Când am aterizat în Israel cu toată familia nu m-am gândit nicio clipă de câte obstacole mă voi împiedica! Mă consideram o analfabetă în ebraică cu diplome în buzunare care mai trebuie să se recicleze în domeniul care eram pregătită. Adică ingineră… într-o limbă atât de grea ebraica, în care chiar dacă voi acumula cuvintele necesare sigur nu voi înlocui visele în care mă cert în limba română cu cioclii sau literaţi de peste noapte… Pornind de la zero, la vârsta de 40 de ani presupuneam să ai şi ambiția de a învăța lucruri noi în timp foarte scurt. Cum, nu avusesem nici un calculator pe mână până atunci, am început reciclarea la Tehnion și, mai târziu am reușit la testele de intrare la serviciu… după ce mi-a căzut în mână o carte groasă de teste a fiicei mele cele mari, care se pregătea intens de bacalaureat și armată… Am răsfoit-o şi, parcă mi s-au deschis ochii deodată. Am pus vioara în cui, toate speranțele poetice gândindu-mă numai cum trebuie să am un serviciu, orice serviciu!
Dar, acum trebuie să deschid ochii şi mai largi, pentru că nu fac faţă la progresul telefoanelor mobile , tabletelor şi tot ce e legat de internet când sunt cu nepoţii. Doar la programul de şah pe calculator m-am descurcat destul de bine. Nu mai spun că la serviciu am fost reciclată cu programe SAP, Benarit, Exel și alte năzbâtii de programe…şi numai să țin pasul cu noile mele obligații de serviciu. Când m-au pensionat oficial, funcție de vârsta, am respirat ușurată; voi avea timp de citit, poate și de tehnoredactări mai atente la cărțile trimise în manuscris, la editurile care vor totul de-a gata,( au uitat vremurile când materialele trimise erau copiate de pe foi volante!)
Nu așa se întâmpla pe vremuri (Editura “Junimea, Hasefer, Minimum”) în România când stăteai la o discuţie să corectezi stilistic textul, să-l corecteze și chiar, să-şi pună amprenta editurii prin lucruri moderne de care scriitorul să nu aibă habar! Așa că, m-am bucurat mult când editoarea mea, o evreică din Maroco care nu știa românește și pe care am plătit-o să-mi editeze o carte la Haifa.
A reușit, printr-o mișcare automată să-mi pună litere diacriticele la toate, plus-minus… și fără s-o rog! Mai greu a fost să scot… toate semnele, decât să le pun, și cred că am continuat și în ediţia a doua revăzută la multe din cărți sau antologii, să mă lupt cu ele.(Dar compostori de litere au fost mulți!) Cert e că mă voi specializa în continuare pentru că, e evident că nu strică o reciclare la pensie pe laptop, să ai mereu o ocupație poetică în afară de baby-sitter! Păcat că, problemele de sănătate sau vederea se degradează spre bătrânețe, efectele secundare se văd, dar rămân la cartea mea favorită Pianista de Elfriede Jelinek!
Am crezut că -în sfârșit- intrând în lumea scriitorilor pensionari voi fi legănată ca într-un hamac şi voi fi iubită chiar fiind în conducerea unor grupuri, aşa cum e normal să fie un boboc primit de pe băncile facultăți . Dar la fostele întâlniri literare dinainte de pandemie s-au preferat dulciurile gratuite de pe masă… în loc de cumpărarea cărților, tocmai pentru că erau unele… lângă altele…și nimeni nu suferea de diabet! Așa că le-am dăruit fără dedicație. O carte precum Rebela din Haifa am dăruit-o la una de întâlniri, în valoare de 1 șekel /dedicația. La mine a fost coadă cu mulți cititori nu și la cei care își lansau cărțile și cereau valoarea cărții afișate pe un carton vizibil! E trist dar adevărat! Scriitorii israelieni de expresie română sunt marginalizați! Mai mult, sunt umiliți să-și vândă cărțile prin reclame costisitoare în presă. La mulți ani și o gogoașă!
bianca marcovici
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 