SELFI

o să fie bine şi la vară cald, îmi spunea mama mea grijulie​,

poţi renaşte prin tine însăţi, din propia-ţi cenuşă

adăugând puţin pământ roşcat

şi o floare de cactus

care apare numai o zi neştiută

negândită

aşteptând-o.

oamenii nu-i poţi schimba nici mentalitatea

de a face Selfi cu celibrităţile

care lipsesc numai pe cantul cărţilor needitate încă

dar timp este, nepoţii vor schimba strategia cuvintelor

ne mai fiind nevoie de nici un protest

BIANCA

capul tău de pereţi”, Bianca dacă nu înveţi”!

Filiala Haifa Alchimică

Vă trebuie o uşă

La care să bateţi mereu şi să reclamaţi sau să daţi
în judecată forţele oculte ale dărâmării castelelor de nisip…
Să puteţi striga la ea ca la un Zid al Plângerilor
de tot felul;

Un fel de rabin… care primeşte totul
dar nu răspunde de nimic şi de nimeni.

Cum zicea mama mea uneori: „capul tău de pereţi”, Bianca
dacă
nu înveţi”!

Dar unii, nici că pot înţelege că şi statuile mor şi ele!
Previziunile mele se pot adeveri precum soarele

care arde totul.

Puterea tribunului e efemeră!
Alchimia sufletului e un fulg pe buzele tale!

Bianca

EXCURSIE BUCLUCAŞĂ

S-a petrecut  într-o excursie în Germania.

Am ajuns să vizităm şi   Terminalul 17, Grindelwald,  acolo de unde evreii au fost deportaţi şi uciţi mai apoi! Şinele şi peronul erau marcate cu datele când au ieşit fiecare convoi cu evreii trimişi în lagăr. Mai mult, am văzut harta ” soluţia finală” atârnată pe un perete la un muzeu cu şermineu (să le fie cald… celor care au luat această hotărâre).

Seara am fost duşi cu toţii undeva să mâncăm şi să ascultăm muzică tradiţională, undeva înafara Berlinului. Dincolo de castelul medieval erau adunaţi o mulţime de tineri care priveau la un ecran imens, un meci de fotbal. Suporterii germani cântau fericiţi că echipa lor a câştigat. Tocmai atunci noi     ieşeam din castelul- restaurnat   după ora 12 noaptea.  Am urcat într-un autobuz cu etaj foarte modern care ne aştepta în apropiere. Încercările suporterilor germani- beţi de a pătrunde în autobuzul nostru unde eram numai femei, au fost suficiente. Cu greu ghidul nostru a reuşit să-i îndepărteze. Pocnitori şi petarde explodau peste tot. Autobuzul a reuşit- până la urmă -să se desprindă de mulţimea bărbaţilor. După aproape 15 minute de călătorie autobuzul nostru condus de un şofer agresiv  care mergea cu o viteză care depăşea limitele admise a luat foc. Flăcările şi fumul s-au răspândit repede pornind de la etajul doi, după care a cuprins partea din spate a autobuzului. Şoferul a oprit brusc autobuzul şi gesticulând  şi strigând la noi cerându-nene  tuturor să coborâm repede. Evacuarea a fost complicată, mai ales pentru colegele de la etaj. Fetele erau vesele ca după petrecere. Ne-am adunat pe un câmp deschis pe o noapte cu lună plină. Fetele chicoteau. Nu au înţeles pericolul unei explozii. Şoferul a chemat poliţia şi ambulanţa. Poliţia a ajuns în cîteva minute ca şi ambulanţele, drumurile au fost blocate în apropierea Berlinului.Poate a fost un atentat teorist,-zice o colegă? Mai târziu au sosit două autobuze noi  în care ne-am urcat toate  cu   considerând că sărbătorirea colegială   şi-a depăşit menirea festivă. Diverse presupuneri m-au pus mult pe gânduri. Oare am scăpat cu viaţă dintr-un atentat terorist cu petarde aruncate spre autobuz?
BIANCA MARCOVICI

  BM

Răspunde

Redirecționează

Dă clic pentru opțiunea Răspunde sau Redirecționează

PARALELE

Toate oule ies din fundul găinilor şi cu toate astea le mâncăm!

 

Dar, unele lucuri de la noi mai pot fi schimbate! Nu că am fixul curăţeniei dar, până unde pot merge unele lucruri dacă nu le remarci ca jurnalist?

Ciorile ne-au cam invadat… Dar şi ele vor să bea apă dulce precum toate păsările. Spre deosebire de altele însă ciorile sunt inteligente. Le-am zărit stând frumos la coadă la cişmeaua stropitoare de la mare, bând direct din ţâşnitoare. E fenomenal cum introduc ciocul acolo şi sorb apă… Dar, şi câinii sunt destul de inteligenţi. Stăpânii loc dau drumul la stropitoare iar câinii … căţăraţi pe pervazul de beton cu labele şi cu botul întins, sorb apa exact de acolo unde şi oamenii beau! Aşa că, nu ne mai mirăm când călcăm pe mormane de excremente…nestrânse de stăpânii „educaţi” de la noi!Aşa ne invadează bacteriile care ne provoacă cine ştie ce boală, parcă nu am avea oricum probleme de tot felul!Vrem doar să respirăm aer curat!

Mai primim şi proteste pe e-mail de tot felul, pe linie literară. N-ar strica o comisie de etică tutelară!

BIANCA

SURSA,  GAZETA ROMANEASCA, ISRAEL MAI 2017

 

PESTE MĂRI ŞI ŢĂRI

CUVINTE DIN SUFLET ÎN ZBOR PESTE MĂRI

Irezistibilă invitaţia pe care Bianca Marcovici ţi-o adresează, aceea de a sta de vorbă, cu un espreso în faţă, pe o ipotetică&imaginară terasă din Haifa.

Irezistibilă din două puncte de vedere. Poeta şi prozatoarea care te-a invitat este un personaj fermecător, inteligent, cult şi plin de spirit, un analist fin şi profund al realităţilor înconjurătoare, dar şi un om care a avut şansa de a vedea mai mult din această lume în toată complexitatea ei, de cele mai multe ori cople- şitoare şi chiar neliniştitoare. În al doilea rând, te afli în Haifa, oraşul cu o istorie cât să umple mai multe rafturi de bibliotecă, la poalele muntelui devenit un simbol al libertăţii pentru mulţi dintre cei care au ajuns în Israel în ultimele şase decenii. Iar despre frumuseţea acestui oraş în care trăieşte şi activează o importantă comunitate intelectuală de creatori şi cunoscători ai limbii române nici nu mai trebuie să vorbim. O fac, mult mai bine, în numele nostru, al tuturor, faptele.

Dar despre ce am putea conversa într-un asemenea mirific context?

Cel mai bine, aşa cum ne propune şi Bianca Marcovici în acest volum intitulat: Espresso dublu la Haifa, despre lumea în care trăim, cea care, aparent, nu are nici un fel de ascunzişuri sau taine, dar privită prin ochii poetei se dovedeşte a fi plină de mistere sau lucruri ce ar trebui lămurite. O face încă din prima poezie: Patria, un concept de adâncă spiritualitate şi care, consideră ea, trebuie scos din vorbăria fără rost în care a fost folosit până la epuizare de politicieni, cei care l-au şi golit de sens, folosindu-l doar ca mijloc de influenţare, conform intereselor, a emoţionalului public. „Patria e limba în care/visezi şi scrii, e cernoziomul/adăugat în doze mici,/compartimentarea inimii… Patria e orizontul pe care l-ai lăsat în urmă, mai ieri,/iar acum e casa în care trăieşti imprevizibilul,/iubeşti! Patria e poezia,/lumina ochilor copiilor noştri, în veci!” Atât de cald şi de omenesc! Dar şi atât de greu de înţeles după secole de minciuni sforăitoare!   Parcă nici nu mai ştiai că acest cuvânt este atât de simplu şi de cuprinzător, atât de aproape de tine încât chiar dacă o lacrimă ţi se furişează în colţul ochiului ştii că-şi are rostul şi menirea ei. Ai prilejul să simţi, poate pentru prima oară, ce este patria şi chiar să-ţi dai seama că până acum ai învăţat despre ea numai cuvinte fără acoperire.  Dar de ce este aşa? Îţi răspunde tot poeta: „Veştile monopolizează presa/manipulează, trebuie să citeşti printre rânduri,/să descifrezi viaţa celebrităţilor,/să te ascunzi după deget,/să-ţi acordezi vioara mereu/să nu distonezi”… Cortinele brocate.

Departe de imaginea poetului aflat în turnul de fildeş, o invenţie răutăcioasă a unora care nu înţeleg poezia şi nici condiţia poetului adevărat, Bianca Marcovici dovedeşte în multe din versurile sale un caracter puternic ancorat în realităţi, un ochi critic şi o fermitate remarcabilă în aprecierea adevărului: ”câte un fascicol ne luminează/conul de umbră/şi noi surâdem când evadăm din noi. Conul de umbră. Sau: „în turnul meu, fildeşul s-a scumpit enorm,/cimitirul elefanţilor e deja îngrădit/mi-e frică de hoți,/sunt mulţi, Doamne!/care vor să smulgă fildeşul pe viu,”… Turnul de fildeş.

Şi pentru că tot vorbeam de frumuseţea oraşului străjuit de muntele Carmel, să vedem cum este el acum, în inima unui contemporan lucid cel care ştie să privească partea nevăzută a lucrurilor şi care are şi curajul de a ne spune cu sinceritate dar şi multă tristeţe ce vede: ” Jurnale de război, din adăposturi şi saloane/De pe drumuri şi servicii obligatorii,/de dincolo şi de la noi,/de oriunde unde nu suntem iubiţi/politica defăimării lui Paganini!/…

            Haifa sub bombe… necontinuare, absurdul…/Miroși aerul priveşti Muntele Carmel şi identifici fumul şi focul provocat/De katiuşe, cartierul, zgomotul, luminile mele diafane/Urechile-mi ţiuie de fiecare dată/Orice zgomot mă scoală de pe scaun, mă aruncă în/abis,… Transmisie directă.

Se întunecă partea idilică a locului şi putem chiar să ne întrebăm: o fi oare bine că Bianca ne spune aceste adevăruri dureroase? Ar fi fost oare mai rezonabilă varianta unei tăceri convenabile pentru noi cei de astăzi, dar mai ales pentru cei de mâine? Sunt convins că nu, măcar pentru faptul că poetul este considerat dintotdeauna glasul cetăţii iar vocea lui, singura care va străbate veacurile, nu are dreptul să mintă nici măcar prin omisiune!

Şi observăm, vorbind despre versurile ei, că „turnul de fildeş” al autoarei este pământul fierbinte pe care calcă, lupta cotidiană pentru demnitatea oamenilor din întreaga lume, pentru a nu mai fugi cu copiii în braţe pe scările adăpostului antiaerian, pentru ca muntele Carmel să nu mai fie acoperit de norii exploziilor, pentru ca nepoţii noştri, ai tuturor, să nu se mai teamă, pentru ca…

Adică ori „turnul ei de fildeş” este încă himeric la fel cam ca toate visele noastre, ale trăitorilor pe această planetă încă nefericită, ori ea îşi găseşte sursa de inspiraţie în realităţile înconjurătoare, în ceea ce numim viaţă de zi cu zi. Sau poate ambele şi atunci Bianca Marcovici nu mai este doar glasul cetăţii ci al omenirii. Risipindu-se ea, aşa cum fac poeţii adevăraţi, cu generozitate şi fără răsplată, pentru ca noi să putem călca pe drumul luminii ascuns încă privirilor profane.

            Ca să ne păstrăm/dragostea târzie/trebuie să ne dozăm forţele/ca şi cum am degusta un vin vechi/să-i simţim tăria în cerul gurii/cu ochii întredeschişi/să-i vedem bănuţul clătinându-se/şi cercul gradelor legănându-se/ca un hamac sofisticat. Vinul roşu.

Acest volum publicat de Editura Familia în anul 2015 şi prezentat în ediţie bilingvă are, ca adaos de valoare, traducerea lui Tomy Sigler (ZL), un fin cunoscător al celor două limbi, făcându-l astfel abordabil cititorului care nu cunoaşte limba română dar care este interesat de creaţia literară cu rădăcini în această cultură. Este un alt gest de minunată risipire al poetei, unul din acelea asemănătoare recitării poemelor antice pe malurile mării pentru ca vorbele să fie duse în cele patru zări, iar sunetul lor, chiar dacă necunoscut urechii, să încânte sufletul şi să ne facă mai buni.

Am convingerea că Bianca Marcovici reuşeşte şi de această dată!

MIHAI BATOG-BUJENIŢĂ