Poezia sub katiuşe/ la Haifa, invitat criticul Carol Isac

Poezia sub katiuşe

 de Carol Isac
sursa:Ultima oră, nr.3594, TEL -AVIV
Vineri, 24.11.06

Imprevizibila şi infatigabila Bianca Marcovici nu putea avea momente de inactivitate nici cînd „ Haifa zidurilor de sprijin” s-a aflat sub bombardamente cu rachete …Viaţa ei în poezie a continuat, între alarme şi spaime, prin adăposturi subterane sau improvizate, uneori privind geamul securizate la exploziile de prin vecini. „cireşe amare sub katiuşe”
( editura Haifa, 2006) evocă, prin titlu, volumul publicat în 2002 cu traduceri în germană şi engleză. Poeta invită acum cititorul să se confrunte cu realitatea dură, pentru a verifica tăria imaginii poetice de a-şi menţine capacitatea de a trăi chiar printre sloiuri de gheaţă ale războiului. Desenul de pe coperta volumului sugerează această intenţie, cu graţia unui poem. Nimic nu pare schimbat în vocea interioară a poetei care, sub presiunea evenimentelor, nu se lasă trădată de nici un tremur şi prin nici o deviere de la ritmul ei obişnuit. Din loc în loc se înregistreată doar cîte o zvâcnire datorată presiunii războiului, astfel … „ Întîlnirea a fost uitată, războiul a şters omenia!” şi drept urmare „rămân cuvinte nespuse, de după război …chinul de după … flaşneta Katiuşei! „
Uneori tensiunea clipei se resimte dar poeta parează situaţia: muza ei rămâne neatinsă în măreţia din totdeauna: dacă la un capăt al drumului este răul întruchipat în arme ucigaşe, la celălalt capăt vegează poezia. Dacă există un „mesaj” în aceste versuri din zilele cele mai fierbinţi ale războiului, acesta este al continuităţii : „ N-ai cum să iubeşti atâtea femei/ şi să le uiţi apoi/ înlocuindu-le fără să vrei/ n-ai cum să te recunoşti de cît în faţa ei/ ea care nu e ba e … ultima/ rupându-ţi fiinţa în mii de bucăţi”, este o chemare la judecata iubirii care n-ar prea avea ce căuta în plină linie de front, printre bubuituri şi sub un cer înspăimântător transformat în traseu al morţii. În principiu, poeta nu este de acord să trateze altfel realitatea, decât între punctele cardinale ale universului ei liric şi nu se abate de la această obligaţie asumată. Versurile scrise în cele 30 de zile de ploaie de rachete pot fi totuşi identificate la o analiză mai atentă şi prin cîte o notă de asprime, n-aş zice involuntară, strecurată printre metaforele ei predilecte. La 14 august notează nervos, fără să dea atenţie nuanţelor şi ecourilor ce le-ar păutea avea într-un anumit timp: „armistiţiu la Haifa, / un război pierdut din pelinci! / nici un semn de împăcare,/ târziul s-a solidificat/ statuia libertăţii mele/ libera, în sfârşit”. E o zvâcnire a auzului unei presupuse explozii, pentru că ne-o închipuim pe autoare, de altfel, în orice vreme, într-o perpetuă nelinişte, mai calmă ca de obicei.
În viaţa din afara poeziei, pentru că între stricte calcule inginereşti de fiecare zi, este obligată, prin profesie, la o dublă existenţă, Bianca Marcovici a trăit o realitatea cireşelor sub katiuşe, mărturisită într-un jurnal de război care completează atracţia acestui volum.”Orice zgomot mă scoală de pe scaun, mă aruncă în abis, / sirene nefinisate, asta e… să închidem ceasul deşteptător” sau „ sora mea îmi zice să-mi ţin geanta cu acte/ legată de gât/ să fac duş înainte sau după căderea katiuşelor …/”
Mai e ceva ce nu se poate pune în versuri oricât de meşteră este poeta, ca de pildă:
„ Alaltăieri ne-am adăpostit pe casa scării şi în micile camere adăpost de pe etaj. O înghesuială de zile mari! Ne-au ţinut ore întregi în starea asta …. după tot felul de anunţuri la microfon să nu staţionăm pe culoare, terorizaţi pur şi simplu. La prânz ne-au dat drumul acasă. Am văzut crize de plâns, mame care sunau acasă să ştie dacă copiii sânt în siguranţă, familia, prietenii. Fiecare avea pe cineva în zonele în care au căzut rachete.”
Sau această scenă coborâtă parcă dintr-un coşmar „ există în bloc, la parter, un fel de adăpost, în fapt o cameră rămasă nefinisată, dar cu o uşă masivă de metal. La fiecare alarmă, multe false, ne-am repezit cu toţii spre această camaeră. Mame cu copii în braţe, desculţi …în pijamale, coborau pe scări la auzirea alarmei. Una din fetiţe a coborât mereu cu papagalul ei în colivie. Camera nu avea scaune, cel puţin pentru mamele cu copii în braţe. Vorbeau ruseşte, „bistree, bistree”, ziceau pe scări!”
Paralela cu unele clipe de teroare trăite în Iaşul natal în timpul regimului comunist, este frapantă. Bianca Marcovici a fost prima clientă a detectorului de minciuni, de cum a fost achiziţionată de Securitatea locală. Asemănările sunt uimitoare, cîteodată explozive, ele identificându-se cu „modul de a fi” al unei poete temperamentale. S-ar zice că realitatea din jurul ei se adaptează şi ea, miraculos, acestor stări.