unele din cărțile sale apar, de altfel, simultan în Israel și România.

Dacă primele două volume, Ochiul Cuvântului (1987) și Dincolo de Paradis (1989), îi apar la București, cel de al treilea, Revolta Sângelui, îi va fi editat la renumita editură „Minimum” de la Tel Aviv (1992). a

Fără îndoială, poeta de la Haifa și a construit cariera poetică cu o meticulozitate și rigoare inginerească. Iată ce mărturisește în postfața sa Adrian Graunfels: „Când am întâlnit o pe Bianca acum vreo 5-6 ani mi a oferit o carte de vizită: Bianca Marcovici – inginer poet. Am zâmbit în sinea mea, ce combinație imposibilă mi am zis, câți ingineri ai preciziei deterministe reușesc să producă poezie?”

Puțini, am răspunde noi, căci nu toți cei care scriu sunt din „neamul ales” al poeților. Adevărul e că dacă ai har poți să fii orice, poezia e mai puternică decât orice dictator. Nu sunt deloc surprins că profesia ei este cea de inginer, căci atunci când există talent cu adevărat el năvălește în viața omului indiferent în ce fel îți câștigi existența zilnică. Să nu uităm că istoria literară ne oferă exemplul unor mari poeți care au fost funcționari de bancă (T.S. Eliot), bibliotecari (Philip Larkin) sau diplomați (ca Saint John Perse sau Pablo Neruda). Williams Carlos Williams era medic ginecolog, Robert Frost a fost fermier, Wallace Stewens – avocat și vicepreședinte al unei companii americane de asigurări, Miguel Hernandez – adversar al lui Franco, păstor de vite și oi, Carl Sandburg a fost posesor al unei ferme de capre.

Bianca Marcovici și-a consolidat, cu efort și har, cu inginerească rigoare, o admirabilă operă poetică, fiind autoarea a peste douăzeci de cărți, care i-au asigurat prețuirea confraților români și evrei, dar și a criticii literare. Nu e întâmplător că poeta a fost recompensată, în 2006, printre altele, cu prestigiosul premiu „B. Fundoianu” (Benjamin Fondane) pentru întreaga activitate poetică, premiu acordat de Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, la Tel Aviv.

Unul din recentele volume al poetei originare din România, „Ultima dragoste” (Editura Farfuridis, Tel Aviv, 2012), are un titlu semnificativ, edificator pentru crezul ei de viață, pentru devoțiunea sa pentru literatură. E limpede că poezia rămâne prima și ultima ei dragoste, pe care o slujește cu o admirabilă dăruire.

Poeta din volumul „Ultima dragoste” are sentimentul de a trăi într- o epocă a nihilismului, într o lume a postistoriei în care nu mai există viitor, cum susține un Jean Baudrillard. Ea are senzația dureroasă de a trăi într- un prezent continuu, într o societate masificată, într- o lume a consumului neînfrânat, dominată de simulacre. Bianca Marcovici simte că trăiește într -un ev diabolic, în care arta clasică se învecinează cu kitschul și cu barbaria noilor generații decerebrate. Sunt trăsături ale unei perioade în care stilurile sunt amestecate în caruselul unei societăți de consum ce a pierdut simțul proporțiilor și armoniei. Într o lume în care totul e fragmentat, dispersat de forțele centrifuge ale unei societăți dominate de ambiguitatea morală, poeta asistă, deloc pasivă, la modul în care forțe mai puternice decât cele ale ființei raționale contribuie la o descentrare și pulverizare a eului nostru profund. Trăind într un orizont în care utopia viitorului nu mai e posibilă, poetului nu i rămâne decât să consemneze, nu fără amară ironie, mecanica golită de sens a lumii postmoderne, ca în splendidul poem intitulat „Refuzul”: „E o armă de a preface centrii energetici / într un ghiveci sedentar / grafica neagră presupune să urmărești / prepararea sucurilor gastrice.// zilele astea în Grecia / am privit graffiti mâzgălite / pe clădiri istorice / tineretul și a bătut joc de istorie cu mâna caldă / folosind culori stridente / ca o profanare de morminte / stau chirciți în cafenele și visează la locuri de muncă, / un tineret anulat sufletește se răzbună. / noi cei care scriem profanăm viitorul / cu visele noastre imbecile / de a fi la / fiecare colț de stradă un pamflet”.

Epoca este una a robotizării individului („Roboții din noi își fac mereu planul / până într o zi când vor obosi / și atunci vor avea libertatea de a rugini / roboții …”) („Roboții”), a nivelării și fragmentării eului. La o analiză atentă, poezia Biancăi Marcovici are o fundamentare polemică, constituindu se ca o confruntare cu o istorie ce tinde să distrugă personalitatea individului și identitatea popoarelor, cu o globalizare ce ambiționează să șteargă semnele tragice din memorie. Or, poezia continuă să rămână un martor, o voce a lucidității, un necesar jurnal al memoriei colective. Așa se petrec lucrurile și în această carte în care transpar, dureroase, tragice, câteva din simbolurile unei epoci ce se confundă cu cea a Holocaustului, ca în dramaticul poem intitulat” Sinagoga din Dresda”: „Pare o cazemată…/ ceva fortificat împotriva intemperiilor, / dar sigur pentru readucerea amintirilor / pe primul plan. / privesc în jur. / sunt o evreică, una care caută urme…în 2011 / orașul zdruncinat de bombe care a plătit / un preț de nedescris: / clădiri refăcute, dar ploaia nu a putut spăla / funinginea de pe clădirile arse. / undeva o sinagogă privește orașul”.

Deși s -ar părea că epoca e puțin propice vocii poeziei, sufocată de zgomote și de tirania mass- media, care devine din ce în ce mai mult doar un megafon ce trâmbițează discursurile puterii, încarcerând individul ca într- un straniu panopticum, poeta nu își pierde încrederea în resursele poeziei. În fond, limbajul poeziei are avantajul că e capabil să substituie realitatea și să structureze, într un mod propriu, original, percepția realității. Deși despărțit de lume, discursul poetic nu poate rămâne neutru, în concepția Biancăi Marcovici el este colorat, ca o hârtie de turnesol, de adevărul interior al ființei. Iată de ce pentru autoarea volumului „Ultima dragoste” poezia rămâne un veritabil elixir, limbajul poetic având virtuți tonice, purificatoare, asemenea unei lacrimi: „Îmi asum răspunderea neutralității / nu pot scrie în numele altora / întotdeauna am făcut- o în numele meu. / Poezia e certificatul de naștere / a unui gând neelaborat. / mai târziu te recunoaște / te implică / pătrunzându ți în inimă, / legându te. /… e lacrima de pe obrazul unui copil.”(Neutralitate).

Poemele din volumul recent al admirabilei poete este, așa cum sugerează însăși Bianca Marcovici, un „jurnal de bord”, o consemnare a unei istorii personale, convinsă fiind că „istoria se scrie altfel”, că poetul poate recupera adevărul doar fragmentar, „alergând de la o imagine la alta”, anonimatul fiind „o cale de a rezista” în fața buldozerelor nivelatoare ale unei istorii ce nu ezită, mereu și mereu, să fabrice spălătorii de creiere, cu mijloace din ce în ce mai cinice și mai sofisticate.

Poemul e o cale de exorcizare, de alungare a demonilor „Epocii Clinton” (cum se numește un foarte frumos poem), mărturisire și jurnal intim, care reține în alveolele textului ceva din esențialul și precaritatea cotidianului: „Pe toate blogurile / dai de același nume virtual ca și cum muzica sufletului e violată / de lumină / faci tot ce poți să ți ștergi amintirile / rugăciunea o faci vineri privind / la lumânările fierbinți / ghicești încă o săptămână ploioasă / te cerți cu fiica ta / să alăpteze când nepotul plânge, plânge / noapte de noapte surâsul își revine / mă privesc în oglinda geamului / e ora când fac mișcare după muzică la ora 6.00 / înainte de navighez / pe SAP / unde, vai, iar scriu în ebraică / despre morile de vânt / despre betonările armate din stațiile de înaltă tensiune / dar istoria se scrie altfel / alergând de la o imagine la alta /anonimatul e o cale de a rezista / iar numele lui persistă în memorie / chiar dacă îl șterg cu buretele / revine, revine / păstrând proporțiile / nici o simfonie / nu se compune / fără să păstrezi o temă / s o dezvolți / în variațiuni poetice / de la una la alta îți recapeți suflul / privind pe fereastră spre TEL AVIV / marea e mai liniștită astăzi / franjurile albe se mișcă lent / precum vibrațiile literelor mele / pierdute pe net.” (Jurnal de bord, 2012).

Deși regăsim în cărțile poetei de la Haifa toate trăsăturile liricii postmoderne, poezia Biancăi Marcovici își păstrează intacte virtuțile, sporindu-și caratele de la un volum la altul. Cu propensiuni pentru experimente nonconvenționale, spiritul ei rebel, evident nu doar în volume ca Arta nudului poetic (2013], Rebela din Haifa (proză, editura G.A, 2015), Peste șapte coline (Iași, 2020) Curcubeu peste Haifa (editura Junimea, Iași 2020), nu obnubilează feminitatea acestei poete de substanță, sensibilă și lucidă.

Toate reacţiile:

103Maria Gaitan Mozes, Lucian-Zeev Herscovici şi alţi 101

11

19

Îmi place

Comentează

Distribuie

11 comentarii

Cele mai relevante



• Ida Marcovici
• media1.tenor.co
  • Îmi place
  • Răspunde
  • 3z
• Cotae StefanFelicitări doamnei! Interesant este că profesoara mea de chimie de la şcoala „Vasile Alecsandri” din Iaşi(1977-1979), se numea…Marcovici…și cam semăna cu doamna în laudatium astăzi… Oricum…Felicitări!
  • Îmi place
  • Răspunde
  • 2z
• Dan GrădinaruDa, o poeta autentica
  • Îmi place
  • Răspunde
  • 2z
• Victor RusuFelicitări! Succes în continuare!
• Tenor
  • Îmi place
  • Răspunde
  • 2z
• Iani Meirכל הכבוד.
  • Îmi place
  • Răspunde
  • 2z
• Siilvian IticoviciSint mindru de tine !Cumva il vad pe profBeiu zimbind pe imprejur 
  • Îmi place
  • Răspunde
  • 2z
• Lucian-Zeev HerscoviciBianca, felicitari. Tu esti poeta generatiei noastre.
  • Îmi place
  • Răspunde
  • 1z
• Emanuel Pope HopernicusBravo!
  • Îmi place
  • Răspunde
  • 1z
• Bianca MarcoviciCum se poate reține acest articol pe word?
  • Îmi place
  • Răspunde
  • 1z
  Ion Cristofor A. Filipaș a răspuns ·1 răspuns

Scrie un comentariu…

Bianca Marcovici

a rezona

ce înseamnă a rezona

în muzică totul pornește de la diapazon, lala, în construcție poți să-ți imaginezi un pod cu trafic exagerat când la un moment dat podul intră în rezonanță și se dărâmă! în frânturi de vis te trezești ca mine la Boston, coarda sol s-a dezacordat în aer liber, în Elveția. vârful Titlis, floarea de colț e strânsă de amatori în mici tablouri (am o mostră), la Casa Albă pe scări cu corul și orchestra Comunităților evreiești din România cu mari celebrități alături, poza de amintire, la Iași Ambasador al poeziei din Israel, spre Iași, orașul de pe cele 7 coline/ la grădina zoologică de lângă Versailles n-am intrat, nu am avut bani suficienți, dar prin jur am reușit să câte ceva, la muzee, Amsterdam, New York, Paris… am un amalgam de culori și ființe extraterestre în minte, tablouri, urechea smulsă, frânturi la Marele Arc de Triumf, India, Delhi, călărind un elefant adevărat/ și tot așa rezonez rezonez… precum Paganini pe o coardă/ dar nu-mi fac statuie veșnică, /totul se va preschimba în nisip aici la Haifa, sunt aproape de mare… 7 minute, sunt ceea ce sunt!

bianca (C)

neacceptare

intri tu în viața mea mioapă
cu un buldozer de cuvinte
învățându-mă cum să scriu, să vorbesc
să înghit, să mă umilesc,
atunci când totul se revarsă peste mine
într-o limbă neînțeleasă,
în care nu visez și nu voi visa decât coșmaruri,
din lumea strânsă de gât,
fugind peste mări și țări,
căutând libertatea cuvântului
nenormată, ci doar un semn de supraviețuire comună-

intri tu să-mi dărâmi castelele de nisip, tu care ai studiat
doar cuvinte false pentru copiii nenăscuți,
descriind o natură statică,
neștiind adevărul din fundalul cubic al arsenalului militar,
cum arăt eu sau tu fără față, fără glas, fără
muzică, cu o caschetă pe cap…

bianca marcovici(C)