REVISTA Izvoare-TEL AVIV

potcoave pentru purici                              IZVOARE      

 Scriitorii israelieni originari din România au o asociaţie profesionistă de creatori şi o revistă, „Izvoare”, al cărei ultim număr l-am primit recent de la Haifa. Întâi de toate, impresionează prin proporţii şi ţinută grafică. N-avem, în România, o publicaţie scriitoricească editată în astfel de condiţii, adică 150 de pagini în format mare, cu impecabile planşe color, copertă celofanată etc., etc. – ceea ce, iată, israelienii izbutesc fără vreo subvenţie oficială, doar ca urmare a unor sponsorizări diverse. Ajunsă la nr. 44, publicaţia adună în sumar peste 50 de semnături. Unele ne sunt cunoscute, fiind vorba despre condeieri afirmaţi încă în România,  altele nu – ceea ce lasă speranţa că literatura scrisă în limba română ar putea atrage şi reprezentanţi ai unor generaţii mai tinere. Artisticeşte vorbind, performanţa, în acest număr, n-o deţine nici proza, nici poezia, nici critica, ci arta plastică, prin elocvenţa planşelor datorate celui ce a fost Baruch Elron, elev al lui Baba şi Ciucurencu, unul dintre cei mai originali pictori suprarealişti ai veacului XX. Artistul care datorează atât de mult şcolii româneşti de pictură are tablouri expuse la Muzeul de Artă Modernă din New York, la Boston, la Sollingen, dar nici unul în instituţiile muzeale de la noi. De, e greu să fii profet în ţara ta! Zicala nu-i excesiv utilizată, fiindcă, aşa cum atestă paginile revistei „Izvoare” (poate chiar şi titlul!), România continuă să fie înţeleasă ca o a doua patrie, rămasă să trăiască în aburul amintirilor ce nutresc majoritatea prozelor din sumar, şi, desigur, în inflexiunile limbii, care, trebuie spus, este utilizată impecabil gramatical şi stilistic. Mai curat chiar decât în gazetele noastre – ca să nu mai vorbim de televiziuni! Se pare, de altfel, că la nivelul anilor ’50-’60, limba română (păstrată ca atare de emigranţii evrei) era mai curată, mai puţin desfigurată de incultura promovată constant prin mass-media, încă ne-agresată de grămătici abuzivi şi, desigur, ferită de calchieri, împrumuturi şi localizări inutile. În revistă, memorialistica deţine partea leului şi prilejuieşte adevărate revelaţii atunci când sunt evocate viaţa redacţională a „Scânteii” din 1946 (Victor Rusu), Fălticenii şi Suceava anilor ’45-’47 (Norman Manea), Bucureştii interbelici (Sonia Palty), figurile unor scriitori controversaţi („Labiş – mai mare poet decât sunt înclinaţi unii să-l considere acum la Bucureşti” – scrie Virgil Duda), ori personalitatea lui Nichita Stănescu (Biti Caragiale), dar şi, să le spun astfel, unele nedumeriri. De pildă, G. Ben-Meron scrie: „Sistemul de educaţie comunist mă aruncase, precoce, în braţele studiilor medicale, fără să mă întrebe şi să se întrebe în ce măsură eram pregătit…” (Am dat şi eu, tot atunci, examen la Medicină – erau 200 de candidaţi pe un loc! – şi pârdalnicul de sistem n-a catadixit să mă arunce „în braţele studiilor medicale”…) Altfel, texte oneste, fatalmente inegale valoric (se întâmplă şi la case mult mai mari!); cam puţină poezie cu adevărat remarcabilă şi destulă diluţie, tipică pentru înţelegerea conceptului de poesis în anul de graţie 2007, scriituri sigure, care dovedesc asumarea deplină a profesiunii (Shaul Carmel, Bianca Marcovici, Carol Isac, Dorel Schor, Teşu Solomonovici ş.a.) alături de condeie mai şovăielnice. Important este, înainte de orice, că această revistă există. Rămâne să reflectăm  asupra observaţiei-reproş adresată celor din România şi datorată Ginei Sebastian-Alcalay: „se acordă întâietate autorilor aflaţi pe meleagurile mioritice, faţă de cei care scriu pe româneşte în alte locuri”. Aşa să fie oare?                                                            MIRCEA RADU IACOBAN

SURSA CRONICA ROMÂNĂ

articol primit de la dr.Dorel Schor

sper sa primesc si un material de-al sau!

cu multumiri si

HAG SAMEACH!

bianca