invitat, Andrei Oisteanu

Andrei Oisteanu sursa, V.N.,

31 decembrie, 2007 

Portretul farmacistului în tinereţe       sau

Fugind din calea pogromurilor 

O legendă a familiei spune că, în urmă cu veacuri, un strămoş ar fi fugit din Galiţia şi s-ar fi aşezat în Basarabia. Cică era rabin şi avea un ochi de sticlă. I se spunea “Ochi de piatră”; în idiş, Oigenstein. El şi-a schimbat porecla în renume şi apoi în nume. Despre străbunicul meu patern nu ştiu mai nimic. Se pare că îl chema Faivel Oigenstein şi că era orândar de pădure. Pe bunicul, Kelman Oigenstein, l-am cunoscut destul de puţin. A locuit mereu în altă casă, în alt oraş, în altă ţară. Figura lui are pentru mine contururi imprecise. La fel şi biografia lui. S-a născut în 1879, în gubernia Basarabia, în târgul Răşcani de lângă Bălţi. Un stetl moldovenesc “plin de colb şi de evrei”, cum spunea undeva Sadoveanu. Copil fiind, eram intrigat când mi se spunea că bunicul s-a născut în acelaşi an cu Stalin, pentru că nu reuşeam să asociez figura bonomă a lui deduşka cu cea autoritară a lui batiuşka. Vorbitori de idiş, rusă şi română, cei din familia Oigenstein nu erau evrei foarte credincioşi. Sărbătorile mari se ţineau, dar regulile religioase mai curând se mimau. De pildă, de Şabat nu e voie să călătoreşti. Dar evreii care traversau oceanul timp de două-trei săptămâni în drum spre America nu aveau cum să respecte interdicţia. În consecinţă, ea a fost înmuiată: “Nu se poate călători de Şabat decât pe apă”, au hotărât rabinii. Cînd bunicul trebuia să călătorească sâmbăta cu trăsura sau cu trenul îşi punea o sticlă cu apă sub şezut. “Astfel – îmi spunea el – călătoream pe apă”. Relatând prin 1905 despre călătoriile sale prin Basarabia şi Bucovina, Iorga pomenea despre rafinatele metode ale evreilor de a-l “înşela pe Iehova”. Kelman Oigenstein s-a căsătorit cu Sara, o tânără cu o figură distinsă şi inteligentă. Cel puţin aşa arată în singura fotografie de familie în care apare. A murit în 1937 şi nu am cunoscut-o. Din punctul meu de vedere, avea un singur defect: era nepoata bunicului, fiica fratelui său. Dar asta la evreii tradiţionalişti era permis. De aici infinite stupori pentru mintea mea de copil. De pildă, fiul ei (tatăl meu) era şi fiul unchiului ei, deci îi era în acelaşi timp şi fiu şi văr.În 1881 ţarul Alexandru al II-lea a fost asasinat de narodnici. Vina a fost dată pe evrei, veşnicii ţapi ispăşitori. Iudaeus ex machina. Încurajate de autorităţi, sângeroase pogromuri (pogrom e termen rusesc!) s-au dezlănţuit în toate oraşele şi târgurile din vestul imperiului ţarist. Au continuat cu şi mai mare violenţă după 1900. Pogromul din 1903 de la Chişinău a fost unul dintre cele mai sinistre. Sute de morţi şi răniţi, sute de case şi prăvălii tâlhărite, sute de evreice violate. Poemul Oraşul măcelului, compus de poetul odessan Haim Bialik după ce a vizitat Chişinăul însângerat, a devenit pentru evreii din regiune un fel de manifest al autoapărării. Un reproş nervos adresat paradoxal nu atât călăilor, cât victimelor resemnate. Umila lor filozofie de viaţă era simplă: “Daiut – biri, Biut – bigi” (“Se dă – ia, Se bate – fugi”). Câteodată, bunicul îmi recita câteva versuri din poemul lui Bialik. “Ce vor aceste umbre pe zid?!”, se întreabă Dumnezeu, “De ce îşi întind mâinile către mine? / Nu are nici unul un pumn?” Era epoca în care mulţi evrei din Rusia începeau să fugă. În America, în Europa, sau chiar în Palestina. “Sionismul – spunea Theodor Herzl – este fiica antisemitismului”. În 1896 Herzl publicase la Viena cartea Der Judenstaat, iar peste un an avea loc primul Congres Mondial Sionist la Basel. Ambele evenimente au avut un puternic ecou printre ostjuden. Sionismul a fost o ideologie inventată de evrei din Europa Centrală, finanţată de evrei din Europa Occidentală şi pusă în practică de evrei din Europa Orientală. Alţi evrei din epocă şi din zonă îşi trimiteau copiii în marile oraşe, în speranţa că sunt cosmopolite şi mai tolerante. Aşa a plecat bunicul la Odessa, pe la 1897. După ce a terminat facultatea de farmacie s-a stabilit cu Sara în cartierul Moldovanka, populat mai ales de evrei refugiaţi din Basarabia. Pe-atunci Odessa era, într-adevăr, un oraş-port cosmopolit, viu, efervescent, exploziv, în care se amestecau tot soiul de rebeli: narodnici, comunişti, bundişti, sionişti, anarhişti. Bunicul nu s-a înregimentat politic, dar de la el am învăţat în ruseşte Imnul anarhiştilor, subversiv şi dadaist, ca un cântec absurd de copii. În româneşte ar suna cam aşa: “Puiul fript, / Puiul fiert, / Vrea şi el să trăiască. / L-au înşfăcat, / L-au arestat, / I-au cerut un paşaport. / Acte el n-are, / «Dă mită un ort !» / Nici bani el n-are, / «Marş la-nchisoare!»” ş.a.m.d. Cântându-l, copil fiind, am avut un prim contact cu idei precum libertate, despotism, corupţie, al căror sens l-am înţeles abia mai tîrziu.Pe la începutul secolului XX zona devenise foarte periculoasă. Pogromuri la Odessa, dar şi la Chişinău, Nicolaev, Simferopol. Pe de altă parte, începea să miroasă a praf de puşcă şi a rebeliune. În plus, în 1910, Sara născuse primul copil, numit Lev, după Tolstoi care murise recent. Bunicii s-au refugiat într-un loc mai liniştit, în târgul Raşkov, pe malul stâng al Nistrului, la nord de Dubăsari. Aici şi-a deschis bunicul o farmacie. În 1912 s-a născut al doilea băiat, David, iar în 1916 bunica l-a născut pe tatăl meu, Meilah (în ebraică “rege”). După izbucnirea revoluţiei comuniste zona a fost acaparată şi devastată de bande bolşevice şi alb-gardiste. Evident, evreii au fost primele victime. Din nou omoruri, jafuri, violuri. Prin 1919-1920 în zonă acţionau mai ales bandele naţionaliştilor ucraineni, Petliura, Mahno, Denikin ş.a. Despre toate astea n-am aflat atât din poveştile bunicului, cât din Cavaleria roşie, volumul de povestiri al lui Isaac Babel, comisarul care pleca la luptă cu portretele lui Lenin şi Maimonide la piept. Din nou bunicul trebuia să fugă. De data asta din calea pogromurilor albgardiste şi a naţionalizărilor comuniste. Avea o familie de protejat, cu trei copii mici. Soluţia era întoarcerea acasă, în Basarabia, acum românească. Nu era simplu. Trebuia să treacă graniţa ilegal, noaptea, peste Nistru. Nu trebuia barcă. Se putea trece cu căruţa printr-un vad. Satul de peste râu se numea chiar Vadul Raşcov. O călăuză de încredere era însă greu de găsit. De regulă, erau escroci. Te puneau cu nevasta şi copiii într-o căruţă cu roţile şi picioarele cailor învelite în cârpe. Fugarii, lungiţi pe burtă, erau acoperiţi cu o pătură, iar căruţa traversa un afluent al Nistrului. Falsa călăuză lua teancul de ruble şi dispărea în noapte. Fugarii se credeau în România şi strigau, ca Ostap Bender, lozinci de captare a bunăvoinţei: “Trăiască România Mare!”. Dar erau arestaţi de soldaţii ruşi. Bunicul a avut norocul unei călăuze oneste. A ajuns cu familia în Basarabia şi şi-a deschis o farmacie la Bălţi. Era 1921, anul în care se năştea tot la Bălţi mama mea, Bella – fiica librarului Iakov Iosovici şi a soţiei sale Klara, bunicii mei materni. Ce a urmat e previzibil. Fiul farmacistului Oigenstein şi fiica librarului Iosovici s-au întâlnit, s-au căsătorit şi l-au conceput pe semnatarul acestor rânduri. Probabil că a supravieţuit în mine ceva din combinaţia genetică dintre bunicul patern, farmacistul Oigenstein, şi cel matern, librarul Iosovici: interesul pentru cărţi şi pentru istoria alchimiei, pentru farmacopeea populară şi medicina babelor, pentru magia descântecelor şi a leacurilor. Un bun muzeu al farmaciei sau o bibliotecă mare sunt locuri în care îmi place să rătăcesc.  

Reclame

Un gând despre &8222;invitat, Andrei Oisteanu&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s