Curtea cea mică din Elena Doamna!

Am avut o prietenă din copilărie în curtea Elena Doamna… Undeva la „5 drumuri” aproape de sinagogă și Comunitate, din Iași! „Curtea copiilor” aș putea spune. Cred că eram vreo 40 de copii de diferite vârste, dar copii jucăuși, impulsivi și cu povești, unele deocheate prin beciurile blocurilor! Mama mea, de ziua mea, îi chema pe toți copiii din curtea blocurilor și le împărțea cireșe și tort, cădea de solstițiu. Mai toți știam cam ce se întâmplă prin vecini și de ce atmosfera era cam încărcată între ei, poate suspiciune, poate altceva. Se cam fura… Rufe, orice! Mama creștea găini în curtea dintre blocuri, și noi eram atente la păsări. Aveau un nume… Să nu fugă din curte, eu și sora mea le păzeam. Fratele meu avea școala departe, și oricum era mai mare decât mine cu 6 ani… Dar, de Crăciun, ne-a spart beciul se pare un vecin, Ursu, și ne-a furat toate găinile… Alteori am aflat că un băiețel blond, de 5 ani, a fost călcat de tramvaiul care trecea prin fața casei. A ieșit pe poartă și a fost prins între remorci. Tare am fost necăjită, țineam la el. Era copilul perfect pentru reclame pentru copii. Mai târziu mama lui a născut un alt băiat, dar nu semăna cu cel decedat. Dar povestea prietenei mele e și mai încărcată de emoții! Cântam amândouă pe scrânciob, făcut de tatăl meu pentru copiii din curte. Avea o voce deosebită. A mea, chiar dacă cântam la vioară și puteam scrie după dicteu la pian, vocea mea nu urca decât o octavă! Doar mama mea avea o voce de artistă, când lucra croitorie sau mă îndrepta la vioară. Cânta perfect nota mea de pe mi… flageolete etc. Deci cântam amândouă, eu și Tania: Am o țară mult iubită // tra la la la laa! // Republica e numită // Tralala la la la la! Și tot așa, dar nu la orele de vârf, pentru că strigau vecinii! Urmăream o familie, Rudolf, din blocul vecin. La Gigi cel Frumos venea și Rodica Mandache! Ne urcam pe pereți ca să vedem înăuntru, dar după un timp el a murit foarte tânăr, de pancreatită! Eu eram tare zvăpăiată. Urcam în copaci să mănânc fructe aproape crude, m-a mușcat un câine până la urmă, am făcut 25 de injecții în burtă, câinele turbase cred… Cum am putut să mă urc pe schelele puse în jurul blocului și să sar de la etaj crezând că-s pasăre? Mii de ace în picioare, dureri în tot corpul, și asta la 11 ani! Nimeni să mă ajute, doar nu am fost pisică în viața de apoi? Prietena mea, Tania, era prin preajmă… Mai mult, am jucat și fotbal și am bătut un careu așa că, fiind fără papuci, mi-am rupt degetul mare de la picior… Am stat în ghips 3 zile, după care am tăiat singură ghipsul cu foarfeca, cu toate că trebuia să-l port o lună. Drept care s-a sudat prost și acum sufăr la schimbarea de vreme. Dar nepotul meu de 14 ani a repetat figura cu pasărea, a căzut de la etaj, cam 9 metri, într-o dimineață, de după Iom Kippuor*, 2020… probabil nemâncat, soarele l-a orbit și a căzut de pe parapet, pe spate! Pe timp de corona a învățat numai pe Zoom. Aproape un an a stat cu un aparat metalic pe picior, iar acum e în refacere! Dar uneori genele se transmit, sper să nu semene total cu mine.
Prietena mea Tania era ca o soră, dar uneori mă gândeam la ea altfel… Chiar la nunta mea am pus-o în prim plan să cânte un cântec italian la microfon odată cu orchestra angajată. Atât demult o admiram și eram convinsă de talentul ei, pentru vocea și frumusețea ei. Dezamăgire mare. A cântat fals, cu un ton mai sus, nu s-a acomodat cu orchestra… Deci microfonul o speria! Prima audiție se terminase trist!
Tania va dispărea din viața mea nu din cauza asta, ci din alte motive mai supărătoare! Un belgian urâțel și cu burtă s-a îndrăgostit de ea. Iar Petre, fratele ei, a vândut-o pur și simplu prin măritiș forțat. Copilăria ei se terminase. Nu am mai auzit de ea mult timp. Știam că e în Belgia, doar atât! După mulți ani am întâlnit-o, prin 1996, la Iași… Parcă Cel de Sus ne-a aranjat întâlnirea în fața vișinului meu de sub geam, atunci uscat și prăpădit! Venise și ea să-și revadă copilăria… Eu din Israel, ea din Belgia. Era mai frumoasă ca înainte, șatenă, cu ochii mari, păr tuns franțuzește, rochia albastră mulată pe corp, slabă ca un manechin și foarte înaltă. Doamnă în toată firea, dar cu un surâs amar pe buze! Mi-a povestit pe scurt doar că soțul ei a fost pedofil, avea cu el doi băieți, dar după divorț au fost duși la o școală specială în Spania. Deci a rămas singură și disperată, pe stradă pur și simplu, ca emigrantă, poate fără statut oficial în Belgia… Într-o zi, într-un bar belgian, a întâlnit un evreu cumsecade, mai în vârstă, cu copii, dar fără nevastă. I-a cerut ajutorul. A luat-o la el acasă unde se pare că a prins rădăcini definitive, iar acum e fericită! N-am mai văzut-o de atunci, doar la Ierusalim, la lansarea cărții mele, „Rebela din Haifa”, am fost interceptată de scriitorul Cătălin Mihuleac, din Iași, care a ținut să-mi dea vești despre Tania și chiar un număr de telefon. Dar numărul nu a răspuns niciodată! Poate, într-o zi, lumea virtuală ne va aduce aminte de copilărie! Mereu caut nume pe Google, dar mai toți sunt dispăruți în neant… Așa cum dispar prieteniile târzii pe timp de corona Delta+!
Bianca Marcovici
10/07/2021

*Ziua iertării păcatelor, zi de rugăciune și postire-în ebraică

femeia gonflabilă

Sunt ocupată să mă sufoc puțin vara asta

Femeia gonflabilă a adormit  până la ora 12 noaptea, Zoom-ul i-a luat locul Plasticul a fost aruncat în  apele mării. Plutește  și  acum Femeia visurilor tale  cu fața  mușcată de peștii neștiutori …Câtă  migală  să  irosești un fals  clar pe toate undele, trăgând  pe sfoară  autenticul pictat de secole! Să  amesteci cuvintele în  postere fără  pensule Fără  culori adevărate  fără  cârpa de șters minciuna …Uneori privesc păpușile  de joacă  a nepoților. Eu nu am avut cu ce să  mă  joc decât cu sunetele viorii de un sfert.  Muncă  de mică pentru cizelarea… talentului înnăscut. Nu mâzgâleală pe mobil trase-n postere hidoase! Artistă  pe masa din bucătărie! Mama intona perfect aria  din operă, Adio din La Traviata!

Bianca

Anticorona DELTA

BIANCA Marcovici

AMINTIRI  

De ce oare noi evreii scriitori nu putem fi uniți? De ce orice gest pe care nu-l aprobi se transformă într-o prăpastie între noi, chiar după pandemie, chiar după războaie, lucrurile rămân la fel de triste! Scriitorii cu funcții care au murit la vârste rezonabile au plecat fără să se împace în lumea noastră. Certurile dintre ei ne-au distrus nouă celorlalți, prietenia. Loialitatea și convingerea lor că  au dreptate în tot ce spun sau   scriu sau fac, au luat-o cu ei în mormânt lăsându-ne nouă o situație penibilă, grupuri  de scriitori dependenți de editori precum pe  grupuri de F.B. care nu pot înțelege că pot supraviețui împreună! Iar noi  scriitorii nu putem schimba  absolut nimic, dar nimic fără concursul I.C.R.! Principiile editorilor sunt de netăgăduit, de a ne separa, stânga, dreapta, chiar și după partide politice de doi bani! Cenzura mai  funcționează continuu și ne usucă inspirația! N-ai voie decât să rupi legăturile definitiv și să-ți cauți altundeva locul ca scriitor! Mai trist e că, în felul ăsta nu vom avea timp să ne mai vedem la ochi! Ivritul, trecerea la limba țării e singurul lucru bun, optimismul…  iar noi generația de sacrificiu!

Am asociat și alegerile care ne-au ros toate speranțele împărțindu-ne tot în stânga- dreapta  fără să se asocieze de fel cu  mâinile noastre sunt stânga sau dreapta și pot cânta la un singur pian o melodie de pace și ordine, chiar dacă clapele sunt albe/ negre… sau mai mult, putem asocia și o orchestră ascultând orice simfonie, dirijorul poate avea o scobitoare în mână dar poate conduce bine dacă a învățat partitura cum trebuie, întorcând paginile la timp!

Nu poți face un eseu din adevăruri care te pot umili, doar pentru că cineva a lansat un zvon, sau a presupus ceva, sau a găsit un dezacord gramatical chior, pentru că scriitorul in Israel nu are corector, nu are librării, vine singur cu propriile cărți, se roagă de prieteni să vină să umple sala, cel puțin după corona, câte un singur loc la 2 metri pe scaune confortabile, sau preferând încă masca neagră sau verde, care acoperă reacțiile spontane și te face să devii mut și să prinzi trenul repede să ajungi acasă, și să uiți că ești scriitor, doar pentru că unii și-au  manifestat să conducă fără  puterea cărților lor, nu te-au convins și nu e drum de întoarcere. Singurătatea alergătorului de cursă lungă, absența, doar cu carisma lor și ziarele lor de știri  traduse adunate în câteva pagini A4, uneori jurnalism de calitate, dramaturgie, știri de ultima oră rebus, sau sudoku atașat, pagini și ele unele de pe internet sau TV , dar cerute de bunicii   care mai  așteaptă la azil să citească revista mea, și mai țin minte cuvântul mămăligă și de ce au imigrat și au făcut Alia adică să emigreze  în Israel. De exemplu să uite atrocitățile războiului sau numerele de pe mână, când au fost doar un număr.  Să aibă o  Țară Sfântă pe care s-o ridice de peste 73 de ani!

De ce mai scriem când nimeni din familie nu cunoaște limba română , mai ales nepoții, nu putem da vina pe noi, ei sunt sabri, născuți în Israel, armata îi va educa pentru noi, le va șterge memoria, și amintirea cuvintelor românești, tocmai să capete rădăcini definitive în Israel!

Dar unii scriitori de dincolo se agață și vor să fie publicați în Israel, nu invers, chiar sponsorizează reviste, chiar plătesc reclame să se amăgească că au reușit în Israel, unii chiar din Diaspora, doar așa ei cred că vor avea ASUL în mânecă! Alt adevăr trist care îmi amintește o lansarea de a mea de la Casa Pogor, unde amfitrion era poetul Cezar Ivănescu!  ”Puțin blond cu mult farmec”, antologia mea de la ed. Hasefer a fost lansată acolo! Dar Președintele U.S. Filiala -Iași a venit  împreună cu scriitorul Octavian Paler, ne-a luat microfonul, au spus câteva cuvinte în fața  camerei  de filmare,   iar  noi am rămas fundalul lor timp de 5 minute… Noi ceilalți eram prea mici să ne asiste în continuare…doar atât, apoi au plecat! Alte umiliri au urmat și în Israel, premieri unde iar am fost fundalul altor scriitori într-o poză comună, cu diploma în mână,  da,  iar un carton de premiere a cărților mele nespunând niciun cuvânt!! Cea mai grozavă premiere a fost la Iași, mi-au dat titlul de Ambasador al poeziei, 2015. Când mi s-a publicat ultima carte la ed. Junimea, “Peste șapte coline, Haifa-Iași, iar mai târziu” Curcubeu peste Haifa ” ,manuscris dada)  februarie, 2020 am dorit să apară  în biografia mea  acest titlu acordat pe atunci la numai  la 6 scriitori din 200, acolo lângă Teiu lui Eminescu unde au fost sute de spectatori!!!. Dar editorul mi-a spus între 4 ochi că e deja” perimat” să fii Ambasador cultural. Iar o umilire  caldă,  eu venită de la peste  2000 de km!  Dincolo… unde doream să reușesc  acasă!  Atunci Iașiul lupta să ajungă Capitală Europeană… dar fațada colaborărilor cu   invitata israeliană nu le-a reușit!  Eu trăiam deja  în Asia, era prea puțin, precum la Eurovision,  unde 12 puncte le obții dacă faci ca solista noastră, Neta cea grasă,  strigând sau cântând : cucurigu, sau cotcodac!

 NU E NUMAI O NOSTALGIE VIAȚA NOASTRĂ E CHIAR SUFLETUL NOSTRU ROMANTIC DE A NU UITA LIMBA ROMÂNĂ!

E bine să nu spui nimic,  dar uneori ajută!

La un moment   nu mai vorbesc românește decât cu soțul meu. Remarc că ne lipsesc cuvinte, cele noi din noua epocă de după ’89  nu le-am acumulat în cei 30 de ani de la Alia ! Mult timp nu am avut niciun contact cu România. Dar iar  îmi amintesc de „Colocviile de la Neptun a scriitorilor de pretutindeni”  unde delegația (președinte poetul Saul Carmel zl)   noastră de scriitori israelieni a fost bine primită până la incidentul cu sosirea poetului antisemit Corneliu Vadim Tudor la Cotroceni. Atunci am părăsit sala…cu toții,  și am fost ajutată să ajung la aeroport cu mașina lui Iliescu! Cert e că întinzând mâna în spatele meu, în mașină am dat peste un microfon..  Pe tot drumul spre aeroport  am răspuns evaziv la toate întrebările puse de șofer! Vroiam să-mi revăd familia în Israel. De atunci am prins rădăcini definiție în Israel, chiar dacă eram o analfabetă cu diplomă de inginer în buzunare pe atunci!Pornind de la zero la 40  de ani! Iar soțul meu, 45 de ani cu 2 fete și două mame, în anul de grație 1991! Deci se împlinesc 30 de ani! Și nu întâmplător 50 de ani de la nuntă!

Mai sunt lucruri triste care mi s-au întâmplat: accidentul de la 47 de ani când am murit puțin..căzând cu capul de asfalt după un leșin bând coca-cola ucigașă la hotel,  dar am fost trezită și spitalizată la Brașov. Prin cădere și lovitura la cap  mi-am pierdut un timp vorbirea,  vorbeam doar ivrit…iar corpul s-a comportat ca o marionetă dezarticulată! Atunci a apărut „o poetă cam vrăjitoare” în viața mea care m-a privit cu invidie,  chiar când am căzut, îi văd ochii răi, punctiformi aceeași de la lansarea mea de carte de la Neptun, (venise cică să-mi predea o pagină din Poezia lui Vulturescu, unde apărusem cu poezii, )aceeași și de la Neptun. Ochiul rău! Hamsa Hamsa…( împotriva ochiului rău )Cartea mea, Amprente, editura Cluj-Napoca o făcuse și mai geloasă, fără nici un motiv! N-am scăpat nici acum de ea…mă urmărește și publică la noi cu toate că nu a făcut “alia”! De ce n-ar recunoaște că este o învinsă ? Pentru că eu nu mai am nimic de pierdut, eu trăiesc în nisipul meu adorat. Sub rachetele mele temporare, cu nepoții mei în drum  sau  spre armată, iar ea e mereu singură având doar aceleași cuvinte sterpe de expediat și trimis la noi! Dar eu voi continua:

Poezia nu e o decizie subtilă
De a scrie într-un passepartout
Nici de a urmări norul din pictura
Abstractă a socotelilor  după pandemie

Nici de a plăti celor care te-au rănit cumva fără să-și

Dea seama…
E tocmai virulența furtunii apăsătoare
Și imprevizibilă,
E albastrul intens, indigoul lui Chagall
E lacrima căzută pe geamul închis de suferințe
Când gura se arcuiește în jos
Iar fața stă lipită de tabloul viu,
E scoica ce o asculți cum vuiește.
Deciziile rămân undeva în urmă,
Iar ochiul se transformă într-o gaură neagră
Minusculă- ca o pupilă veșnică-
Cu conturul mișcător.
Dar uită-mă într-o pată de cerneală
Să știu că tu ești.                  
______________
Bianca Marcovici

                                             Umor precum … dr. Dorel Schor

-Dirijorul este un instrumentist  ratat …trece repede la muzicologie, dar… cu multă bunăvoință e și sportiv  de performanță, mai ales când dirijează o simfonie de peste 45 de minute.

-Nu se cuvine să te descalți la ușa vecinului, dacă-ți miros  picioarele!

-Impertinentul are tupeu, mai ales dacă trebuie să obțină ce nu poate avea, ca de exemplu, talentul!

-Nu pot spune cu lux de amănunte ce conține romanul, dar poate fi criticat într-un rând după copertă!

-E un carierist fără echivoc. Cunoaște la perfecție copy/paste!

-Perfecțiune constă în momentul acela, când te afli pe podium precum Greta Garbo. Ea a știut când să se retragă din cariera fulminantă!

 -Am revăzut Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart, după corona punerea în scenă e teribil de modernizată, operă bufă fără a schimba scenariu.   Artiștii făceau sport pe scenă, iar se dezbrăcau iar se îmbrăcau!

-Eu nu pot să scriu un text fără să mă gândesc la sponsor! Oare are destui euro să-mi cumpere toate cuvintele pe care le-am editat la editura Haifa?

-Unii scriu pamflete, alții cred că aluziile sunt evidente, mă gândesc să mă dedublez și eu, așa că iau Duplex pentru tensiune mare, mereu am palpitațiile debutului!

-Cum mă pun la orizontală îmi vine inspirația, cică sunt undeva într-o cameră fără baie și merg la comun să mă spăl! Dar descopăr  că mă întreb:unde o fi  ”camera etanșă” pentru siguranță sau apărare contra rachetelor? Ultima dată, prin 1990 am purtat mască împotriva unui atac biochimic!!!

-Văd portul Haifa  din balcon! Nepoțica mea de 4 anișori zice că vede clădirea (care arată ca o Rachetă în Haifa) altfel, construită din pahare de plastic (binian a cosot)  îmbinate cu lipici!

-Nu-mi plac competițiile între textele scriitorilor. Pentru mine  sună a comandă  la chelner fără meniu! E suficient să scrii despre un evreu celebru (a jurnalist ) care a murit, sau e în viață… și imediat  ți-ai făcut statuie de critic literar care a studiat opera cuiva , copiind citate semnificative!  Dar le trebuie și lor o pâine…sau e altceva la mijloc: ego?Dar nu e nicio problemă, fiecare își câștigă banii în felul său.Dar eu am fost mereu voluntară și spontană. E drept că aveam o altă meserie, deci un salar!

Mai greu e să scrii singur ceva… fără ghilimele fără google fără wikipedia, fără  nicio carte!

-Dacă vrei să ai rating pe F.B. pune-l pe Dinescu să se certe cu mătușica!

-E prima dată când nu mă grăbesc să public zicerile astea, oricum statistic blogul meu nu e văzut de nimeni, așa că-i dau drumul până NU primesc zeci de reclame  ca să cumpăr ceva, reduceri 50% la umor!

-Am o aplicație sudoku care îmi scrie mereu după joc dificil că e  Grozav! Ce o fi așa de grozav să știi să numeri până la cifra 9? Și nepoțica știe…

-E bine că am simțul umorului, scorpionul nu mă înțeapă, așa că folosesc umorul racului fiert! Am ISBN-ul cerut pentru orice carte, dar nu am inspirația să adun tot ce mă frământă între ciocan și nicovală!

sărutul
 

Aș putea scrie cu nepăsare despre casa mea…
Diferențele de mentalitate dintre ai mei și ai mei
Pentru că noi suntem  o familie

Dar provenim din diferite părți ale globului ăsta
Turtit de nevoi.
Unii mănâncă kașer alții nu-
Dar punem totul pe o masă,
Fiecare își alege porția destinată
Supraviețuirii,
Amestecând visurile pentru nepoți
Portul de chipă  chiar și la armată-
Astuparea gardurilor de tot felul
Să nu pătrundă dușmanul  cu baloanele  

expediate să ne ardă pomii fructiferi-
Nici nu mai știu proporțiile clare
unde suntem noi și ce statistică
Ne deosebește turbanul
*
Aș concepe un făt…frumos
Acum la bătrânețe
Să nu mai împrumut nepoții…
 care au crescut
Și au uitat deja
Că i-am legănat
Cândva…
Calculatorul le este viața
Și jocurile alea tâmpite
De tragere la țintă,
Să ucizi ceva…undeva, cândva!
*
Aș putea să rup toate manuscrisele
Aruncate în valiza cea mare din mansardă,
Ușurând viața copiilor mei
Și mai ales a nepoților mei,
Care nu citesc românește…
E tot o mămăligă, zic-
Aici la Haifa… natală a „celor 7 coline”,
 „la cinci drumuri” la Iași!
Parcă mai știu unde sunt ?
Doar vioara mea a mai rămas mărturie
undeva sub un pat la Iași.

*
Aș putea compune- din nou –
Mici piese pentru vioară
Dacă ar ține măcar unul din cei 7 nepoți
Vioara visurilor mele
Pe umărul drept al muzicalității.
Aș putea renunța la realitatea austeră
Cu cerul plin de artificii false și avioane
Trufașe
Care ne apără doar sărutul pe o rapsodie de Rahmaninov.

 
Vis kafkian
 
ți-aș răspunde la o scrisoare. calcul infinitezimal. zerourile presupun
absența fizică a lucrurilor. de bună seamă inventarul memoriei nu depășește
spațiul echidistant, esențial al abcesului de dinți. victimizare? de multe
ori renașterea e într-un urlet de fiară eliberată din cușcă. revenirea,
reveria, reprimirea suflului pe care l-ai avut vreodată, nu poate desface
sau lumina chipul răvășit al conștiinței. de la una la alta e timpul omis de
tine, pierdut ca dimensiune. chiverniseala justifică păstrarea echilibrului
efemer, starea continuu în care te complaci să-ți stingi rostul trecerii.
pătratele de vis kafkian într-un proces nejucat decât într-un spectacol
trucat de păpuși părăsite, așa-zise femei pe care nu dai doi bani. „eu mi-am
trăit în grabă viața toată”, luciditatea mi-a spart toate farfuriile. pot
dansa zorba printre cioburi. rămân cicatrici combinate pe fondul
întâmplărilor trecute, eu cu moartea mamei – tu cu cel al tatălui – vieți paralele.
de multe ori fluviul cuvintelor tale se percepe, numai după înecarea fictivă
pe care o suport cu stoicism, pâna la ultima clipă a rezistenței mele.
atunci ies la suprafață să-ți primesc mâna salvatoare. sper să mi-o mai
întinzi uneori. îmi vine să te rog să n-o faci.

 
Bianca Marcovici

(C)