RADIOGRAFII, 2020,Invitat Nicolae Băciuț

Asterisc
Obișnuim să privim înapoi, spre
finele unui an, într-o încercare de a
evalua ceea ce am făcut din ceea ce
ne-am propus, dar și ceea ce (nu) am
făcut, forțați de circumstanțe, de
imprevizibil.
Niciodată, pentru generațiile de
după război, n-a fost o încercare
precum cea din 2020, care a debutat
sub semnul furtunilor politice, cu
alegeri, cu schimbări de paradigmă
socială, dar nu fără speranțe, nu fără
o „luminiță de la capătul tunelului!”.
Se știe foarte bine câte suferințe
au îndurat românii, în valuri,
începând cu schimbarea de regim de
după război, urmate (valurile) de cele
provocate de întețirea furtunii ideologice, de îngenuncherea libertăților,
de înnegurarea orizontului speranțelor care, după înflăcărarea din
decembrie 1989, au devenit prea
repede cenușă.
După trei decenii de așteptări
înșelate, a căzut, ca o ghilotină,
cortina unei pandemii răvășitoare,
care a schimbat toate sensurile lumii,
spre alte, nebănuite, neînțelese
perspective.
E un truism că „vâltoarea virusului” ne-a prins pe toți nepregătiți și
fiecare a trebuit să se reinventeze, să
își asume un alt mod de a fi, un alt
mod de a se raporta la sine și la lume.
A apărut regimul lui „nu e voie
să…”, mai vehement decât cel al lui
„ai voie să…”.
S-au repetat (diversificate,
înmulțite), cu ostentație, interdicții
sub amenințarea sancțiunilor, până la
cea supremă, închisoarea. Deși,
începeam să fim liberi, dar cu toții
într-un soi de închisoare.
Moartea, oricât de șocantă,
dramatică, ca și antecamera ei, a
început să devină statistică.
Toți am ajuns să fim privați de
oxigenul vieții: pentru unii fatal,
pentru alții consolant.
Viața noastră cea de toate zilele,
cu toate ale ei, a devenit de nerecunoscut.
Timpul și-a schimbat ritmul,
geografia și-a deturnat semnificația.
Lupta pentru supraviețuire a de-

---

venit copleșitoare. Unii se preocupau
preponderent de trup, unii mai
dădeau câte o șansă și sufletului.
Ce-am făcut cu sufletul nostru la
vreme de pandemie? Cum ne-am
salvat sufletul mărturisindu-l și
lăsând semne peste vreme? Câte
spaime, disperări ne-au asaltat, au
atentat la elanurile noastre de a fi noi
înșine, întregi, curați la minte și la
trup? Pe câte le-am învins?
Când vor trece toate, vom putea
da seamă, dincolo de inventare seci,
cum am (supra)viețuit pandemiei!

NICOLAE BĂCIUȚ

sursa VATRA VECHE, NR. 12

---

pandemie sofisticată pe o coardă de vioară,Hanuca Sameach!

bianca marcovici
pandemie sofisticată pe o coardă de vioară

odată erai spontan erai la capătul firului/care se depăna zilnic/dându-mi putere să rezist, să continui/munca neagră pe care o făceam/antemăsurători, devize despre stațiile de înaltă tensiune pe muzică, notă cu notă îmi suna în urechi/uitând că, ivritul e o limbă anexă, trezită în mine la 40 de ani!/acum pe timp de pandemie m-au trezit amintirile fantezii muzicale pe o coardă precum Paganini în capricii/sunt multe capricii pe care mi le-am satisfăcut/studiind vioara de la 7 ani, terorizată de profesorul pedant/care nu mă putea învăța să ajung o stea prematură, o vedetă, copil minune/pentru că m-am născut prematură, doar la 7 luni de solstițiu!
scriind doar despre reîncărcarea bateriilor//acum la Marea Moartă/cizelată de vânt ca o apă stătută!/dar e foarte clar mereu vrei să conduci ceva/să fii primul care se joacă de-a literatura când laptopul îți răspunde/o ființă redusă la o imagine, la o notă, la o schiță în creion/când fantezia îți seacă…te reculegi pe stilizări vechi, vechi …aduse la zi uitând că eu sunt prezentul tău,/omul de încredere, ochii care nu se uită! SĂ APRIND PRIMA LUMÂNARE DE HANUCA…

bianca marcovici (C)

HANUCA SAMEACH!