inelul de logodnă

 inelul de logodnă

-pagină de jurnal-
 Am avut o zi cu peripeţii. Am ieşit din casă pâna la Grand Kanion. Aveam o idee fixă. Inelul de logodnă vechi de 150 de ani , transmis prin familie, de la bunică la mamă şi tot aşa s-a subţiat, şi s-a rupt pur şi simplu la montura de diamante montate în platină! Am zis ca de aia am ajuns pe masa de operatie, deoarece s-a rupt inelul, ghinion sau „ochi rău”, dar nu era nici una nici alta…!
Citesc o recenzie despre „lumini diafane” în „Viata Noastră” pe care o aşteptam deja de 3 luni, bună, nu zic dar, inelul devenise mult mai important, trebuia lipit, aşa că nu mă bucur şi ma caţăr în maşină.”Greu la deal că boii-s mici”! Simt fermoarul operaţiei dreapta, sub sân, loc care-mi permite totuşi să şed ! In fine ajung…Caut un magazin care să accepte reparatii în aur fără să cumpăr! Urc cu liftul, aştept o groază, Kanionul e plin cu oameni, se mănâncă , e ora prânzului; oameni grăbiţi, se şterg de mine, mă
doare operaţia, încerc să mă apar! Mai ales în lift, ţin mâna efectiv deasupra operaţiei şi, chiar împing puţin cu cotul, e nevoie! Evit o mama cu doi copii, unul în braţe şi unul în cărucior, liftul e şi pentru cărucioare.
Îmi luasem si două perechi de pantaloni (unu al meu şi altul al soţului meu) să le dau la corectare la croitoreasă. Scurtare necesară. Nu sunt precum manechinele! Ruşii şi-au deschis afacerea cu reparaţiile. Îmi amintesc de mama. Croitoria i-a distrus ochii. Muncă migăloasă şi neplătită. La 40 de ani ajunsese cu o miopie de minus nouă, la ochiul drept! Dar, să nu-mi amintesc acum de traumele copilăriei, ale mele sau ale familiei! Toate erau în delasare în casa mea.
Înainte cu o seara mă vizitase nepoţul de 2 ani şi ceva, aranjase mult mai „modern” şi plăcut apartamentul, cu tot felul de jocuri risipite şi jucării. Era cu neputinţă să mă aplec, putea să-mi pocneasca operaţia! Firele trebuiau scoase, dar, de abea peste vreo 4 zile !
Să mor nu alta, nu gasesc magazinul de ” reparaţii de bijuterii”, pe 5 nivele de căutare, hectare de magazine, totul se învârte în jurul meu… Mă întrebam ce m-a făcut să ies din casă , tocmai acum! Pâna la urmă intru la „Pyramida” şi-mi primeste inelul, după ce îl examinează şi zice cât e de vechi şi interesant! Zău că mă simţeam fericită, îmi luasem o piatră de pe suflet! Mă ocup de pantaloni după aia, am oarecare răbdare!
Coadă mare şi la ghişeul de primiri şi reparaţii de tot felul, aglomerat pe ambele părţi, la primire şi la scoaterea obiectelor, că era şi cizmărie acolo, şi spălătorie de haine, toate la un loc, pe circa 12 metri patraţi de magazin, fără uşi, doar ghişeu! O înghesuială de zile mari, iar la mijloc o masă de călcat, că asta mai lipsea!
Sună barbatu’ meu la mobil, cică e flămănd şi să vin acasă că el a pregătit şi „omleta de vineri”. Ce să-i faci, suntem cu cholesterol şi-şi face o plăcere, adică şi eu pe lângă el, „cui pe cui se scoate”!
Îmi cumpăr o chiflă cu „şum” adică cu usturoi. O înghit cam hulpav, uitasem sa mănânc de dimineaţă şi era deja două „trecute fix”! Usturoiul era bun dar chifla era necoaptă. Îmi păruse rău că nu am rezistat „tentaţiei ochiului”, la fiecare metru de terasă, mâncare şi iar mâncare.Uf! Fiecare vânzător ambulant îşi încropise un colţ ademenitor cu dulciuri, pâini, mâncare chinezească, falafel pe toate coridoarele Kanionului, mai ales vineri, înainte de intrarea Şabatului. Cel mai trist era locul de lângă „ghişeul croitoreselor” unde aşteptam eu, mai mult foindu-mă înainte şi înapoi. O pereche vindea bijuterii şi tot felul de improvizaţii artistice cu mărgele, chiar şi mici tablouri. Perechea de vânzători se învârtea de zor în jurul mesei semicurbe luând forma parapetului interior, împrospătând-o, mutând obiectele, dar degeaba, nici un cumpărător. O tăbliţă pe care se anunţa, bineînţeles o reducere: „al doilea obiect la jumătate de preţ”,nu era estetic scris şi, nici atrăgător. Neafişând nici un preţ, omul nu se apropie, stă în expectativă, se simte debusolat şi nu cumpără! Tinerii vănzători se sărutau din când în când, ea era frumosă, el urât foc!
Sună bărbatul meu, din nou, e „şicărit crimă”,
În sfârşit primesc ultima pereche de pantaloni şi mă îndrept spre uşa rabatantă de sticlă, păşesc victorioasă părăsind Gran Kanionul, mai apoi, terenul de fotbal pe care trebuia să-l ocolesc ca să ajung la masina mea, parcată aiurea. Dar, mă ia cu ameţeală …simt ca voi ” amagi pământul”! Uitasem să beau! Trec de amănute. Fac un efort supraomenesc şi ajung acasă! Inelul de logodnă s-a rupt aşa că, bărbatul meu, Deluţu, cum îi zic prietenii, nu m-a asteptat cu masa. Tocmai i s-a nazărit că nu-şi găseşte un ciorap, scos din maşina de uscat! Mă apucă amocu’!
Aşa că strig la barbatu’ meu de-mi pierd glasul… Ciorapul l-aş fi înghit în momentul ăla, dacă l-aş fi avut prin preajmă!
N-am terminat, sună fiica mea. A ajuns la spital. A căzut de pe scaunul de plastic, în bucătarie. E gravidă! Ne zice să stăm liniştiţi.
Tocmai eram foarte” liniştiţi”! Barbatu’ meu găseşte, în sfârşit ciorapul, bodogăneşte , bodogăneşte.” L-o fi pus câinele acolo”, zic!
Îmi spun în gând: ce înseamnă, că o femeie să nu poate fi „nefastă” o săptămână! Numai o săptămână nu m-am putut apleca să culeg „ciorapii căsniciei” împrăştiaţi pe jos, de pe lângă patul nupţial! Să-i fac pereche, totul e cu pereche, obositoare adunare şi uneori plictisitoare, unu şi cu unu fac mereu doi ciorapi, o pereche, dar necesară, poate de prea mulă dragoste!
Cât e de greu să te descurci singur!
Sună telefonul. Fiica mea mă anunţă că totul va fi bine!
De bucurie câinele a intrat cu capul în perete, când a fost chemat la ordine să i se pună lesa să fie plimbat. Iar soţul meu scump, că e scump când nu sunt eu operată, s-a întors cu gunoiul şi lesa…, uitase pentru ce s-a dus afară!
Râdem în hohote, simt că-mi pocneşte operaţia, văd că rezistă, aşa că mâine mă duc la serviciu, program redus dar, e nevoie să-mi păstrez locul de muncă, inginerul din mine judecă altfel!

bianca marcovici

(c)